† PS Corneliu, Episcopul Huşilor

Familia creştină este instituţia care a asigurat în toate
timpurile şi asigură şi astăzi frumuseţea morală, armonia
spirituală şi desfăşurarea vieţii normale a credincioşilor
în cadrul Bisericii lui Iisus Hristos. Familia este locul
în care fiecare membru al ei îşi găseşte mângâiere, contribuind
esenţial la fericirea copiilor prin educaţia pe care aceştia
o primesc de la părinţi.

Astfel, în familia creştină, îndatoririle esenţiale ale
membrilor ei sunt bine precizate, acestea trebuind să fie
respectate pentru sănătatea şi trăinicia familiei. Acestea
sunt: asigurarea trăiniciei şi durabilităţii familiei de
către soţi; naşterea de prunci; creşterea şi educarea copiilor.
Dacă aceste îndatoriri se cer a fi respectate de soţii creştini,
ele trebuie să fie actualizate cu atât mai mult în familia
preotului care este cel dintâi exemplu în parohie şi model
de viaţă creştină.

Una din multiplele crize prin care trecem este şi aceea
a familiei, astăzi mai mult ca niciodată atacată de diferite
curente, practici, idei ce atentează la baza ei. Familia
este mica Biserică în sens creştin, acolo se cultivă primele
seminţe ale credinţei, primele virtuţi şi locul unde sentimentele,
voinţa, respectul şi-au avut dintotdeauna poziţia cea mai
înaltă în formarea caracterelor.

Cele mai frumoase amintiri le păstrăm din copilărie, limbajul
pe care-l folosim pentru comunicare îl învăţăm prin imitare
şi repetare în familie, abia în şcoală învăţăm logic, utilizând
regulile gramaticale.

Familia preotului, stâlp de lumină
în timpuri întunecate

Un rol determinant îl are astăzi familia preotului ortodox,
care şi ea este asaltată de ispite şi încercări specifice
timpului pe care-l trăim. Alegerea slujirii a două altare,
cel al micii familii unde preotul este şi soţ şi tată, şi
cel al Bisericii unde preotul este părinte, îndrumător şi
mijlocitor către Dumnezeu pentru sine, pentru propria familie,
pentru toţi fiii şi fiicele din parohia lui, pentru toată
lumea, necesită dublă responsabilitate, jertfelnicie şi
mult curaj de a fi stâlp de lumină în timpuri întunecate.

Căsătoria preotului ortodox creează datorii mai mari decât
pentru ceilalţi credincioşi, el trebuind să justifice familia
sa mai ales din punct de vedere religios-moral, printr-o
viaţă de familie exemplară şi edificatoare.

Este adevărat că viaţa de familie creează preotului căsătorit
o serie de probleme, greutăţi şi sarcini cărora trebuie
să le facă faţă. Atât soţia, cât şi copiii trebuie să fie
înconjuraţi cu atenţie, cu dragostea necesară şi cu grijă.
Reprezintă toate acestea dezavantaje?

Dimpotrivă, se consideră că preotul căsătorit este mai
apt, mai capabil şi mai destoinic pentru îndeplinirea misiunii
sale de păstor decât cel necăsătorit.

Activitatea preotului de conducere duhovnicească a credincioşilor
trebuie să înceapă întotdeauna cu propria familie, cu soţia
şi copiii; mai mult decât alţi credincioşi, trebuie să fie
catehizaţi şi moralizaţi pentru a fi cu adevărat un model
de viaţă creştină.

Începând apostolatul preotului cu familia sa, el nu trebuie
s-o neglijeze în timp, întrucât de stadiul ei de creştere
duhovnicească depinde în mare măsură reuşita preotului în
chemarea specială a slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor
şi conducerea acestora pe calea mântuirii.

Familia preotului este prima sa carte
de vizită

Familia preotului este un aluat care dospeşte întreaga
frământătură, pentru că exemplul, mai mult decât cuvântul,
convinge şi transformă. De asemenea, prin familie, preotul
se integrează mai adânc şi mai trainic în viaţa socială
a parohiei. Familia preotului este un model oferit parohiei
şi lumii.

Se poate spune, de asemenea, că familia preotului constituie
pentru el un factor de legătură între el şi parohie, un
mijloc de întărire a raporturilor sale cu enoriaşii, mai
ales cu cei care nu frecventează biserica. Atât prin soţie,
cât şi prin copii, preotul îşi menţine relaţiile sale de
la om la om prin legăturile personale ale soţiei, cât şi
a legăturilor cu colegii copiilor săi, astfel ajungând la
părinţii acestora.

