Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier eparhial Ciprian Aurelian Tacu, părintele protopop Vasile Lăiu și părintele paroh Adrian Bejenariu.

În cuvântul de învățătură adresat celor prezenți, Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre atitudinea Apostolului Petru în fața furtunii de pe mare și a pericolului de a-și pierde viața:

«Dar văzând vântul, s-a temut și, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!» (Matei 14, 30)

Pasajul evanghelic ne vorbește despre atitudinea pe care Apostolul Petru a avut-o în faţa pericolului de a-și pierde viaţa.

Ucenicii lui Hristos s-au urcat în corabie, dar la un moment dat s-a iscat un vânt năprasnic, și aceasta s-a destabilizat. În mod firesc, cei care se aflau în corabie au intrat în panică. S-au gândit că se vor îneca și își vor pierde viaţa.

Starea de neliniște și tulburare interioară a fost amplificată și de faptul că, undeva departe, au văzut, la un moment dat, pe cineva mergând pe mare ca pe uscat.

Ucenicii s-au gândit că este o fantasmă, un duh. Conform logicii noastre și legilor gravitaţiei, un om nu ar fi putut să meargă pe mare ca pe uscat. De aceea, starea de agitaţie a fost amplificată la vederea acestei năluci.

Hristos, Cunoscătorul inimii oamenilor, li s-a adresat, în mod explicit, spunându-le: «Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!».

Apostolul Petru, cel care avea curaj în a interacţiona cu Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, Îi spune următorul lucru: „Dacă Tu ești Hristos, poruncește-mi să vin la Tine”. Cu alte cuvinte, „eu voi crede că ești Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, dacă îmi vei da și mie această putere, de a merge pe apă ca pe uscat”.

Dumnezeu, în generozitatea și gingășia Sa faţă de om – chiar și atunci când omul se îndoiește și ezită –, îi împlinește această cerere, și îi spune lui Petru: „Vino!”.

Apostolul Petru se încredinţează acestui cuvânt, însă starea sa sufletească nu mai era centrată pe Iisus Hristos, Care i-a dat puterea să meargă pe mare ca pe uscat, ci pe valurile care erau la picioarele lui și creșteau. Simţea că viaţa lui este pusă în pericol.

Apostolul Petru s-a descentrat, nu mai avea întreaga fiinţă orientată înspre Hristos – Cel în Care a crezut, de vreme ce, la îndemnul Său: «Vino!», el s-a dat jos din corabie și a mers, timp de câteva clipite, pe mare ca pe uscat.

Minunea umblării pe mare ca pe uscat a fost posibilă datorită credinţei - care nu este altceva decât puterea noastră de a ne centra pe Hristos, de a simţi că El este centrul vieţii noastre.

Atunci când spunem despre o situaţie sau despre o anumită persoană că este în centrul vieţii noastre, privirea noastră este orientată în mod integral, fără niciun fel de rest, înspre aceea.

De obicei, ne centrăm pe ceea ce ne place foarte mult, și ne dă o anumită stare de bucurie. Însă, ne putem centra și pe ceea ce ne destabilizează și ne creează o stare de disconfort lăuntric, de agitaţie.

De pildă, poate să fie un gând în mintea noastră care, pentru anumite momente, zile sau chiar săptămâni, devine ca un centru al vieţii noastre. Dacă acel gând este unul frumos, binefăcător, ne va da o stare pe măsură – de bucurie și multă liniște. Dacă gândul este negativ și îngrijorător, noi vom fi întotdeauna preocupaţi, neliniștiţi, și chiar descentrați, din punct de vedere spiritual– nu ne mai găsim locul, pacea, și simţim că suntem într-un permanent pericol, că ceva se apropie de noi și nu ne mai poate da liniște.

Este foarte greu să controlăm gândurile – unele dintre ele sunt atât de puternice în mintea noastră încât nu le rezistăm și nu le putem alunga. Este nevoie de multă credinţă, dar și de multă răbdare, că poate, Dumnezeu, prin acea încercare, vrea să ne înveţe ceva.

Sfântul Apostol Petru, în momentul în care privirea lui nu mai era orientată înspre Hristos, a simţit iminenţa morţii. El nu mai era centrat în Hristos, ci înspre valurile care „fumegau” la picioarele lui, inducându-i o stare de panică – dovadă că a și început să se scufunde. Văzând că se scufundă, a început să strige: «Doamne, scapă-mă!» („Tu mă poţi izbăvi din această stare pe care o trăiesc!”).

