Alături de Preasfinția Sa au slujit și părintele paroh Ioan Ovidiu Pop, și părintele arhidiacon Paul Longhin. 

Credincioșii s-au unit în rugăciune, cu prilejul celui de-al doilea hram al lăcașului de cult, participând la Sfânta Liturghie, oficiată în limbile română, engleză și greacă.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre sensul dialogului purtat de Domnul Hristos cu femeia samarineancă:

«Iisus a răspuns și i-a zis: Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce îți zice : Dă-mi să beau, tu ai fi cerut de la El, și ți-ar fi dat apă vie» (Ioan, 4,10)

În duminica a V-a, după marele praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Biserica  Ortodoxă a rânduit ca să fie citit un pasaj evanghelic în care ni se vorbește despre întâlnirea pe care Domnul Hristos a avut-o cu o femeie samarineancă - întâlnire care a avut drept conținut unul dintre cele mai profunde și teologice dialoguri între Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, și femeia samarineancă. 

Să reflectăm puțin asupra modului cum dialoghează Dumnezeu-Omul cu această femeie samarineancă, căreia, în spontaneitatea, sinceritatea și autenticitatea ei, i-a fost descoperit, prin Duhul Sfânt, că Cel care îi vorbea nu este un simplu profet, ci Însuși Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit. 

În arșița zilei, Domnul Hristos Se oprește lângă o fântână cunoscută, pentru cei din vremurile biblice, ca fiind fântâna lui Iacov. În acest loc, vine femeia samarineancă ca să scoată apă, iar Hristos îi spune la modul direct, fără maniere, fără alte abordări de curtoazie: „Dă-mi apă să beau!” Este punctul în care se încropește dialogul dintre El și femeia samarineancă.

 Pe de o parte, este vorba de o femeie care exprima în mod sincer ceea ce gândea, își exterioriza nivelul de cunoaștere spirituală, iar pe de altă parte, este Dumnezeu, Care în delicatețea și în noblețea Sa, are răbdare cu aceasta, ca să o ridice la un alt nivel a ceea ce El voia să îi transmită. Este vorba de un nivel duhovnicesc, teologic, de înțelegere a relităților pe care Domnul Hristos voia să i le împărtășească. 

Desigur că pentru această femeie a fost șocant să fie abordată de un evreu. Probabil L-a identificat pe Domnul Hristos după ținuta vestimentară. Știm cu toții că între iudei și samarineni era un conflict insurmontabil, care nu putea fi depășit în niciun fel. Această femeie samarineancă, în mod sincer, Îi spune: „Cum stai de vorbă cu mine, cea care sunt din neamul acesta considerat de către evrei ca fiind unul spurcat?” 

Mai mult decât atât, pentru mentalitatea vremii respective, era interzis ca un bărbat să stea de vorbă în public cu o femeie. De aceea Îi și spune femeia samarineancă Domnului Hristos: „Cum poți Tu să ceri ceva de la mine, eu care sunt femeie? Pentru că eu, după obârșie, sunt samarineancă, și între samarineni și iudei nu este niciun amestec. 

Domnul Hristos îi spune că „dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu, și Cine este Cel care îți vorbește, Mi-ai fi cerut apă și Eu ți-aș fi dat apa cea vie, apă care dacă tu o vei bea, nu vei mai fi nevoită să bați drumul acesta de la casa ta, în arșița zilei, să vii la fântână ca să-ți faci proviziile necesare”.

Femeia samarineancă s-a dovedit a fi foarte pragmatică. Dacă Domnul Hristos i-a spus că de va bea apa vie, ea nu va mai înseta, acest fapt a constituit pentru ea a un motiv foarte serios de a crede, nu într-un sens teologic și duhovnicesc, ci în sensul cel mai pur uman. 