Desfăşurarea unor activităţi incompatibile cu slujirea
preoţească este interzisă membrilor familiei preotului;
în mod indirect, şi preotul este asociat acestora. Mai ales
când rezultatele financiare conduc spre opulenţă, criticarea
întregii familii de către comunitate devine o perspectivă
certă (chiar dacă preotul se declară neimplicat).

Casa preotului trebuie să fie "pârga parohiei, pârga
Bisericii, început şi model de casă creştină, de comunitate
creştină, de obşte credincioasă, de viaţă religioasă-morală";
familia preotului este prima sa carte de vizită care contribuie
decisiv în activitatea pastorală. Apostolul neamurilor,
Sfântul Pavel, face o asemănare firească sub aspect moral
între casa creştină şi cea a preotului, toţi creştinii trebuind
să-şi conducă cu moralitate casa: "Iar dacă cineva
nu poartă grijă de ai săi, şi mai ales de cei ai casei,
s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios"
(I Tim. V, 8). Cu atât mai mult clericul, "având copii
ascultători cu toată bunăcuviinţa" ( I Tim. III, 4),
trebuie să conducă cu toată responsabilitatea, înţelepciunea
şi puterea exemplului comunitatea locală pentru care a fost
rânduit de episcopul său.

Soţia preotului să fie conştientă
de toate greutăţile preoţiei

Dacă preotul în calitatea sa de părinte al propriei familii
nu reuşeşte să conducă bine şi cu bunăcuviinţă pe membrii
acesteia, care trebuie să fie pildă şi îndemn pentru ceilalţi,
cum va putea unul ca acesta să-i conducă pe credincioşii
săi pe calea mântuirii, cu credinţă şi cu dragoste? Cu privire
la un astfel de cleric, Sfântul Apostol Pavel întreabă:
"Iar de nu ştie cineva casa sa să şi-o chivernisească,
cum va purta de grijă de Biserica lui Dumnezeu?" (I
Tim. III, 12).

Un aport foarte important în realizarea acestor deziderate
îl are soţia preotului. În primul rând preoteasa trebuie
să reprezinte un real sprijin pentru soţul ei. După cuvintele
înţeleptului Solomon "cel ce găseşte o femeie bună
află un lucru de mare preţ" şi pentru preot, o femeie
virtuoasă este ajutor şi bucurie omenească şi duhovnicească,
lucrând împreună, în comuniune, la mântuirea proprie şi
a credincioşilor încredinţaţi preotului.

Aşa cum se cere preotului vocaţie pentru misiunea lui,
tot aşa soţia lui trebuie să posede o chemare tainică de
a fi soţie de preot şi mamă pentru parohie.

Soţia preotului trebuie să fie conştientă de toate greutăţile
preoţiei şi de munca la care este chemată alături de preot,
împărţind alături de acesta atât lipsurile şi grijile, cât
şi mulţumirile sufleteşti pentru lucrarea lor.

Ea trebuie să fie vrednică de chemarea sa alături de preot,
putând în multe cazuri să fie îndreptar lui şi nu sminteală
sau să-l determine pe acesta să săvârşească fapte rele pentru
unele capricii ale ei.

Multe defecte pot fi îndreptate de o soţie motivată şi
res-ponsabilă, mai ales atunci când preotul alunecă spre
latura lumească a vieţii, neglijând misiunea sa de slujitor
al lui Dumnezeu. Astfel, atunci când preotul se implică
în certuri cu credincioşii sau urmăreşte numai interesele
materiale proprii şi înclină în privinţa slujirii spre formalism
şi superficialitate, soţia poate să-l corecteze în comportament.

Soţia preotului, tabloul ideal al
participării la viaţa Bisericii

Soţia preotului poate fi un adevărat înger păzitor, întărindu-l
pe preot în faţa potrivnicilor şi susţinându-l cu sfaturi
alese în proiectele ambiţioase din parohie, "arătându-i
prin puterea ei de intuiţie calea cea mai potrivită de urmat
acolo unde el, ca bărbat, intuieşte mai puţin".

Multe din eşecurile misiunii preotului se datorează şi
inadvertenţelor din familie, unde el nu-şi mai găseşte bucuria
şi împlinirea după desele încercări prin care trece.

Ea trebuie să fie tabloul ideal al participării la viaţa
Bisericii, pentru că alături de ea, împreună cu preotul
şi copiii lor, formează biserica de acasă. Reuşeşte acest
lucru participând în mod frecvent la sfintele slujbe, postind,
rugându-se, ascultându-l obiectiv pe preot şi învăţând ca
orice credincios. Ea trebuie să fie prima mamă care-şi aduce
copiii la biserică regulat, căci numai aşa o vor urma şi
celelalte mame din parohie.

