Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu – mistagog al „Liturghiei în inima lucrurilor”[1]

„Cine a venit odată la Hristos, cine s-a lipit de El cu toată inima sa (...) acela nu are altă dorinţă şi altă teamă decât să nu-L mai piardă pe Domnul niciodată. Pentru un astfel de suflet, Hristos este totul. Hristos este casa lui, familia lui. Hristos este lumina lui, pâinea lui, este sănătatea şi viaţa lui. Fără Hristos, el nu are ce face cu toate acestea. Nimic din toate acestea nu-L poate înlocui pe Iisus în inima şi viaţa lui, dar Iisus le poate înlocui pe toate”[2]

„În Dumnezeiasca Liturghie găsim iubirea care ne-a născut şi binecuvântarea care ne-a surprins de fiecare dată (...). Inima ta devine rai şi lumea întreagă îţi devine casă. Într-o clipă, un om smerit şi neputincios primeşte tot harul şi devine teolog şi propovăduitor al celor nespuse, fără să spună nimic”[3]

Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie – „sufletul sus la Dumnezeu”

Oricine va avea dragostea şi disponibilitatea de a se apleca asupra puţinelor scrieri ale Sfântului Preot Mucenic Constantin Sârbu[4] (10 ianuarie 1905-23 octombrie[5] 1975) va constata cu multă bucurie că slujirea Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii a fost pentru el, în calitatea sa de slujitor al Domnului, un adevărat giroscop duhovnicesc în vremuri de profunde dezechilibre şi nedreptăţi sociale, precum şi în vremuri de ură malignă faţă de Biserică şi faţă de cei care metabolizau în vieţile lor harul şi bucuria credinţei în Hristos cel răstignit şi înviat.

Nu aş greşi dacă aş afirma că toată viaţa Sfântului Preot Mucenic Constantin Sârbu a fost o concretizare palpabilă şi vizibilă a unui amănunt din viaţa Sfântului Macarie Alexandrinul, care în dorinţa de a nu instaura nicio sincopă între el şi Dumnezeu, din pricina vreunei preocupări pentru cele lumeşti, şi-a spus minţii sale: „Nu coborî din ceruri. Ai acolo pe îngeri, pe arhangheli, puterile de sus, pe Dumnezeul tuturor. Nu coborî din cer!”[6]. 

În toată slujirea sa a înţeles în mod deplin ceea ce Sfântul Preot Dumitru Stăniloae a exprimat atât de sugestiv: „Liturghia nu este decât o mişcare de ridicare a Bisericii spre Dumnezeu şi de desăvârşire a unităţii sale în El. Prin urmare, Biserica nu poate fi înţeleasă fără Liturghie, ca actualizare a mişcării Bisericii, şi nici Liturghia fără Biserică, ca spaţiu spiritual şi vizibil în cadrul căruia se mişcă Liturghia şi ca subiect comunitar al Liturghiei”[7].

Adeseori, în timpul slujirii Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, îşi îndemna credincioşii prezenţi la măreţia acestei Taine cu aceste cuvinte pline de har: „Măi, copii, dacă aţi venit aici ca să vă rugaţi, să fiţi cu ochii în pământ şi cu sufletul sus la Dumnezeu împreună cu mine, că altfel, dacă vă uitaţi în toate părţile, vă simt aici în ceafă gândurile împrăştiate şi nu mă pot înălţa. Cine nu se poate ruga este mai bine să se ducă la plimbare, ca să ne lase liniştiţi, pentru a putea înălţa flacăra limpede a rugăciunii către Dumnezeu”[8].

