Scrisoare pastorală la slăvitul praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, anul mântuirii 2023
„Curăţiţi aluatul cel vechi, ca să fiţi frământătură nouă, precum şi sunteţi fără aluat; căci Paştile nostru, Hristos, S-a jertfit pentru noi” (I Corinteni 5, 7)
„Împlinind porunca Legii, Cel ce a scris tablele Legii în Sinai, a mâncat Paştile cele de demult şi umbroase, dar S-a făcut Însuşi Paşti şi tainică jertfă vie”[1]
Cinstiţi slujitori ai Sfintelor Altare,
Cuvios cin monahal,
Iubiţi fraţi şi surori împreună-rugători,
Hristos a înviat!
Suntem în noaptea Învierii Domnului. O noapte a bucuriei şi a luminii. Ne aflăm aici, în curtea bisericii, pentru că am vrut să primim lumina şi bucuria lui Hristos, Cel care a biruit moartea şi păcatul, dăruindu-ne viaţă veşnică. Prezenţa noastră la slujba de Înviere este ca o făgăduinţă că ne vom strădui să interiorizăm lumina şi bucuria, pentru a deveni oameni de lumină şi bucurie, răspândind lumină şi bucurie în jurul nostru.
Nimeni nu vine la slujbă, în această noapte sfântă şi binecuvântată, fără să fie străbătut de gândul şi dorinţa de a primi ceva de la Hristos. Acesta este şi sensul venirii noastre la biserică: conştientizarea faptului că Dumnezeu ne este necesar şi tânjim, în chip imperios, să-L întâlnim. Nu venim doar pentru a vorbi cu Dumnezeu, ci pentru a descoperi ce vrea El să ne spună nouă. Dacă noi credem că venim în casa Lui doar pentru ca El să ne asculte pe noi, împărtăşindu-I frământările, necazurile sau zbaterile noastre, atunci întâlnirea este egoistă, pentru că suntem centraţi doar pe noi, nu pe Cel pe care vrem să-L vedem, nu pe Cel căruia vrem să-I simţim prezenţa în viaţa noastră. Acest lucru este aidoma situaţiei când ne propunem să ne întâlnim cu o persoană foarte importantă, care este invitată să susţină o conferinţă, iar cineva din sală se ridică în picioare şi începe să vorbească, ca un fluviu, fragmentând şi devorând timpul alocat celui care este însăşi inima acelui eveniment.
Venim la biserică, ca să Îl întâlnim, în mod personal, pe Domnul, nu pentru a socializa sau pentru a ne etala grijile noastre. Comuniunea dintre noi este hrănită şi consolidată întotdeauna de comuniunea cu Dumnezeu, Care este Dragoste şi Unitate fiinţială.
Dorinţa de a întâlni pe cineva, în mod personal, este expresia iubirii, care niciodată nu se grăbeşte, nici nu se pripeşte. Iubirea înseamnă bucuria şi răbdarea de a ne umple propriul timp cu prezenţa personală a celui iubit. Este ca şi cum am spune: „vreau să te iau cu mine, pentru a rămâne cu mine pe vecie”. Centrul de greutate nu cade pe mine cel care caut să mă revăd cu persoana iubită, ci pe cel pe care îl iubesc. Asta pentru că este propriu iubirii să se dăruiască, nu să aştepte ca cineva să i se dăruiască. Întâi te dăruieşti pe tine însuţi, fără condiţionări sau termene, pentru că iubirea, ieşirea din tine însuţi, coincide cu asumarea realităţii, la nivelul întregii fiinţe, că nu îţi mai aparţii deloc ţie, ci celui pe care îl iubeşti.
