Starea generală a omului contemporan este marcată de suferințe care culminează cu moartea – de faptul că se propagă prin toate mijloacele o cultură a răului și a morții, a realităților tragice marcate de morți violente, năprasnice sau urmare a unor boli incurabile, manifestate la vârste foarte tinere, a lacrimilor despărțirii de cei dragi. Biserica ne așează înaintea ochilor noștri această minune, care a cutremurat profund contemporanii, sinedriul fariseilor și saducheilor, care au hotărât moartea Dătătorului vieții, Hristos-Dumnezeu.

Sfinții evangheliști sinoptici nu menționează acest eveniment, ci relatează în termeni eshatologici evenimentul ultimei Intrări în cetatea Ierusalimului. Singur evanghelistul iubirii, Ioan, îi dedică un capitol întreg, parcurgând etapizat și cronologic felul în care s-a ajuns la moartea prietenului Domnului, Lazăr, fratele Martei și al Mariei, în casa cărora adesea intra Domnul în călătoriile Sale spre Ierusalim. Și astăzi, ruinele fostei case în care Domnul își găsea liniștea, după oboseli epuizante în Betania, demonstrează o oarecare poziție socială deosebită a lui Lazăr, dar și un caracter ospitalier.

Sfântul Evanghelist Ioan descrie cu amănunte pline de emoție și cu un evident realism boala grea a lui Lazăr, boală care i-a provocat moartea. Aflând despre suferința prietenului Său, Lazăr, Mântuitorul dezleagă, în acest caz, taina neînțeleasă și trăită dramatic de către surorile lui: „Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu Să se preamărească” (Ioan 11,4). Astfel, constatăm aspecte divergente, care surprind același eveniment. Nouă, oamenilor muritori, marcați de tragedia și spectrul morții, ne este greu să percepem în profunzime adevărata față a celor care se petrec cu noi și în viața noastră.

Pentru ca lucrurile să se petreacă după rânduiala lor tainică, Domnul nostru întârzie două zile în localitatea în care se afla, apoi vorbește ucenicilor Săi despre adormirea lui Lazăr, sinonimă cu moartea. Referirea Mântuitorului la adormirea lui Lazăr nu presupune că moartea acestuia ar fi fost o moarte ipotetică. În cazul de față, Cel ce este Învierea și Viața consideră despărțirea sufletului de trup adormire, pentru că în curând urma să revină la viața cea de fiecare zi.

Învierile săvârșite de Domnul, menționate de către evangheliștii sinoptici – „fiicei lui Iair” (Luca 8,41-56), „a tânărului văduvei din cetatea Nain” (Luca 7,11-17) – s-au petrecut spontan și direct. Acum, minunea urmează a se face în urma unui plan prin care Dumnezeu, Dătătorul Vieții, anticipa apropiata lui biruință asupra morții întregii omeniri prin Învierea Sa.

La afirmația directă „Lazăr a murit”, aplecat spre îndoială, Toma apostolul se resemnează cu gândul că ar putea și el împărtăși aceeași soartă. Nu așteaptă o minune, ci înfricoșat ca și toți ceilalți apostoli, la gândul revenirii în Ierusalim, unde îi aștepta ura și răutatea care mergeau spre moarte, acceptă cu seninătate moartea alături de Domnul Său. Cuvintele lui exprimă  o mare capacitate de suferință, finalizată cu resemnarea omenească: în definitiv, toate se termină cu sfârșitul vieții pământești – moartea.

În casa lui Lazăr era spectrul morții și al durerii. Mulți iudei își arătau compasiunea prin gestul de a fi cu surorile lui, mângâindu-le. Moartea desparte și unește, trezește manifestări diferite ale oamenilor și uneori chiar schimbă vieți îndepărtate de Dumnezeu.

„Fratele tău va învia!”

Venirea Domnului în Betania a făcut ca Marta, sora lui Lazăr, să-L întâmpine cu durere în suflet, dar și cu oarecare nuanță de reproș: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit”, urmate de o nezdruncinată mărturisire a credinței: „Acum știu că orice vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu Îți va da” (Ioan 11,22).