Așa cum Se comportă întotdeauna față de noi, Hristos are o delicatețe extraordinară: constată că femeie samarineancă nu înțelege despre ce este vorba. El îi vorbea despre apa Duhului Sfânt, pentru că aceasta era apa cea vie pe care, dacă se învrednicește omul să o bea, îi este ostoită, în mod evident, orice fel de sete și foame. Femeia nu înțelege lucrul acesta, iar Domnul nu îi reproșează absolut nimic, nu Își pierde răbdarea spunându-i ceva de felul: „Eu îți vorbesc despre apa Duhului Sfânt, despre ceva mult mai profund, și tu tot cobori nivelul discuției înspre cele materiale, lumești, trecătoare”. Nimic dintr-o asemenea abordare, pentru că întotdeauna Dumnezeu Se smerește față de noi și are răbdarea necesară până când noi înțelegem ce vrea El să ne spună nouă, până când reușim să asimilăm, ceea ce vrea El să ne transmită.

Sunt atâtea situații în viața noastră duhovnicească în care noi nu pricepem ce vrea să ne spună Domnul, în Biserică, prin Evanghelie sau printr-un text al Sfinților Părinți. Este nevoie de multă reflecție și de multă zăbavă, de o anumită deschidere și disponibilitate a minții noastre ca să ajungem în punctul în care să pricepem ceea ce vrea, cu adevărat, Dumnezeu să ne spună nouă. 

Femeia samarineancă și-a dat seama Cine era, cu adevărat, în fața ei, numai în momentul în care i-a fost dezvăluit un amănunt biografic. A fost punctul în care ea a spus că „Tu nu ești un simplu om, ești un Profet, pentru că mi-ai cunoscut viața mea privată”. A fost momentul în care ea a simțit și a primit încredințarea că Cel care îi vorbea era Însuși Dumnezeu.

 De altfel, Însuși Hristos îi spune că: „Eu sunt Dumnezeu”. El folosește verbul care era folosit în Cartea Ieșirii, când Dumnezeu i S-a arătat lui Moise pe muntele Horeb și a zis: „Eu sunt Cel ce sunt”. Aceste cuvinte nu le putea rosti decât numai Dumnezeu. Omul nu ar fi îndrăznit vreodată să le spună, în niciun fel. 

Sigur că această femeie nu avea încă o încredințare deplină că Acesta este Mesia, Dumnezeu-Fiul, întrupat din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și venit în lume ca să-i mântuiască pe oameni și să le aducă adevărata cunoaștere. Cu toate acestea, ea a avut o simțire a dumnezeirii lui Iisus Hristos.

Reținem din acest pasaj evanghelic faptul că Dumnezeu, spre deosebire de noi oamenii, atunci când dialoghează cu sufletul nostru, când vrea să ne spună ceva, are răbdarea și noblețea de a aștepta până când noi reușim să înțelegem ceea ce vrea să ne comunice. 

Din păcate, noi, oamenii, am pierdut această artă a dialogului, care implică în mod natural, smerenia față de cel cu care vorbim, căutând să îi simțim sufletul, gândirea sau trăirile lui lăuntrice. 

Când vedem că cineva se poticnește sau nu reușește să preia sensul la ceea ce noi vrem să-i transmitem, ne supărăm, nu avem răbdare. 

Se poate constata că, în lumea de astăzi, noi am pierdut această artă a dialogului care presupune, în primul rând, disponibilitate și capacitatea de a călători înspre cel de lângă noi, iar nu de a ne afirma pe noi înșine, în mod egoist, și a ne așeza în centrul discuției. Presupune, mai degrabă, a reuși să pătrundem în inima celui de lângă noi și să-i grăim adâncurilor sufletului său, iar în urma acestei grăiri să reușim să schimbăm ceva în viața lui, nu cu gândul de a converti pe cineva, ci lăsând lucrurile natural. Însăși starea și harul dialogului, al cuvintelor pe care vrem să le împărtășim, să fie cele capabile să deschidă mintea omului, ca să priceapă ceea ce vrem să îi transmitem.

Preasfinția Sa a arătat că apa vie, de care vorbea Domnul Hristos, este prezența Duhului Sfânt, care are menirea de a limpezi viața noastră:

 Domnul Hristos îi vorbea acestei femei de apa Duhului Sfânt. În limba română ni se spune că Hristos S-a așezat lângă o fântână. În limba greacă însă, nu este folosit acest cuvânt, ci „frea”, care, în limba română, înseamnă pânza freatică. Pânza freatică este ca niște vase comunicante, și apa este cea mai pură. 

