Slujba de resfințire și Sfânta Liturghie au fost săvârșite de un sobor de șapte ierarhi ai Bisericii noastre, sub protia Înaltpreasfințitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei. Mii de credincioși din întreaga regiune, precum și numeroși pelerini care au poposit pentru câteva clipe la Văratec, în drumul lor spre Sfânta Parascheva, au luat parte la acest eveniment istoric, primind binecuvântarea lui Dumnezeu și închinându-se în Sfântul Altar.

Alături de Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Teofan, din soborul de arhierei au mai făcut parte Înaltpreasfințitul Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, Preasfințitul Părinte Antonie, Episcop de Bălți, Preasfințitul Părinte Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei, Preasfințitul Părinte Ioan Casian, Episcopul Ortodox Român al Canadei și Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților.

Cuvântul de învățătură a fost rostit de Preasfințitul Părinte Episcop Ignatie, care a vorbit despre modul în care ne raportăm la propria suferință și a celor din jur:

«Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge!» (Luca 7, 13)

Când venim la Liturghie și ascultăm cuvântul lui Hristos, căutăm, pe cât ne stă în putință, să asumăm în viața noastră ceea ce El ne încredințează. În general, atunci când venim la biserică, credem că este potrivit să primeze vorbirea noastră cu Dumnezeu, problemele pe care le simțim că ne dau neliniște. Șederea noastră în casa Domnului se concentrează doar pe ce vrem noi să Îi spunem lui Dumnezeu.

În bună rânduială duhovnicească, ar trebui să gândim altfel acest mod de a ne raporta la Dumnezeu. Atunci când venim la biserică, să avem preocuparea lăuntrică și să ne străduim să conștientizăm ceea ce Dumnezeu vrea să ne spună nouă, nu ce vrem noi să Îi spunem. Aceasta ar trebui să fie preocuparea noastră permanentă, încă de când plecăm de acasă spre biserică.

Pe tot parcursul Liturghiei să fim atât de interiorizați, atât de răsuciți înlăuntrul nostru, încât nimic din cele care sunt în proximitatea noastră să nu ne distragă. Să trăim atât de profund relația cu Dumnezeu, încât să avem convingerea (nu doar sentimentul) că suntem numai noi cu El.

Văduva din Nain era atât de acaparată de suferința faptului că și-a pierdut unicul fiu încât nimic din jur nu putea să o distragă din această adâncire în suferința ei. Cu toții am conștientizat că în suferință suntem mult mai profunzi, avem capacitatea de a prinde cu „mâinile” sufletului nostru ceea ce este esențial, nu ne risipim în nesemnificativ, în cele care nu dau sens vieții.

De o asemenea femeie se apropie Domnul Hristos. Sfântul Luca consemnează un amănunt nu lipsit de importanță, care ar trebui să îl asumăm în viața noastră și să reflectăm mult mai mult asupra lui. Hristos a intrat în Cetatea Nain și a văzut foarte multă lume solidară cu cea văduvă. Lui Hristos i S-a făcut milă și i-a adresat cuvântul: „Nu plânge!”. Conform logicii noastre omenești, am spune: „cum să îi spui unei văduve să nu plângă?”. Moartea atrage tristețe și suferință, pentru că Domnul nu ne-a creat ca să murim, ci să fim veșnici. Încă nu am ajuns la acea măsură duhovnicească ca atunci când cineva drag pleacă în lumea veșniciei, să ne bucurăm pentru că se întâlnește cu Domnul. Inevitabil, ne întristăm.

De ce Hristos s-a oprit doar asupra acestei femei? Mai erau și alți morți, plânși de cei dragi. De ce Domnul nu a spus și în acest context cuvântul pe care îl rostise cu alt prilej: „lasă morții să își îngroape morții lor ?” De ce S-a aplecat asupra acestei femei, care nici măcar nu i-a cerut să îl readucă la viață pe unicul ei fiu?

Lui Hristos i se face milă. Acest cuvânt nu are aceeași intensitate în limba română cum o are în limba greacă. Într-o traducere mai fidelă  a acestui termen, ar trebui să spunem că „Hristos a fost pătruns de milă și de îndurare până în rărunchii ființei Sale”. În mentalitatea poporului evreu, rărunchii erau simbolul sediului central al tuturor emoțiilor și al trăirilor profunde ale omului. Noi avem, în limba română, expresia: „mă doare până în rărunchi” – până în adâncul cel mai adânc din ființa noastră.

