Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele secretar eparhial Alexandru Bahnar.

Răspunsurile liturgice au fost date de Corala „Tabor”, a Catedralei, coordonată de doamna Elisabeta Irimiea.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a  afirmat că sursa autentică pentru iubirea dintre oameni este iubirea față de Dumnezeu; restul este sentimentalism:

«El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi» (Matei 22, 37-39)

Nu este o noutate faptul că, atât la nivel personal, cât și comunitar, asistăm la un deficit de iubire. De fapt, ar fi mult mai precis să afirmăm că deficitul de iubire din societate este din cauza deficitului de iubire la nivel personal.

Fiecare dintre noi avem o percepţie foarte subiectivă despre ceea ce înseamnă iubirea faţă de Dumnezeu și faţă de oameni.

Pasajul evanghelic pune pe același picior de egalitate, iubirea faţă de Dumnezeu și faţă de aproapele, în sensul că iubirea faţă de Dumnezeu și iubirea faţă de aproapele se condiţionează în mod reciproc.

Sursa autentică pentru iubirea faţă de aproapele este iubirea faţă de Dumnezeu. Intensitatea cu care noi Îl iubim pe Dumnezeu se răsfrânge în intensitatea iubirii dintre noi. Este ca o lampă de control – cu cât inima noastră este mai plină de iubire faţă de Domnul, cu atât vom avea puterea să împărtășim această iubire în inimile celor din jurul nostru.

Iubirea Preasfintei Treimi este model pentru iubirea dintre oameni. Persoanele Preasfintei Treimi – ne spune Părintele Dumitru Stăniloae – se iubesc nu numai în mod reciproc, ci se și afirmă una pe cealaltă.

Prin urmare, dragostea autentică este întotdeauna reciprocă și îl valorizează permanent pe semenul nostru. Cel care iubește se șterge pe sine (se smerește), pentru a-l lăsa pe celălalt, în virtutea iubirii, să crească, să capete valoare, să se bucure de cinstire, de respect, și, mai ales, să se descopere pe sine însuși.

Aceasta este una dintre marile lucrări tainice ale iubirii – ne ajută să ne descoperim pe noi înșine, să ne vedem exact așa cum suntem, să sondăm adânc în noi, și, desigur,  îl ajută pe semenul nostru să se descopere pe sine însuși.

Când ne-am aflat în șuvoiul iubirii, atât faţă de Dumnezeu cât și faţă de aproapele, am trăit o adevărată revelaţie, în ceea ce ne privește – am constatat că s-au activat resurse de care noi nu eram conștienţi.

Iubirea este cea care ne schimbă, așa cum se spune atât de frumos în rugăciunile de dinainte de Sfânta Împărtășire. Într-un text foarte frumos, preluat din Sfântul Petru Damaschinul, se spune așa: „Îndulcitu-m-ai cu dorul Tău, Hristoase, Dumnezeule, și m-ai schimbat cu dumnezeiasca Ta dragoste”.

Iubirea are capacitatea de a ne transfigura, de a scoate din noi, sau a pune în valoare în semenul nostru, tot ceea ce este mai frumos, mai bun și mai minunat.

De aceea, pericopa evanghelică care ne vorbește despre cele două feluri de iubire – faţă de Dumnezeu și faţă de aproapele –, este extrem de relevantă pentru noi.

Din păcate, ne lăsăm contaminaţi de o mentalitate foarte greșită despre iubire. Întotdeauna noi trebuie să ne întoarcem înspre sursele biblice și patristice, ale Părinţilor Bisericii, pentru că ei sunt cei care, trăind și adâncindu-se în Dumnezeu, Care este Iubirea desăvârșită (perfectă, absolută), au putut să experimenteze, cu adevărat, ce înseamnă iubirea.

În iubire nu poate fi egoism, respingere sau refuz, indiferent cât de rău sau cât de toxic poate fi cel de lângă noi. Întotdeauna iubirea are calitatea de a fi reciprocă.