Cuviincioase vor fi soţiile preoţilor dacă se vor îngriji
ca, prin aspectul lor exterior, prin îmbrăcăminte, prin
atitudine, prin vorbă şi faptă, să nu şocheze, să nu disoneze
cu buna-cuviinţă a credincioaselor cu adevărat smerite şi
care înţeleg că în faţa lui Dumnezeu nu vin hainele tale,
nu vine chipul contrafăcut cu farduri, ci vine sufletul...
şi mai vin celelalte virtuţi: cumpătarea, neclevetirea,
cuvântul înţelept sau mângâietor, îndrumarea creştinească
şi îndelunga răbdare de care astăzi este nevoie mai mult
ca oricând.

Toate acestea pot şi trebuie să definească pe orice creştină,
dar, cu atât mai mult, o preoteasă. Tânără sau vârstnică,
ea este pentru enoriaşii soţului ei "maica preoteasă",
pentru că, tânăr sau vârstnic, preotul este "părintele"
familiei şi al parohiei. De asemenea, locul în care soţia
preotului poate activa cu cele mai bune rezultate este comitetul
parohial. În cadrul lui activează femei evlavioase din parohie,
pline de entuziasm şi de iniţiativă, cu misiunea de a-l
ajuta pe preot în lucrarea de întreţinere şi de înfrumuseţare
a lăcaşului de cult şi a rezolvării cerinţelor de orice
fel. Aici, soţia preotului se poate afirma prin delicateţe,
sensibilitate şi simţ practic, fiind de real folos preotului
în lucrarea sa pastorală, aşa cum era Sfânta Priscila, soţia
Apostolului şi misionarului Acvila din Corint, în casa cărora
marele Apostol al neamurilor, Sfântul Pavel, şi-a găsit
un puternic sprijin în timpul activităţii sale în Corint
(F. Ap. 18, 1-4).

Calităţile soţiei preotului, determinante
pentru ţinuta lui

Preoteasa poate polariza în jurul ei simpatia şi bunăvoinţa
femeilor din parohie atunci când ea este o femeie înţeleaptă,
chibzuită, sociabilă şi vrednică de stimă. Ea poate declanşa
şi pune astfel în mişcare măcar o parte din resursele infinite
ale apostolatului laic care pot fi puse în slujba Bisericii.

Astfel, atunci când se organizează hramul, sau unele activităţi
de caritate în comunitate, preoteasa poate avea un rol hotărâtor,
îndemnând astfel şi alte doamne din parohie să se implice
în astfel de activităţi. În plus, prestigiul de care se
bucură în calitatea sa de soţie a preotului contribuie decisiv
în asigurarea succesului în lucrarea comitetului parohial.

Preoteasa trebuie să fie în acelaşi timp un model pentru
gospodinele din parohie, prima dintre mamele creştine, la
care toată lumea priveşte şi doreşte a învăţa cum trebuie
îngrijită casa. Apoi ucenică virtuoasă în credinţă, îi va
învăţa virtuţile pe copiii săi, şi apoi pe fiecare femeie.
Toate acestea vor avea un impact pozitiv deosebit asupra
credincioşilor.

Atunci când ea nu ştie cum să se comporte cuviincios, atunci
când nu este o gospodină ordonată şi nu are nici un interes
pentru casă şi atunci când nu este ospitalieră şi nu primeşte
pe toată lumea, cu bunătate şi blândeţe, dăunează foarte
mult misiunii preoţeşti.

O astfel de soţie de preot nu are vocaţie spre aceasta,
ci şi-a greşit total alegerea şi asumarea stării de soţie
de preot şi mamă de copii.

Calităţile soţiei preotului sunt determinante pentru ţinuta
lui, ea fiind în mare măsură responsabilă pentru neglijenţa
în ţinută a preotului, existând deseori o nepotrivire între
starea lui ca om şi chemarea preoţiei. Cu atenţia la multe
situaţii, deseori critice, poate preveni şi atenua situaţii
neplăcute care s-ar putea ivi.

Copiii preotului au datoria unui
comportament demn

Direct legat de aceste cerinţe privind rolul preotesei
alături de preot este comportamentul întregii sale familii,
dar, mai ales, al copiilor. Acelaşi Sfânt Apostol Pavel
spune că preotul trebuie să fie "bun chivernisitor"
în casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa.
Din păcate, lucrurile nu stau aşa, în multe cazuri.