În ciuda realității tragice pe care o trăia de patru zile – Lazăr murise, era îngropat, corpul lui intrase în descompunere – nu se îndoiește de puterea dumnezeiescului Învățător: „Fratele tău va învia!” (Ioan 11,23). Cuvintele sunt o mângâiere în fața morții, însă timpul învierii este centrat în ziua cea de apoi, ultima zi a istoriei, când Dumnezeu va trimite pe îngerul Său și „cei morți vor învia” (1 Tesaloniceni 4,16).

De această dată, ziua de apoi va deveni ziua prezentă în care „cel ce crede în El, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11,26). El – identificându-se cu puterea de viață dătătoare, care va înfrânge spectrul morții. Pentru a  înțelege această taină, Marta va trebui să mărturisească puterea credinței ei. De aceea, Domnul o întreabă, provocându-o: „Crezi tu aceasta? Ca și oarecând, pe drumul către Ierihon, l-a întrebat pe omul orb dacă crede că Hristos îi poate redeschide ochii” (Luca 18,42). „Da, Doamne, Eu am văzut că Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume” (Ioan 11,27). Această mărturisire a dumnezeirii Mântuitorului a fost făcută public de către o femeie aflată în lumea realistă a durerii și a speranței, a morții, dar și a vieții. Împreună cu bărbatul ei, femeia a căzut, cunoscând moartea. Acum, tot cu el, este chemată la mântuire. Ceea ce a mărturisit Marta va accelera săvârșirea minunii care va descoperi celor prezenți dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, anticipând biruința Lui definitivă asupra morții. Multe chipuri de femei evlavioase „L-au urmat pe Mântuitorul” (Luca 8,1-3), însă doar aceasta s-a învrednicit a mărturisi identitatea Lui, combătând peste veacuri atacurile ereticilor care atacau credința Bisericii, până în zilele noastre. Chemând-o și pe sora ei, Maria, aceasta cade la picioarele Domnului, mărturisind plină de durere, cu lacrimi: „Doamne, dacă  ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit!” (Ioan 11,32).

Domnul, în fața durerii și a lacrimilor a suspinat, iar apoi a plâns. Ca și în fața cetății Ierusalimului, lacrimile Domnului anticipau tragedia existenței umane neascultătoare și purtătoare de necredință, opacă la chemarea Domnului, mergând pe calea suferinței și a morții. Viitorul ei va fi cel al lacrimilor. Cetatea Ierusalimului primea o ultimă chemare, însă rămâne indiferentă și respingătoare la iubirea compătimitoare a Domnului. „Unde l-ați pus?” (Ioan 11,34) „Doamne, vino și vezi!”. Oare nu știa Cel ce stăpânește peste cei vii și cei morți unde se află Lazăr? Însă ca om a întrebat, iar ca Dumnezeu l-a înviat. Omul pune întrebări la care așteaptă răspuns. Deseori, răspunsul este nesatisfăcător. Cele omenești se împletesc în minunea de față cu cele dumnezeiești, toate minunile Domnului fiind teandrice. Poate nicio minune a Domnului nu evidențiază unirea Sa ipostatică și consecințele ei în persoana Sa. Cele dumnezeiești s-au unit cu cele omenești, ambele firi fiind prezente în persoana Lui istorică. Împreună cu oamenii a viețuit, dar nu a încetat a rămâne ceea ce era înainte de întrupare – Dumnezeu.

În fața întunericului și a mormântului rece în care Lazăr intrase în descompunere din cele din care fusese alcătuit, Domnul poruncește: „Ridicați piatra!” (Ioan, 11,38). Cumplita realitate a morții îi apare Domnului foarte dureroasă, deoarece cel mort era pentru El o persoană dragă. Înainte de a învinge moartea lumii prin crucea Sa, Domnul lua din nou contact cu realitatea înfricoșătoare care-i desparte pe oameni unii de alții. Femeile devotate, purtătoare de mir, în dimineața Învierii, se vor întreba: „Cine ne va ridica piatra de deasupra mormântului?” (Marcu 16,3). Acum, Domnul poruncește ca piatra să fie înlăturată. Slava de care se vor învrednici cei prezenți să o vadă va fi minunea învierii lui Lazăr, care va anticipa biruința Lui asupra morții, dar și a învierii finale, care va deveni completată de „un cer și un pământ nou, unde moarte nu va mai fi” (Apocalipsa 21,1-4).

