Din soborul slujitorilor au făcut parte și părinții consilieri și inspectori de la Centrul Eparhial Huși, părinți protopopi din Eparhie, alături de părintele paroh Ciprian Aurelian Tacu.

Răspunsurile liturgice au fost date de membri ai Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”.

În cuvântul de învățătură rostit după citirea pericopei evanghelice, Ierarhul Hușilor a arătat că, potrivit învățăturii Sfântului Ierarh Grigorie Palama, omul, creat de Dumnezeu pentru a se împărtăși de lumină, poate, prin pocăință și rugăciune, să devină lumină:

«Dar pe când se ruga ea aşa îndelung înaintea Domnului, Eli privea la gura ei. Şi fiindcă Ana vorbea în inima sa, iar buzele ei numai se mişcau, dar glasul nu i se auzea, Eli socotea că ea e beată» (I Regi 1, 12-13)

Duminica a II-a din Postul Mare este dedicată celui care a crezut, cu toată fiinţa sa, că omul, încă din această lume, se poate împărtăși de lumina cea dumnezeiască, adică omul poate deveni lumină; este închinată Sfântului Grigorie Palama, făcătorul de minuni, Arhiepiscopul Tesalonicului.

Importanţa covârșitoare din punct de vedere teologic, duhovnicesc și uman, a acestui sfânt rezidă în faptul că a avut această descoperire și intuiţie profundă,  anume că omul nu poate fi privat de lumină. 

Să facem un exerciţiu de imaginaţie și să presupunem că ne-am trezi cu toţii, dintr-odată, sub avalanșa unui anunţ că din clipa următoare va fi numai întuneric pe pământ – nu va mai fi lumină, nu se va mai face zi, nu vom mai avea energie electrică – prin urmare, vom fi nevoiţi să ne trăim viaţa numai în beznă, în neclaritate și orbecăială. Noi toţi ne impacientăm chiar și atunci când este întrerupt curentul electric și este o beznă de o tai cu cuţitul, încât ne este greu să ne mișcăm dintr-o parte în alta. Parcă ceva paralizează în noi, și nu are nimic de-a face cu vreo fobie faţă de întuneric. Este ceva mult mai intrinsec omului – faptul că omul a fost creat de Dumnezeu pentru a se împărtăși din lumină, a iubi și a căuta cu orice preţ lumina. Eu am făcut referire la lumina fizică, atât cea naturală – a soarelui, cât și cea artificială – curentul electric. 

Din nefericire, când suntem privaţi de lumina spirituală, parcă nu avem o trăire similară ca atunci când ni se spune că vom trăi toată viaţa în întuneric. Nu ne impacientăm, nu constituie o problemă pentru noi. Rămânem, din păcate, în întuneric și iubim întunericul. Aceasta este realitatea noastră.

Oricât ne-am afunda în întunericul spiritual al păcatelor și patimilor pe care le iubim, fiinţa și conștiinţa noastră ne dă glas și ne spune că avem nevoie de mai multă lumină. Avem nevoie să ne hrănim cu lumină și să devenim oameni de lumină.

Sfântul Grigorie Palama a apărat realitatea faptului că omul a fost creat de Dumnezeu să iubească în mod iremediabil lumina, să devină lumină. Iar acest lucru este posibil prin pocăinţă și rugăciune.

„Pocăinţa – ne spune Sfântul Grigorie Palama – este strădania omului de a nu se înfrupta din cele care nu îi fac bine, din cele care urâţesc sufletul și îl aruncă în întuneric, în dezordine și în nonsens”. „Dacă Dumnezeu ne-a dat zile – continuă același Sfânt Părinte – și ne ţine în existenţa aceasta, este pentru ca noi să ne facem vreme de pocăinţă”.

Dumnezeu iubește omul care se pocăiește. Nu se uită la multitudinea de păcate pe care le avem și cu care ne luptăm fiecare dintre noi, ci urmărește și iubește mai ales stările de pocăinţă lăuntrică. Această pocăinţă, pe care o trăim fiecare, la nivel personal, printr-o mustrare de conștiinţă, printr-o tristeţe pe care o avem după ce săvârșim păcatul, teologul luminii dumnezeiești o numește „o educaţie umilă din partea Domnului”. 

Așa ne educă pe noi Domnul, prin pocăinţă – cu multă milă, pentru ca, în felul acesta, noi să ne corectăm viaţa. Cu cât pocăinţa este mai profundă – adică conștientizăm neputinţele și păcatele care ne locuiesc, cu care ne luptăm și de care vrem să ne debarasăm – cu atât începe să înmugurească, să se nască și să rodească în inima omului rugăciunea.

Starea de smerenie a omului atunci când păcătuiește, este tot o rugăciune. Ne asigură de aceasta Sfântul Grigorie Palama. Acel suspin al fiinţei noastre, că am gustat ceea ce este amar și ne poate face rău, este o rugăciune. Probabil de aici s-a inspirat și Părintele Arsenie Papacioc, atunci când a spus că „orice suspin al omului este o rugăciune”.