Ierarhul Hușilor a vorbit despre modul în care ar trebui să ne asumăm propria suferință:

Ar trebui să citim această minune a Domnului Hristos în oglindă cu o altă înviere din morți – cea a lui Lazăr. Surorile acestuia erau impacientate și nemulțumite și I-au reproșat Domnului Hristos că dacă ar fi venit mai devreme, Lazăr nu ar fi fost prins în chingile morții. El le vede pe aceste surori pline de durere și atunci ni se spune în Evanghelie că Iisus, Dumnezeu- Omul, „a lăcrimat”, văzându-și făptura prinsă în chingile morții.

Așa ne gingășește Dumnezeu, ori de câte ori suntem într-o durere, într-o suferință căreia nu-i găsim cale de ieșire. Noi am vrea să primim răspunsul fulgerător, însă, poate, Domnul vrea ca prin suferință să ne șlefuim, să devenim mai strălucitori.

Suferința este greu de dus, indiferent ce formă ar avea ea – sufletească sau trupească. Cu toate acestea, dacă noi ne vom încredința Domnului, în „rărunchii” Lui va simți milă și îndurare, pentru fiecare în parte, și ne va gingăși. El ne iubește într-un fel în care nimeni, niciodată nu ne poate iubi.

Oricât de solidari am fi cu cineva în suferință, oricât am încerca noi să diminuăm intensitatea acesteia, întotdeauna omul rămâne, în toată această povară a durerii, doar el singur și cu Bunul Dumnezeu.

Omul singur are amplitudinea și conștiința a ceea ce trăiește. Nu va putea niciodată să toarne în cuvinte, celor din jurul său, experiența suferinței pe care o trăiește. Ori de câte ori va încerca să transmită ceea ce simte și suferă, își va da seama că este neputincios. Cuvintele sunt atât de palide și nu reușesc să transmită.

Domnul îngăduie să simțim că suntem singuri în fața propriei noastre suferințe, în momentele cele mai adânci, pentru că numai El este Cel care ne poate vindeca și tămădui, așa cum a vindecat-o de această suferință pe văduva din Nain. Tristețea morții unicului ei fiu s-a pierdut în bucuria învierii.

Dumnezeu face lucrurile foarte delicat, căci nu i-a ținut acestei femei o lecție despre ceea ce înseamnă moartea, nici nu a oprit-o din suferința ei. A fost suficient: „nu plânge!”. Dacă ne lăsăm duși de duhul acestui cuvânt, deja lucrurile se deschid și se dezleagă în viața noastră.

Domnul S-a apropiat atât de delicat, a atins doar sicriul în care era acest tânăr și a rostit cuvântul: „Fiule, ridică-te din această moarte și vino la viață!”. Domnul este însăși Viața. Noi doar posedăm viața.

În suferință, Dumnezeu este Cel care ne gingășește și ne mângâie, cum nimeni nu o poate face.

Cineva spunea, atât de frumos, că ar mai fi un motiv pentru care Hristos S-a oprit pentru suferința văduvei din Nain: văduva prefigura pe Maica Domnului, cea prin inima căreia va trece sabia suferinței, proorocită de Dreptul Simeon, văzându-și Unicul Fiu pe Cruce. Domnul S-a gândit la Maica Lui.  

Dumnezeu ne gingășește ori de câte ori suntem în moarte fizică sau sufletească. El este Cel care se atinge de „sicriul” trupului și al sufletului nostru și ne spune: „Ridică-te! Înviază! Primește putere – vigoarea harului dumnezeiesc!”.

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea. Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem şi noi pe cei care se află în tot necazul, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu. Deci fie că suntem strâmtoraţi, este pentru a voastră mângâiere şi mântuire, fie că suntem mângâiaţi, este pentru a voastră mângâiere, care vă dă putere să înduraţi cu răbdare aceleaşi suferinţe pe care le suferim şi noi” (II Corinteni 1, 3-4,6).

În semn de apreciere a eforturilor de consolidare și reabilitare, dar și a activității rodnice din ultimii ani, maica stavroforă Iosefina Giosanu, stareţa Sfintei Mănăstiri Văratec, a primit Crucea Patriarhală, cea mai înaltă distincție a Patriarhiei Române. Totodată, obștea așezământului monahal a primit din partea Preafericirii Sale Diploma omagială cu medalia Anului omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului.

Sursa: doxologia.ro