În fața mormântului în care de patru zile se află fără viață Lazăr – un simbol al mormântului ce cuprinde generații întregi care, trecând pe acest pământ, și-au găsit odihna și liniștea finală în pământ – Iisus, Domnul vieții, ridică ochii spre ceruri, rostind o rugăciune de mulțumire către Creatorul lumii. Creator care nu a voit moartea, dar care trebuia în fața mulțimii să preamărească și să certifice pe Fiul Său Cel veșnic, pe care L-a trimis în lume să o izbăvească de frica și de tirania morții. „Părinte, îți mulțumesc că M-ai ascultat! Eu știam că întotdeauna Mă asculți, dar pentru mulțimea care stă de față am zis, să creadă că Tu M-ai trimis!” (Ioan 11,41-42).

Minunea învierii din morți a lui Lazăr va avea un ultim fundament – de a chema pe cei de atunci, ca și pe cei de astăzi, să creadă că Iisus este Dumnezeu, „Cel ce a venit și lumea a mântuit-o, iar crezând, să aibă viață în numele Lui” (Ioan 20,31). „Lazăr este chemat după numele lui, Păstorul cel bun cunoaște oile Sale” (Ioan 10,14), „așa va fi și la învierea cea de obște, când toți vom auzi glasul Lui și vom ieși din morminte unii spre învierea vieții, iar alții spre învierea osândirii” (Ioan 5,29).

Spre deosebire de alte învieri pe care le-a săvârșit Domnul, acum va striga cu glas mare, ca anticipare a luptei pe care o va purta cu moartea noastră, singura diferență fiind că aceasta din urmă va fi pentru totdeauna biruită. La auzul strigării Domnului, cel mort se reîntoarce la viață. Elementul cel mai convingător al faptului că era mort și nu în sincopă, așa cum vor renega dușmanii și ereticii Adevărului Hristos, estefaptul că intrase în descompunere, fiind legat de picioare cu fâșii de pânză.

Lazăr era viu, vorbea, trăia, dădea mărturii despre moartea prin care trecuse

Lazăr a revenit la viață, iar Domnul și-a arătat dumnezeirea Sa, încât minunea a creat reacții contradictorii. Unii de față au crezut în El, au început să-L urmeze. Alții, deși au văzut minunea, s-au îndrăcit fiind cuprinși de ură și invidie. Ca mulți semeni contemporani posedați și satanizați, au înștiințat membrii instanței de judecată iudaice, Sinedriul, care avea în componența lui 71 de membri. Evidența minunii nu putea fi negată, o văzuseră mulți, Lazăr acum era viu, vorbea, trăia, dădea mărturii despre moartea prin care trecuse. Acum i-a neliniștit faptul că Mântuitorul, prin minunile Sale, pune în pericol existența statală: „Ce facem? Omul Acesta face multe minuni? Dacă-L lăsăm așa, toți vor crede în El și vor veni romanii și ne vor lua țara și neamul” (Ioan 11,48). Dar mai exista atunci statul iudaic independent? Nu era o provincie a marelui imperiu roman? Ce să mai atenteze la ființa statală care nu mai exista?

Argumentul sinedriștilor este specific discipolilor diabolici, care mereu au venit cu teorii mincinoase, perfide, atacând credința mântuitoare ortodoxă și Biserica Mântuitorului, care mereu suferă dușmănia, ura și ipocrizia diavolului ce vorbește prin gura lor. Rezolvarea a venit din partea arhiereului corupt și josnic, Caiafa: „Este mai bine și de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul” (Ioan 11,50). Fără să-și dea seama, acesta vorbind, a anticipat condamnarea la moarte a Domnului. Din ziua aceea, „s-au hotărât să-L omoare” (Ioan 11,53), dar nu numai pe Domnul nostru, ci și pe Lazăr care, prin simpla lui prezență, amintea tuturor de biruința asupra morții Lui (Ioan 12,10).