Iubiţi credincioşi,
Dacă toţi cei care sunteţi de faţă, aţi venit la slujba de Înviere, ca să vă întâlniţi cu Dumnezeu, atunci am certitudinea că veţi rămâne până la sfârşitul acesteia. Dacă nu aţi venit ca să vă întâlniţi cu Domnul, ci doar să fiţi într-o plimbare, în interes duhovnicesc, atunci imediat după ce se va încheia cuvântul pastoral, veţi părăsi, cu conştiinţa curată, spaţiul în care ne aflăm acum. Sfântul Ioan Gură de Aur, cu multe veacuri în urmă, îşi atenţiona credincioşii săi în felul următor: „Dacă aţi lua aminte cu toată grija la cele spuse, aţi arăta şi cu faptele aceeaşi râvnă? Dar, pentru că fugiţi din biserică îndată ce aţi auzit predica, înseamnă că n-aţi primit nimic din cele spuse şi nici nu le-aţi strâns în mintea voastră. Dacă aţi fi strâns cele spuse în sufletele voastre, v-ar fi ţinut negreşit aici, în biserică, şi v-ar fi călăuzit cu mai multă evlavie la înfricoşătoarele Taine. Dar aşa, ca şi cum aţi fi auzit un chitarist cântând, aşa plecaţi când termin predica, fără niciun folos sufletesc”[2].
Din păcate, asistăm la acest fenomen, an de an, chiar dacă slujitorul Domnului vă invită, călduros şi cu inimă bună, să rămâneţi până la sfârşitul întregii slujbe de Înviere. Cei mai mulţi, după ce se primeşte lumina sau după cuvântul pastoral, se îndreaptă, cu paşi repezi, înspre ieşirea din curtea bisericii, nemairămânând decât foarte puţini credincioşi la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. De ce acest exod al credincioşilor de la slujba de Înviere a devenit un obicei şi o „normalitate”, pe care nu o mai resimţim ca pe o părăsire sau o întoarcere indiferentă şi elegantă de spate, în toiul evenimentului, faţă de invitatul special al nopţii acesteia, Hristos cel Înviat?
Dreptslăvitori creştini,
Slujba de Înviere nu înseamnă doar primirea luminii, ci mai ales întâlnirea cu Hristos, Care este unicul şi adevăratul nostru Paşti. Locul de întâlnire a lui Hristos cel Înviat este Sfânta Liturghie, unde Îl primim pe El Însuşi drept hrană şi băutură, Trupul şi Sângele Lui din potirul euharistic. Întâlnirea cu Hristos, în Sfânta Liturghie, înseamnă împărtăşirea cu El, precedată de auzirea cuvântului Său şi de duhul de rugăciune, instaurat în Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Părintele Stăniloae ne spune că „Euharistia se constituie ca un dialog şi ca o întâlnire de daruri între oameni şi Dumnezeu în Hristos, ca o culminare a acestui dialog şi întâlniri. Dialogul se desfăşoară nu numai în viaţă, ci şi de-a lungul întregii Liturghii, înălţându-se până la treapta culminantă pe care o ia Euharistia”[3].
Pentru a înţelege cât mai bine Liturghia, în care mâncăm Trupul şi Sângele lui Hristos, Paştile nostru şi „Mielul, Care ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29), este necesar să vedem legătura dintre Paştile iudaic şi Paştile nostru. Sfântul Efrem Sirul surprinde, în mod concentrat, această legătură: „(...) căci pe Domnul Paştilor L-au omorât de Paşte. Pe Domnul praznicului L-au junghiat de praznic (...). Străpungând şi frângând mielul, au răstignit şi înălţat Mielul cel adevărat. Mielul fript şi mâncat în tăcere a fost martor că Mielul răstignit era împlinirea” [4].