Transpunând în plan spiritual, când Duhul Sfânt vine în viața noastră, și ne hrănim cu apa harului necreat, dumnezeiesc, totul se limpezește, capătă sens și o valoare extraordinară.

 De ce credeți că suntem derutați, și trăim o formă de schizofrenie spirituală - de ruptură interioară? Acest lucru se întâmplă din cauza faptului că noi încă nu am descoperit sensul pe care să îl asumăm în viață, încât să devină centrul existenței noastre; sau sursa de la care noi ne hrănim și de la care ne luăm liniștea, momentele de limpezime sufletească.

Pe de o parte, Dumnezeu ne învață să dialogăm, cum El Însuși a dialogat cu această femeie samarineancă, care avea tendința să coboare nivelul discuției înspre cele materiale. Pe de altă parte, să luăm aminte la sinceritatea, autenticitatea și spontaneitatea acestei femei. La ea nu era nimic fardat, cosmetizat. Nu încerca să fie ipocrită, falsă. Ea exprima ce era în sufletul ei cu adevărat. 

Așa ar trebui să facem și noi atunci când ne înfățișăm în fața lui Hristos, când venim la biserică, și când ne rugăm. Să-I spunem exact ceea ce noi suntem, și nu ceea ce poate ne-ar plăcea să vadă cei din jurul nostru; să-I spunem lui Dumnezeu toate neputințele, starea sufletului nostru, nivelul de credință pe care-l avem, modul de înțelegere al lucrurilor și al tainei trăirii credinței în Biserică. Dumnezeu apreciază foarte mult acest lucru, exact ca în situația lui Toma. 

Toma este cel care a avut curaj, spre deosebire de colegii lui de apostolat, să-I spună lui Hristos că „Eu nu voi crede că Tu ești Cel înviat până ce nu voi pune mâna în semnul cuielor și în coasta Ta”. Când Hristos S-a întâlnit cu Toma, nu i-a reproșat acestuia că a avut acel moment de îndoială, de necredință. Dimpotrivă, l-a rugat și l-a chemat să pună degetul său în coasta Sa, în semnul cuielor. În urma acestei invitații, Toma mărturisește: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Cu alte cuvinte, dacă Hristos Cel înviat era o realitate exterioară pentru el, era Cineva despre care a auzit de la Apostoli, apropiindu-se și întâlnindu-se cu Domnul, intrând în comuniune cu EL, a devenit realitatea cea mai intimă a vieții sale. 

De aceea a și spus: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” - adică „Tu ești în inima mea, în intimitatea vieții mele, nu mai ești o pură teorie exterioară, auzită de la femeile mironosițe sau de la apostoli”. 

Hristos nu-i reproșează nimic, nu-i spune ceva de felul: „ai stat lângă Mine, ai văzut minunile, M-ai auzit vorbind și acum te găsești să te îndoiești de Înviere”. Hristos nu-i reproșează nimic, ci dimpotrivă; am spune că, într-un fel, încurajează îndoiala lui, căci a fost sinceră și că a mărturisit-o celorlalți colegi de apostolat. Dumnezeu ne vrea, pe fiecare dintre noi, sinceri, autentici și spontani; în felul acesta lăsăm loc pentru lucrarea Duhului Sfânt în viața noastră.

Să ne învrednicească Domnul de apa cea vie, de apa Duhului Sfânt, care să limpezească și să înlăture confuziile din viața noastră. Să ne descopere profunzimea credinței și să simțim, ori de câte ori Domnul ne vorbește, că El este Cel care vrea să schimbe viața noastră și să ne ridice la un nivel de înțelegere mai profund față de cel cu care noi suntem obișnuiți. 

După Sfânta Liturghie, toți cei prezenți au putut participa la un moment artistic - o narațiune din Istoria eclesiastică a Sfântului Cuvios Beda Venerabilul. Narațiunea a fost prezentată de artista greacă Anna Conomos Wedlock. Ea a fost acompaniată de două tinere ortodoxe, una de origine americană, iar cealaltă britanică, care au interpretat muzică bisericească medievală.