Atitudinea ostilă, luptătoare împotriva evidenței, dorința de a nimici orice urmă care mărturisea această minune, se vor perpetua de-a lungul istoriei. Biserica cea adevărată, în smerenie, discretă și luptătoare va fi mereu acuzată, supusă infamiei. De la vechii filosofi păgâni Cels, Crescens și până la temuții susținători ai libertinajului și imoralității Voltaire, Monstesquieu, promotorii ideologiilor morții ai veacului trecut, materializate în sistemele nazist și comunist, care au decimat tot ceea ce li se părea deranjant. Astăzi se continuă aceeași luptă perfidă, mincinoasă, josnică, bine susținută financiar, împotriva evidențelor Adevărului – Hristos Dumnezeu și Biserica Lui. Se caută defăimarea, calomnia, acuzația și distorsionarea împotriva evidenței.

Astăzi există câte un Lazăr mort în fiecare familie. De când ne naștem pe acest pământ, avem amintirea pierderii celor dragi. Evanghelia învierii lui Lazăr, care este solicitată a se citi la intrarea convoiului mortuar în cimitir, confirmă trei lucruri clare:

Moartea ne înconjoară zilnic, răpind dintre noi pe cei dragi, pe care nu-i mai întâlnim. Despărțirea aceasta creează stări tensionate, pline de durere, lacrimi și neputință.

Realitatea morții este un memento, o privire a propriei vieți. Ce se va întâmpla cu noi după ce vom părăsi această lume, ce vom răspunde când vom fi chemați pe nume, așa cum a fost chemat Lazăr? Oare ne-am gândit vreodată la acea zi, care este înfricoșătoare? Cu ea se sfârșesc toate ale acestei lumi pentru noi, începe marea taină a vieții de dincolo.

Învierea lui Lazăr descoperă identitatea Mântuitorului Iisus Hristos Care, Dumnezeu fiind, stăpânește viața și moartea, care primește pe oricine s-a ostenit în această viață pentru El, Mângâindu-L și așezându-L acolo unde nu mai există durere, întristare sau suspin.

În preajma apropiatei și ultimei Intrări a Domnului în Ierusalim, mulțimea, ținând seama de atitudinea ostilă a clasei politico-clericale față de Mântuitorul, „a venit să-L vadă și pe Lazăr cel înviat” (Ioan 12,9), ba chiar păgâni eleni au dorit să vadă „chipul cel nemuritor al lui Iisus” (Ioan 12,21), „icoana veșnică a Tatălui celui nevăzut” (Coloseni 1,16).

Valul de entuziasm va stăpâni ziua intrării ultime a Domnului în Ierusalimul pământesc. Locuitorii își așterneau hainele pe unde avea să vină Domnul, alții țineau în mâini ramuri de finic și strigau: „Osana! Mântuiește-ne!” (Matei 21,9). Pace în cer și slavă întru cei de sus! Minunea învierii lui Lazăr a continuat să provoace stări diverse, de la entuziasm, la dispreț, de la uimire, la invidie, de la admirație, la negare. Totuși, Domnul intră pentru ultima dată în acest Ierusalim ucigaș de proroci, pământesc, însetat de sânge, cetate a noului Împărat și destinat distrugerii fiecărei pietre ce-l alcătuia. El vine umil, șezând pe asin – imagine a Sfintei Biserici Ortodoxe, umilită de stăpânirile păgâne, criminale și dușmănoase, care ca și dumnezeiescul ei Întemeietor, vestește împăcarea omului cu Dumnezeu prin taina pocăinței și a iertării, a schimbării vieții și alegerii căii ce duce la viața cea veșnică.

Mulțimea prezentă la sărbătoare în această zi, venită din întreg imperiul roman, simboliza apropiata zi a biruinței morții și a intrării în Ierusalimul cel ceresc. Acum va începe lupta între cel pământesc și cel ceresc, între cele trecătoare, legate de privilegiile unei lumi aflate în continuă prefacere, schimbare, dăinuire în rău și între o lume biruitoare prin cruce și prin credință. Minunea învierii lui Lazăr ne amintește mereu de acea zi în care vom fi chemați, fiecare după numele nostru: Vino la viață, scoală-te din uitare și necredință, apropie-te de Domnul nostru, Cel ce a biruit moartea, caută-L și-L vei găsi. Găsindu-L, pentru tine va începe o zi nouă, plină de lumină, bunătate, iertare și bucurie!

† CORNELIU

Episcopul Huşilor