Hristos, cu aceeași delicateţe și dragoste, îi întinde mâna, dojenindu-l foarte finuţ, și spunându-i: „Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit?” („Dacă Mi-ai cerut această putere, precum o am Eu, să mergi pe mare ca pe uscat, ar fi trebuit să te lași ghidat de această credinţă, sufletul tău să fie plin de credinţa că vei putea merge pe mare ca pe uscat”).

Privirea lui a fost deturnată de la Hristos înspre valurile care urcau și îi puneau în pericol viaţa.

Preasfinția Sa a arătat că în momentele de panică sau tulburare, soluția vine atunci când ne străduim să avem sufletul centrat înspre Domnul Hristos:

Învăţăm, din atitudinea Sfântului Apostol Petru, că este foarte important să ne străduim, pe cât ne stă în putinţă ca, în momentele de panică, de tulburare sau de anxietate pe care le trăim, să avem întreg sufletul nostru centrat pe Hristos.

El este stabilitatea noastră, El este punctul nostru de reper în momentele de clătinare. Sunt destule astfel de momente, care ne strecoară multă neliniște și agitaţie.

În asemenea momente, să învăţăm de la Apostolul Petru că,  chiar dacă ezităm sau suntem într-o criză de credinţă, în panică, să-I cerem ajutorul lui Dumnezeu, așa cum a făcut-o el, spunându-I: „Doamne, scapă-mă, că moartea este lângă mine. Numai Tu ești salvarea mea. Nimeni nu mă poate salva. Tu ai această putere, ca Dumnezeu, să mă smulgi din frică, din starea pe care o trăiesc și care simt că mă destabilizează”.

După ce au văzut că Domnul îl scapă pe Petru din această năpastă și că are putere asupra vânturilor, ucenicii s-au minunat, exclamând: „Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu” („Numai Tu poţi să faci lucrurile acestea, ca Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit”).

Nu întâmplător, în Slujba de Înmormântare, se spune că viaţa noastră este ca o mare, iar încercările acesteia sunt ca niște valuri, și simţim că unele ne înghit, altele ne clatină, încât ne pierdem speranţa. Dar Cel care stă la timona acelei corăbioare este Hristos.

Ierarhul Hușilor a precizat că Hristos este prezent în viața noastră atunci când ne împărtășim cu Trupul și Sângele Său:

Într-una din mănăstirile noastre din Oltenia, această pericopă evanghelică este reprezentată foarte sugestiv: o corabie – Biserica – plină de credincioși și preoţi, iar în centrul ei este un Disc pe care se află Hristos Euharistic. Diavolul, de departe, stă și pândește, cu arcul său, nu pe credincioșii din corabie, nici pe slujitori, ci pe Hristos de pe acel Disc (din Împărtășanie) – pe Acela vrea să-L fure credincioșilor.

Noi ne adunăm, la Biserică, în jurul lui Hristos din Euharistie, iar în curtea bisericii suntem ca într-o corabie – corabia Bisericii lui Hristos. Dacă nu ţinem privirea și nu ne hrănim cu Trupul și Sângele Domnului, care să fie centrul vieţii noastre, vom trăi o stare de multă agitaţie și neliniște.

Diavolul reușește să ni-L ia, din centrul vieţii noastre, pe Hristos. De fapt, ne face pe noi să nu-L mai simţim pe Hristos ca fiind centrul vieţii noastre.

Când ne place un copilaș, pentru că are candoare, nevinovăţie, avem o expresie frumoasă – îl privim cu atâta drag și spunem că „ne vine să-l mâncăm”.

Privirea înspre cel care ne este drag și pe care îl iubim foarte mult este atât de intensă, încât am vrea ca acel om să intre în inima noastră și să-l avem permanent cu noi (să curgă în sângele nostru) – aceasta înţelegem prin metafora: „îmi vine să-l mănânc”. Această dorinţă se naște din privire.

Petru ar fi trebuit să privească numai la Hristos, și să ignore valurile. Este foarte greu. Fiecare dintre noi am trăit momente în care știam că trebuie să ne uităm înspre Hristos, dar parcă ne prindea mai ușor valul panicii, al agitaţiei, al neliniștii și al lipsei de speranţă. Unii ne revenim mai repede, alţii mai greu, până descoperim centrul vieţii noastre, care este Hristos.