Sfânta Scriptură ne spune că exodul sau ieşirea poporului evreu din robia egipteană a fost precedat(ă) de instituirea unei sărbători, care să fie spre aducere aminte veşnică (Ieşirea 12, 14) de lucrarea minunată a lui Dumnezeu în mijlocul celor aleşi, prin prorocul Moise. Este vorba de sărbătoarea Paştilor, când se junghia un miel în floarea vârstei, al cărui sânge era adunat separat pentru a unge „uşorii şi pragul de sus al uşii casei” (Ieşirea 12, 7), ca semn pentru a nu fi loviţi de năprasna morţii toţi cei aleşi de Dumnezeu (Ieşirea 12, 13). Mielul trebuia consumat în noaptea cinei pascale, fript şi fără să îi fie zdrobite oasele (Ieşirea 12, 9-10). Cei care participau la cina pascală trebuiau să fie îmbrăcaţi şi încălţaţi ca de plecare, fiind în stare de alertă, fără zăbavă multă, pentru că imediat va avea loc plecarea sau trecerea de la robie la libertate, adică părăsirea sclaviei Egiptului şi îndreptarea înspre libertatea Ţării Făgăduinţei. Demn de reţinut este faptul că nu pleca nimeni până nu participa la toată cina pascală, în cadrul căreia se mânca mielul fript. Călăuza poporului înspre Ţara Făgăduinţei a fost prorocul Moise, prin care Domnul a lucrat în chip minunat.
Cina pascală iudaică[5] era precedată de binecuvântarea vinului, a azimei, a ierburilor amare şi a mielului fript. Apoi, tatăl familiei avea îndatorirea de a le spune membrilor acesteia semnificaţia cinei pascale: izbăvirea din robia Egiptului şi din chingile morţii. Întreg ceremonialul cinei pascale trebuia transmis, din generaţie în generaţie, ca aducere aminte de evenimentul scoaterii poporului ales din robia egipteană. Această aducere aminte va deveni „un memorial” ritualic pentru orice evreu, care retrăia, cu ochii credinţei, întreg evenimentul eliberării sau al trecerii de la robie la libertate. După această rememorare, începea ospăţul pascal propriu-zis, care se termina cu o rugăciune de mulţumire, formată din Psalmii 115 la 118, în timpul ospăţului fiind consumată toată hrana pregătită.
Iubiţi fii sufleteşti,
Cina cea de Taină, la care a participat Hristos, împreună cu ucenicii Săi, a fost un ospăţ pascal deplin, dar cu elemente complet noi faţă de Paştile biblic evreiesc. Cu alte cuvinte, Domnul Hristos a instituit la Cina cea de Taină Paştile cele noi şi sfinţite. Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază, în mod lămurit acest aspect: „ucenicii voiau să gătească Paştile iudaic, nu Paştile nostru. Ei l-au gătit pe cel iudaic, iar Domnul l-a pregătit pe al nostru, şi mai mult chiar, El Însuşi a ajuns Paştile prin cinstitele Lui Patimi”[6].
În foişorul Cinei celei de Taină, unde ucenicii au pregătit Paştile, Hristos binecuvintează şi frânge pâinea, spunându-le „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu” (Matei 26, 26). Apoi, mulţumind lui Dumnezeu-Tatăl, a luat paharul, zicând: „Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu al Legământului celui nou, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 28), cerându-le ca „aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19). Ca în final, să le încredinţeze învăţăturile Noului Legământ, al căror conţinut sunt smerenia: „Cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr, şi căpetenia, ca acela care slujeşte” (Luca 22, 26); iubirea: „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum v-am iubit Eu pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34); păzirea poruncilor: „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele” (Ioan 14, 15); comuniunea cu El: „Eu sunt viţa, voi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în El, acela aduce roadă multă, căci fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5); prietenia: „De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 15); lucrarea comună a Preasfintei Treimi: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26); unitatea Sfintei Treimi ca model pentru unitatea dintre oameni: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem” (Ioan 17, 21-22).
Mielul de la Cina cea de Taină nu era o făptură sacrificată de iudei de Paşti, ci o Persoană, Însuşi Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care urma să Se jertfească, din ascultarea deplină faţă de Dumnezeu-Tatăl şi din dragoste desăvârşită pentru întreaga omenire. Sfântul Evanghelist Luca ne spune că Iisus a fost răstignit în ceasul al şaselea (Luca 23, 44), moment care corespunde cu vremea junghierii şi a crucificării a mii de miei de către preoţii Templului[7], pentru a putea fi consumaţi la masa pascală iudaică. Hristos, aşa cum ne spune Sfântul Ioan Damaschin, în Canonul Învierii, „ca un mieluşel de un an, Cununa cea binecuvântată de noi, Hristos, de voie pentru toţi S-a jertfit, Paştile cele curăţitoare; şi iarăşi din mormânt a strălucit nouă, frumos, Soarele dreptăţii”[8].