Îmi veţi spune: „În momentul în care cineva respinge dragostea pe care noi i-o împărtășim, noi să o impunem?”. Avem această expresie – „dragoste cu forţa nu există”. Nu o impunem, pentru că iubirea niciodată nu se impune, niciodată nu pretinde, nu are pretenţii, ci doar vrea să fie împărtășită și trăită.

Chiar dacă celălalt ne respinge iubirea, sau ne dă niște indicii că nu are nevoie de aceasta, iubirea noastră tot reciprocă rămâne, pentru că, dacă noi iubim cu adevărat, nu vom înceta nicio secundă să-l iubim pe cel care ne respinge, ne desconsideră și ne pune în situaţiile umilitoare de a ne determina ca noi să cerșim iubirea, respectul, sau  într-o poziţie de inferioritate, luptând pentru a ne câștiga iubirea.

Dacă trăim acest lucru, este din cauza faptului că suntem îndureraţi, trăim o dramă, pentru că celălalt nu acceptă dragostea noastră. Însă iubirea, în sine, atunci când este în inima noastră, niciodată nu ajunge în punctul să fie umilită sau să trebuiască să o cerșim de la cel de lângă noi. Acest sentiment este mai mult expresia unei drame, a unei nemulţumiri, la nivel uman.

Dragostea dumnezeiască niciodată nu se simte înjosită. Ştim acest lucru din jertfa Mântuitorului de pe Cruce, din evenimentul Răstignirii. Hristos ne-a iubit cel mai mult atunci când Şi-a dat viaţa pentru noi, când S-a răstignit pentru noi, și când noi nu I-am dăruit nimic, în afară de ură, batjocură, calomnie, dispreţ și scuipat.

Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, pe Cruce, ne descoperă dragostea dumnezeiască. În niciunul din textele sfinţilor evangheliști nu vom găsi un cuvânt, din care să reiasă că Hristos S-a simţit înjosit, iubindu-i pe cei care nu-L iubeau, pe cei care nu știau să fie recunoscători, pe cei care Îl calomniau și care I-au provocat o suferinţă fizică enormă, prin răstignire.

Dimpotrivă, ni se spune că Hristos tăcea, când oamenii s-au năpustit asupra Lui ca un torent, cu ură și dispreţ, pentru că vorbea dragostea Sa. Aceasta este una dintre calităţile dragostei – îndelunga răbdare.

Preasfinția Sa a adus în discuție o definiție pe care Sfântul Maxim Mărturisitorul o dă dragostei adevărate, prin care ne putem verifica, în mod real, starea lăuntrică:

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune ce înseamnă, cu adevărat, iubirea, iar nu ceea ce înţelegem noi – o euforie sentimentală sau să încetăm în a iubi pe cineva care ne-a trădat.

Respectăm libertatea celui care nu vrea să ne împărtășească dragostea, celui care ne refuză dragostea, însă niciodată, în inima noastră, nu putem înceta să-l iubim.

Iubirea faţă de celălalt se oprește în momentul în care suntem nevoiţi să-i respectăm libertatea. Dar acest lucru nu înseamnă că noi nu mai iubim, ci doar că iubirea noastră nu mai poate fi împărtășită, pentru că nu o primește. Reciprocitatea se menţine, însă cel care o refuză o rupe în două. De fapt, acela nici nu este în iubire, pentru că iubirea nu poate fi refuzată. Când o refuzăm, este o minciună că trăim în iubire, e un fals, o amăgire. Nu avem cum să refuzăm iubirea, este imposibil.

Îmi veţi spune: „Totuși, noi facem acest lucru”. Așa este, și chiar suntem obișnuiţi cu aceasta (softul nostru mental înţelege foarte bine și, poate, mult mai bine, ce înseamnă să ne fie refuzată iubirea). Însă, cel care ne refuză iubirea, cel care nu o mai vrea, de fapt, nu iubește. Este o minciună (o farsă) pe care ne-o vinde.

Aceasta este proba cea mai mare pentru noi, atât în iubirea faţă de Dumnezeu, cât și faţă de semeni – iubirea nu poate fi respinsă, obiectiv vorbind (că noi, la nivel subiectiv, o refuzăm, aceasta o știm cu toţii).