Cu atât mai mult, în logica Sfântului Grigorie Palama, suspinul pentru păcatele săvârșite, care ne locuiesc și cărora noi le suntem sclavi, este tot o rugăciune înaintea Domnului.

Când ajungem în această treaptă de a descoperi savoarea rugăciunii, vom ajunge să trăim liturghia îngerească; Sfântul Grigorie Palama numește rugăciunea  „liturghia îngerească în sufletul omului” - și nu este doar o exprimare plastică. Ce frumos este să vină îngerii să cânte în inima omului, prin frumoasa rugăciune. 

Preasfinția Sa a amintit de rugăciunea, din toată ființa, fără cuvinte, a mamei Profetului Samuel, și a explicat ce înseamnă, în mod real, liniștea ca rod al pocăinței și rugăciunii:

Vom ajunge și noi să ne rugăm asemenea mamei Prorocului Samuel care, în durerea ei, se simţea necăjită, ponegrită și defăimată de cei care o cunoșteau că nu putea să aibă un prunc (I Regi 1, 12-13) – în mentalitatea Vechiului Testament, o familie care nu avea prunci era considerată o familie care încă așteaptă binecuvântarea lui Dumnezeu.

Era atât de necăjită, încât s-a dus la soţul ei, Elcana, și i-a spus că va merge la ușa cortului mărturiei ca să intre acolo și să se roage. Preotul Eli vedea de departe cum i se mișcau buzele, fără să i se audă glasul, pentru că ea se ruga în inima ei. Așa au ajuns cei pe care îi numim isihaști – iubitorii de liniște.

Liniștea nu este cea despre care noi credem că se poate obţine mai ușor în pustie, departe de zarva lumii. Liniștea este acolo unde fiecare o poate obţine, chiar și în mijlocul lumii. Este o trăire asemănătoare cu cea de care se bucură doi tineri îndrăgostiţi – dacă sunt în parc și își vorbesc unul altuia, pentru ei nu mai există nimeni din cei care trec – sunt doar ei doi, singuri, bucurându-se de iubirea pe care și-o împărtășesc. Sunt atât de absorbiţi de frumuseţea sentimentelor împărtășite, încât nu mai există nimeni în jurul lor. Inima lor este plină și clocotește de iubire.

La fel, omul care ajunge la această stare prin pocăinţă, prin această educaţie cu milă pe care ne-o oferă Domnul, va ajunge clipa binecuvântată de a se bucura de liniște, pe care o trăiește atât de adânc în inima sa. Se va îndrăgosti de această liniște și va vrea să stea cât mai mult în această stare. De aceea, nu contează locul unde ne aflăm, ci ceea ce este în noi și liniștea pe care vrem să o primim.

Vom ajunge să ne rugăm doar cu inima noastră, așa cum se rugau isihaștii – uneau mintea cu inima, adică rezolvau această zbatere a omului, această schizofrenie spirituală  între ceea ce este în minte și ceea ce este în inimă. Este un război teribil pe câmpul de bătălie al sufletului omului, între ceea ce gândește și ceea ce simte.

Când vom ajunge la rugăciunea profundă, când ne împărtășim de lumina dumnezeiască, mintea și inima vor fi unite, armonizate, nu va mai exista niciun firicel de contradicţie între cele două – acesta este momentul în care începe liniștea în sufletul omului.

Observaţi cum toate se leagă atât de minunat. Noi am fost creaţi pentru a dori lumina, a iubi și a căuta lumina, și pentru a deveni oameni de lumină. Așa ne-a făcut Dumnezeu. Refuzăm întunericul, mai ales cel moral și spiritual.

Dacă vrem să devenim oameni de lumină, să începem lucrarea pocăinţei, această „educaţie cu milă” pe care Domnul o face cu noi. Şi orice suspin după fiecare păcat pe care îl săvârșim și care ne desfigurează - care este o părere de rău adâncă, pentru că ne-am depărtat de Dumnezeu și L-am supărat -, începe deja să fie un licăr de rugăciune.

Sfântul Grigorie Palama spune, atât de sugestiv, că Dumnezeu dă rugăciune doar celor care se roagă, care se adâncesc în taina și lucrarea minunată a rugăciunii.

Să ne ajute Sfântul Grigorie Palama să devenim ceea ce am sărbătorit duminica trecută – în duminica trecută Biserica a sărbătorit biruinţa dreptei credințe și a pus în relief ceea ce înseamnă icoana. 

Prin pocăinţă și prin rugăciune, prin lumina dumnezeiască, noi devenim icoane ale lui Dumnezeu. De fapt, facem să strălucească chipul lui Dumnezeu din noi, cei care suntem odoarele frumoase ale lui Dumnezeu din creaţie.

Dă-ne, Doamne, să simţim pocăinţa și lucrarea rugăciunii, și stârnește în noi, ca un tumult, dorinţa de a căuta și a ne hrăni cu lumina dumnezeiască!