Hristos este noul Moise, aşa cum este numit în slujbele Bisericii, Cel care ne conduce în pământul veşniciei comuniunii ca întâlnire cu El. Aşa cum Moise a postit 40 de zile, în pustiu, pe muntele Sinai, înainte de a primi cele 10 porunci (Ieşirea 34, 28), care fundamentau conţinutul Vechiului Legământ, la fel Hristos a postit 40 de zile, în pustiu, înainte de a începe vestirea conţinutului Noului Legământ. În slujba Vecerniei din Duminica Paştilor, cunoscută în popor sub numele de „A doua Înviere”, este precizat acest paralelism între Hristos şi Moise: „Trecut-a umbra Legii, când Darul a venit; că precum rugul, fiind aprins, nu ardea, aşa Fecioară ai născut şi Fecioară ai rămas. În locul stâlpului de foc a răsărit Soarele dreptăţii; în locul lui Moise, Hristos, mântuirea sufletelor noastre”[9].
Trupul şi Sângele Lui sunt Paştile cele adevărate, Care ne scot din sclavia păcatului şi a morţii şi Care ne trec de la moarte la viaţă. Ori de câte ori ne cuminecăm cu Sfânta Euharistie, alegem să ne asumăm decizia unui exod sau a unei părăsiri a vieţii de păcat, care este moartea sufletului, pentru a învia în lumina Învierii lui Hristos. Destinaţia călătoriei fiecărui credincios, care participă la Sfânta Euharistie, Paştile Bisericii, este Împărăţia Cerurilor, Ierusalimul cel de Sus, nu un loc pământesc. „Paştile acum nu este numai trecerea unui popor din captivitate în libertate, ci trecerea întregului neam omenesc de la moarte la viaţă”[10].
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul cel Înviat,
Aşa cum pentru evrei participarea la cina pascală implica, în mod firesc, consumarea mielului jertfit special pentru sărbătoarea Paştilor iudaice, la fel pentru orice creştin participarea la praznicul Învierii sau al Paştilor ar trebui să implice, în mod inerent şi natural, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, Care este adevăratul, desăvârşitul şi unicul nostru Paşti. Asta pentru că „Euharistia de la Cina cea de Taină este anticiparea tainică a jertfei de pe Golgota şi a Învierii. Este dovada că Hristos a trăit la Cina cea de Taină, în mod tainic, jertfirea Sa şi Învierea Sa, aşa cum le va trăi Euharistia Bisericii, ca să le imprime şi în trupul şi în sângele nostru”[11].
Ori de câte ori săvârşim Sfânta Euharistie şi ne împărtăşim, participăm, reînnoim şi actualizăm în noi Învierea Domnului. Devenim contemporani cu evenimentul Cinei celei de Taină, exact aşa cum atunci „când sărbătoreau Paştile, vechii evrei nu doar îşi aduceau aminte de exod” – de ieşirea din Egipt – „ci şi participau efectiv la el. Din perspectiva lor, indiferent cât timp trecuse de pe vremea lui Moise, mântuirea dobândită la exod era nu doar pentru «părinţii noştri», ci şi «pentru noi»”[12]. Sfântul Ioan Gură de Aur este extrem de precis în a sublinia faptul că „Paştile” sunt pentru noi Sfânta Împărtăşanie sau Euharistie: „Postul cel de patruzeci de zile e o dată pe an, iar Paştile, adică săvârşirea Euharistiei, de trei ori pe săptămână, dar, mai bine spus, ori de câte ori voim. Căci Paştile nu sunt post, ci săvârşirea Sfintei Euharistii, sunt jertfa care se săvârşeşte la fiecare Liturghie (...). Căci noi nu postim nici pentru că se apropie Paştile, nici pentru că vine ziua crucii, a răstignirii Domnului, ci postim pentru păcatele noastre, pentru că avem de gând să ne împărtăşim cu Sfintele Taine. Paştile nu-s pricină nici de post, nici de jale. Ci de bucurie şi de veselie (...). Catehumenul” – adică, cel care nu era încă botezat, dar se pregătea să devină creştin – „nu prăznuieşte niciodată Paştile, deşi posteşte în fiecare an, pentru că nu se împărtăşeşte cu Sfintele Taine. După cum cel care nu posteşte prăznuieşte Paştile dacă se apropie cu conştiinţă curată de Sfintele Taine, fie că se împărtăşeşte astăzi, mâine, oricând. Apropierea de Sfintele Taine nu se judecă prin ţinerea timpurilor sărbătorilor, ci prin conştiinţă curată (...). Dacă te împărtăşeşti chiar astăzi, fiind spălat de păcate, prăznuieşti aşa cum se cuvine Paştile”[13].