Abundenţa şi risipa aduc mare ruină sufletească, iresponsabilitate,
eşec cu urmări dramatice.

Copiii de preot sunt, adeseori, aroganţi, nedisciplinaţi
în biserică, răsfăţaţi şi fără bună-cuviinţă! Pentru aceştia,
tata este "şeful" în cadrul comunităţii şi, deci,
ei sunt "fiii şefului"; ca atare, li se cuvine
totul şi nu sunt datori cu nimic!

Ei vorbesc în timpul slujbei, sau al predicii (mai ales!),
ei trec înaintea tuturor la miruit, ei intră şi ies mereu
din biserică, ei ocupă stranele şi nu se deranjează să ofere
locul unor persoane vârstnice... Nevinovaţi sunt, însă,
aceşti copii. Vina o poartă părinţii. Tatăl şi, mai ales,
mama!

În toate cazurile şi aspectele educaţiei copiilor situaţia
e aceeaşi, responsabilitatea revine părinţilor şi, mai cu
seamă, mamei. Dar, în cazul familiei preotului, lucrurile
se amplifică, pretenţiile devin mai mari, pentru că aici
intervine ideea exemplarităţii.

Copiii preotului au datoria unui comportament demn în faţa
oamenilor, o purtare frumoasă prin care să se distingă de
cei mai puţin iniţiaţi în tainele credinţei şi ale slujirii
lui Dumnezeu, participând astfel, în mod direct, alături
de mama lor, la misiunea preoţească a părintelui lor.

De obicei banul primit în abundenţă, nemuncit nu este apreciat
cum se cuvine. Este un nonsens a oferi mai mult decât limita
bunului simţ. O viaţă a copilăriei dusă în abundenţă, lipsită
de limite şi de realism are un viitor fragil caracterizat
prin lipsa de recunoştinţă. Este de notorietate cazul preotului
Eli cu cei doi fii ai săi, Ofni şi Finees, când nu ascultau
de tatăl lor, preotul, şi când Dumnezeu prin vocea tânărului
prooroc Samuel a prezis sfârşitul lor tragic: "Eu am
să pedepsesc casa lui Eli pe vecie pentru vina pe care el
a ştiut-o, şi anume că fiii lui fac nelegiuiri, dar nu i-a
oprit" (I Regi 3, 13).

Participarea copiilor preotului la biserică, alături de
ceilalţi copii din parohie, implicarea lor în programe şi
activităţi cu tinerii sunt exemple vii ale faptului că lucrarea
preotului face roade mai întâi în familia sa.

Preotul, un exemplu pentru descendenţi

Copiii preotului sunt cei care pot misiona pe cei de vârsta
lor prin comportamentul, ţinuta, felul de a demonstra că
sunt fii de preot cu educaţie responsabilă şi atitudine
demnă de căminul în care s-au născut şi au fost formaţi.

Proverbul latin Verba docent, exempla trahunt (Cuvintele
învaţă, exemplele conving) exprimă cel mai bine puterea
exemplului pe care copiii trebuie să-l reprezinte în parohie.
Relaţiile de apropiere şi de prietenie pe care preotul şi
familia sa trebuie să le cultive îşi găsesc rostul şi împlinirea
în receptarea şi dezvoltarea lor în sufletele credincioşilor
de toate vârstele.

În familia sa, preotul trebuie să imprime o preţuire deosebită
faţă de vrednicia preoţească, educând copiii în acest spirit,
implantându-le sentimentul religios şi dându-le o educaţie
religios-morală, încât aceştia să poată continua cu vrednicie
chemarea preoţească a părintelui lor.

Preotul este responsabil faţă de formarea viitorilor preoţi
în familia sa, el fiind un exemplu pentru descendenţi, perpetuând,
astfel, cu râvnă în formarea religioasă a copiilor săi,
sacerdoţiul în linie continuă. În Ortodoxia românească s-a
creat o tradiţie din formarea viitorilor preoţi în casa
preotului actual, continuându-se vocaţia şi slujirea preoţească
din tată în fiu. Preoţia prelungită în urmaşi.

Criza economică are origini în criza morală în care trăim.
O viaţă de familie bazată pe respect, naştere şi creştere
de prunci, pe care îi educă pe calea credinţei, este răspunsul
la distorsionarea vieţii, a familiei şi a sincopelor care
ne asaltează.

La această slujire este chemat preotul cu întreaga sa familie.

Editorial publicat în
Ediţia de Moldova a Ziarului Lumina - 12 septembrie 2011