Evident, atunci când celălalt nu vrea iubirea noastră, noi nu i-o putem impune, pentru că iubirea nu se impune, ci doar se manifestă și suferă. Sfântul Siluan Athonitul ne spune: „câtă suferinţă este în om, atâta iubire este în el, și câtă iubire, atâta capacitate de suferinţă”.

De aceea, când cineva care ne este foarte drag sufletului nostru, este în suferinţă, și noi suferim, pentru că avem acel punct comun, al dragostei, care ne face să trăim unul pentru celălalt, sau să ajungem în acel punct maximal al iubirii, în care să spunem, ca Sfântul Apostol Pavel – «Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine». Așa și între oameni – nu mai trăiesc pentru mine, ci trăiesc pentru celălalt, conţinutul vieţii celuilalt devine conţinutul vieţii mele, iar eu mă smeresc (mă șterg) în faţa celuilalt, în virtutea iubirii, și fac aceasta cu bucurie, fără să am niciun complex de inferioritate faţă de cel pe care îl iubesc, dimpotrivă – simt cea mai mare stare de bucurie, de plinătate și de împlinire sufletească.

Numai rostind numele persoanelor pe care le iubim foarte mult, noi deja primim bucurie. Sau, numai rostind cuvântul „iubire”, deja simţim iubire în noi.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune: „Roadele iubirii sunt: a face bine aproapelui din toată inima, a răbda îndelung, a fi cu îngăduinţă și a folosi lucrurile cu dreaptă judecată”.

Dacă punem propria noastră iubire, faţă de Dumnezeu și faţă de aproapele, în lumina și în conţinutul acestui text, s-ar putea să ajungem la o concluzie dezamăgitoare.

Sfântul Maxim Mărturisitorul nu ne spune să-i facem bine aproapelui, când el ne face bine, adică să condiţioneze binele pe care să-l facem, de binele aproapelui, ci spune că noi trebuie să săvârșim binele faţă de aproapele, indiferent de context.

Este foarte greu, când celălalt pur și simplu ne mototolește, ne jignește, ne zdrobește sufletul, ne umilește, ne desfiinţează ca om sau ne anulează în ceea ce suntem noi cei mai adevăraţi în inima noastră. Cum să rămânem să-l iubim? Omenește vorbind, în logica noastră, este aproape imposibil. Însă nu este așa. Cu siguranţă, fiecare dintre noi am avut situaţii în care, în ciuda faptului că cineva s-a comportat urât, jignitor, dispreţuitor faţă de noi, n-am încetat o secundă să-l iubim.

Părintele Episcop Ignatie a afirmat că, prin pocăință reală, toate patimile pot fi vindecate, inclusiv iubirea de sine, narcisismul:

Astăzi se vorbește foarte mult despre abuzul emoţional – narcisism –, iar descrierile sunt foarte folositoare pentru îndreptarea omului, însă punctul în care aceste teorii sunt greșite, având în vedere tradiţia Bisericii noastre – biblică și patristică –, este cel în care ni se spune că un om egoist (narcisist sau, în termeni filocalici, care se iubește pe sine) nu se poate vindeca și nu se poate schimba niciodată. Este o minciună.

Nu se poate schimba dacă nu vrea, dacă nu conștientizează sau nu-și asumă starea în care se află. Dar acest lucru este valabil pentru toate patimile, nu numai pentru filaftie (iubirea de sine sau narcisism). Un om beţiv, un desfrânat, un răutăcios, un invidios, dacă nu vrea și nu conștientizează starea în care se află, nu se va schimba niciodată. Însă, dacă conștientizează și dacă vrea, toate patimile pot fi schimbate, pot fi aruncate (rejectate) din noi, cu o singură condiţie – să ne pocăim și să ne pară rău de acest lucru.

În teoriile psihologiei moderne (care sunt folositoare), ni se spune să ne ferim de omul toxic, să-l rejectăm, să ne comportăm ca și cum nu există pentru noi. Sigur că este varianta cea mai facilă, să ne protejăm, când cineva este dăunător pentru noi, ne pune viaţa în primejdie sau pur și simplu ne destabilizează psihic.