Deci, oricât pare de aspru acest cuvânt, a nu ne împărtăşi cu Hristos în noaptea de Paşti, de fapt, este acelaşi lucru cu a nu sărbători Paştile.
În prelungirea acestui gând al Sfântului Ioan Gură de Aur, care ne spune foarte lămuritor faptul că împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos sunt adevăratul nostru Paşti sau adevărata formă de prăznuire a Învierii Sale, să reflectăm la o rostire din cadrul Sfintei Liturghii, pe care, din păcate, nu o auziţi, pentru că are loc în taină. După împărtăşirea în altar a slujitorilor Liturghiei, diaconul sau preotul pregăteşte Sfântul Trup, pe care îl face părticele mici, pentru a fi pus în Potir, unde este Sângele Domnului. În timp ce sunt puse aceste părticele în Sfântul Potir, diaconul sau preotul rosteşte următoarele rugăciuni: pentru părticelele din care se împărtăşesc credincoşii, se zice: „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim (...)”[14]; pentru părticica Născătoarei de Dumnezeu, se zice: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit (...)”[15]; pentru miridele celor nouă cete, se zice: „O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase! O, Înţelepciunea şi Cuvântul şi Puterea lui Dumnezeu! (...)”[16].
După cum bine ştiţi, toate aceste texte sunt preluate din slujba care se săvârşeşte în această noapte de Paşti. Acestea sunt legate de Sfânta Euharistie, de Sfânta Liturghie, pentru că Sfânta Cuminecătură este Trupul şi Sângele lui Hristos Cel răstignit şi înviat, imprimându-ne şi nouă puterea de jertfă, ca dragoste necondiţionată pentru Dumnezeu şi semenii noştri, dar şi starea de înviere, ca biruinţă asupra morţii şi umplerea de harul Duhului Sfânt.
Astfel, Sfânta Euharistie este Paştile cel adevărat al Bisericii, adică Hristos cel răstignit şi înviat, Care Se jertfeşte nu pentru Sine, ci pentru noi şi pentru a ni se oferi drept băutură şi mâncare veşnice.
Să vă închipuiţi, vă rog frumos, că vă aflaţi în ipostaza celor doi ucenici, Luca şi Cleopa, care, trişti şi dezamăgiţi de faptul că Iisus a fost dispreţuit şi răstignit pe Cruce în Vinerea Mare, se îndreptau duminica înspre sătucul de lângă Ierusalim, Emaus. În drumul lor, li se alătură un Străin, Căruia Îi pasă de frământarea şi îngrijorarea din sufletele lor, tâlcuindu-le cuvântul Scripturii. Aceştia nu Îl recunosc, deşi le-a încălzit atât de minunat inima prin bunătatea, răbdarea şi înţelepciunea Sa. Îl vor recunoaşte abia la momentul cinei, când Hristos săvârşeşte prima Liturghie după Învierea Sa. Abia după ce binecuvintează şi frânge pâinea, adică săvârşeşte Sfânta Euharistie, ei Îl recunosc, trăind o bucurie şi o uimire aparte. La fel se întâmplă şi cu noi. Venim trişti, cu grijile şi necazurile noastre la Emausul Bisericii. Ne vorbeşte Domnul în Liturghie, ne tâlcuieşte cuvântul Său, ca mai apoi să ni Se dăruiască în Sfânta Împărtăşanie, pentru a ne lumina, pentru a ne bucura, pentru a ne îndumnezei şi pentru a ne face biruitori asupra răului şi a păcatului. Noi ce facem? Plecăm mai devreme de a se termina slujba Liturghiei, ratând astfel întâlnirea cu Hristos din Sfântul Potir, Paştile nostru.