Ne luăm măsurile de precauţie pe care le avem, dar iubirea niciodată nu ne spune să-l abandonăm pe omul de lângă noi, chiar dacă îl vedem că este degradat, desfigurat de patima iubirii de sine. Pentru că, dacă îl abandonăm, de fapt și noi ne afirmăm iubirea de sine și egoismul, însă o facem mai elegant, mai soft, în virtutea faptului că ne protejăm, că vrem să ne apărăm în faţa pericolului celui de lângă noi, dar este tot egoism.

Dar să stăm în calea unui om care ne distruge? Nu. Putem pune anumite graniţe, dar acele graniţe să nu limiteze iubirea noastră. Putem rămâne să-l iubim în continuare pe acel om.

Nu vom putea spune niciodată că îl iubim pe un om, când noi nu mai vrem să interacţionăm fizic cu el niciodată, sau pur și simplu am vrea să dispară de pe registrul existenţei noastre, spunându-ne și amăgindu-ne în continuare că îl iubim – e o minciună.

Iubirea nu refuză, nu respinge niciodată nimic. Dimpotrivă – dacă este iubire autentică, îl iubește mai mult pe cel care este în degradare. Așa cum ne-a iubit Hristos pe Cruce – noi ne-am manifestat mojicia și starea de desfigurare cumplită, împinsă la extremă, la picioarele Crucii, când Hristos ne iubea cel mai mult.

Hristos nu ne-a spus ceva de felul: „Pun graniţe (limite). Plecaţi de aici. Mă autoprotejez pe Mine de ura voastră, de scuipatul vostru, de nesimţirea voastră”. A rămas pe Cruce, iubindu-ne. Aceasta este măsura dragostei, pe care, din păcate, noi nu ne-o putem asuma.

Este foarte greu să iubim ca Hristos, pentru că este foarte greu să ne debarasăm de propriul egoism. Iar debarasarea de egoism se face mai ales atunci când ne recunoaștem neputinţa și când căutăm vina numai la noi, nu și la ceilalţi, când nu vom crede că numai ceilalţi sunt de vină, iar noi suntem perfecți,  fără de greșeală.

Toate aceste lucruri atrag după sine îndelunga răbdare, îngăduinţa faţă de cel de lângă noi.

 Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că mai este un lucru, care este un semn că iubirea se află în noi – să folosim toate lucrurile (tot ceea ce este în jurul nostru) cu dreaptă judecată.

Iubirea niciodată nu refuză, niciodată nu respinge. Dacă respinge și refuză, nu este iubire, ci o minciună, sentimentalism ieftin. Iubirea este întotdeauna reciprocă, iar această reciprocitate nu înseamnă comerţ, nu înseamnă invadarea celuilalt, nu înseamnă impunerea faţă de celălalt sau să-i cerem socoteală celuilalt, că noi îi dăruim iubire, iar el nu ne-o dăruiește. Reciprocitatea înseamnă rămânerea în stare de fidelitate faţă de persoana de lângă noi, indiferent de conjunctură.

Când celălalt vrea să ne transforme într-un sclav al lui, este clar că nu ne iubește. El vrea să devenim un obiect al lui, pe care să-l manevreze, de aceea reproșează permanent, nu e mulţumit niciodată de câtă dragoste îi oferim. Așa cum ne spune Sfântul Siluan Athonitul, iubirea nu reproșează niciodată nimic.

Unul dintre atributele esenţiale ale iubirii este acela că întotdeauna îl pune în valoare pe celălalt.

Atunci când iubim, observăm enorm de multe calităţi la cel pe care îl iubim. Pe unele dintre ele nici măcar acela nu le conștientizează, dar noi, în virtutea iubirii, suntem cei care le vedem și i le spunem.

În faţa unui om care ne iubește, simţim că avem valoare. În faţa celui care ne urăște, nu avem nicio valoare, ci pur și simplu acela ne face preș și ne murdărește.

Ura devalorizează omul, iar iubirea este cea care îl valorizează în permanenţă, scoţând ceea ce este mai frumos din el.

Să ne ajute Domnul să iubim ca El!