Vreţi ca Domnul să vă bucure inima şi să vă lumineze sufletul? Rămâneţi, rogu-vă, până când Hristos vrea să ni Se dea în Sfânta Cuminecătură, adică până la sfârşitul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii. Doar aşa vom simţi că Paştile sunt învierea şi bucuria noastră duhovnicească. Doar aşa vom înţelege că venirea la slujbă în noaptea de Înviere, nu este o plimbare cu scop spiritual, ci întâlnirea cu Cel care este Paştile nostru, Hristos din Euharistie. Doar aşa vom putea spune şi altora despre Sfânta Cuminecătură: „Priviţi iubirea lui Dumnezeu pentru voi”[17].
Fie-vă sărbătorile pline de duhul luminii, al speranţei, al bucuriei şi al întâlnirii cu Hristos, Paştile nostru cel adevărat şi frumos. Încercaţi să aveţi răbdare, rogu-vă frumos, ca să ne întâlnim cu Hristos, Paştile cel minunat din Sfânta Cuminecătură.
Hristos a înviat! Adevărat a înviat!
Al vostru părinte şi frate de tot binele voitor şi fierbinte rugător,
† Părintele Episcop Ignatie al Huşilor
[1] Triodul, Pavecerniţa Mică a Joii celei Mari (cântarea a 8-a, troparul 2), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2010, p. 581.
[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, traducere din limba greacă veche şi note de Preotul profesor Dumitru Fecioru, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2007, p. 52.
[3] Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică2 (III), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997, p. 78.
[4] Sfântul Efrem Sirul, Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii şi Învierii. Imne I, V, 6-7, studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Editura Deisis, 1999, p. 111.
[5] Karl Christian Felmy, De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe. Un comentariu istoric, traducere de pr. prof. Ioan I. Ică, Sibiu, Editura Deisis, 2004, pp. 13-17; Brant Pitre, Misterul Cinei de pe urmă. Iisus şi rădăcinile iudaice ale Euharistiei, traducere din engleză de Monica Broşteanu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2016, pp. 171-185.
[6] Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la sărbători împărăteşti şi Cuvântări de laudă la sfinţi, traducere din limba greacă veche şi note de Preotul profesor Dumitru Fecioru, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2006, p. 68.
[7] Brant Pitre, Misterul Cinei de pe urmă. Iisus şi rădăcinile iudaice ale Euharistiei ..., 2016, p. 78-80.
[8] Slujba Învierii, Canonul Învierii (cântarea a 4-a, stihira a 3-a), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2010, p. 41.
[9] Idem, În Sfânta şi Marea Duminică a Paştilor la Vecernie („a doua Înviere”), (stihira Născătoarei-Învierii)..., 2010, p. 83.
[10] Christos Yannaras, Abecedar al credinţei. Introducere în teologia ortodoxă, traducere de Preot Dr. Constantin Coman, Bucureşti, Editura Bizantină, 1996, p. 155.
[11] Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică2 (III) ..., 1997, p. 65.
[12] Brant Pitre, Misterul Cinei de pe urmă. Iisus şi rădăcinile iudaice ale Euharistiei ..., 2016, p. 83.
[13] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei..., 2007, pp. 280-283.
[14] Liturghier, Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2012, pp. 192-193.
[15] Ibidem, p. 193.
[16] Ibidem.
[17] Brant Pitre, Misterul Cinei de pe urmă. Iisus şi rădăcinile iudaice ale Euharistiei ..., 2016, p. 153.