Biserică a tăcerii 

Biserica, spaţiul liturgic unde săvârşea Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, trebuia să fie locul, prin excelenţă, al liniştii[9] şi al dezbrăcării de orice fel de formalism sau pietism care distorsionează şi împiedică accesul la o experienţă adâncă a harului, la sesizarea deplină a prezenţei lui Dumnezeu, prin contemplarea duhovnicească a Acestuia, la sesizarea prezenţei îngerilor şi sfinţilor, care coborau din cer pentru a umple biserica de lumina şi bucuria lor, precum şi la efortul de a conştientiza realismul Liturghiei cereşti, săvârşită concomitent cu Liturghia de pe pământ: „Uite, se apropie ceasul, coboară îngerii din cer! Voi ştiţi că sfinţii de pe pereţi coboară printre voi? Vopseaua rămâne pe pereţi, dar sfinţii sunt printre noi. Noi nu-i vedem cu ochii trupeşti, dar ei ne văd pe noi şi trebuie să stăm liniştiţi. În cer este ordine şi aşa trebuie să fie şi la noi. Nu vă gândiţi ce aţi făcut acasă sau pe drum, nu vă gândiţi la nimic decât la rugăciunea care se face. Concentraţi-vă, căci aşa vă umpleţi de har, credinţă şi sănătate. Aţi auzit? Să staţi cuminţi”[10].

Pentru Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu, Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie era antidotul cel mai puternic pentru maladia spirituală a unei raportării neglijente şi superficiale în slujirea preotului[11] şi în cântarea liturgică: „Aş fi avut mai multă putere în Sfânta Liturghie. Nicăieri nu există mai multă ignoranţă în ceea ce priveşte cultura oamenilor care trebuie să îndeplinească un rol important decât în Biserică, în timpul Sfintei Liturghii. Fiecare vine, cântă după ureche şi cum se pricepe. Or, nu este admis lucrul acesta. În Biserică se cere desăvârşire”[12]. 

Făcea o disociere foarte clară între ceea ce era esenţial şi secundar în slujirea liturgică. Parcă ar fi avut în permanenţă, în slujirea sa ca preot, adagiul plin de realism şi trezvie duhovnicească, chiar dacă nu l-a rostit niciodată, al unui părinte atonit, Atanasie de la Mănăstirea Grigoriu, care după ce a fost hirotonit preot, îşi avertiza ucenicii doritori de a deveni preoţi cu orice preţ că „mai bine cu mătăniile în rai decât cu epitrahilul în iad”[13].

Nu îl impresiona în niciun fel numărul de oameni care participau la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, în contrast cu noi, cei de astăzi, care avem tendinţa obsesivă şi reducţionistă de a ne etala triumfalismul prin menţiunea, întâlnită frecvent şi conţinutul ştirilor bisericeşti, că la slujbă a fost prezent un număr impresionant de credincioşi. De parcă acest fapt ar constitui aspectul cel mai relevant din cadrul evenimentului eclesial. 

Diagnosticul, care anunţă o posibilă extincţie a profunzimii vieţii liturgice şi ai cărei agenţi sunt atât preotul, cât şi credinciosul, este formulat în toată amplitudinea lui, punând aluziv în opoziţie flagrantă mitul omului nou desfigurat din ideologia comunistă[14] cu frumuseţea omului nou transfigurat în Biserică de lumina harului dumnezeiesc: „Doresc ca această biserică să fie a liniştii, a tăcerii şi a reculegerii. Eu nu am nevoie de lume multă în biserică. Am nevoie doar de câteva persoane, dar cei care vin la biserică să fie cu adevărat trăitori ai Bisericii. Nu avem nevoie să cumpăraţi lumânări. Aproape toţi preoţii caută să facă vânzare de lumânări, pentru a obţine bani de pe urma lumânărilor, a pomelnicelor sau a prescurilor. Eu nu doresc să cumpăraţi lumânări. Nu-i aşa că este curios ce vă spun eu? Să ştiţi că lumânarea nu se roagă. Este numai un simbol. Desigur, nu trebuie să renunţăm la nişte practici ale Sfintei noastre Biserici. Noi nu stricăm Tradiţia. Dar a intrat în obişnuinţa unora să vină, să cumpere un mănunchi de lumânări, să-l aprindă şi să plece cu conştiinţa împăcată că şi-au făcut datoria de creştini. Asta este o concepţie şi o practică greşită. Aceasta face pe unii să creadă că la asta se reduce Biserica. Eu vă repet, lumânarea este simbolul jertfei, al luminii, dar ea nu se roagă. Noi nu trebuie să ne bizuim pe lumânare. Dumneavoastră să învăţaţi ceva nou. Dacă pe mine m-a preocupat ceva în viaţa aceasta a fost formarea omului nou în Biserică. Mai auziţi că se vorbeşte de omul nou. Să ştiţi că omul nou nu se poate forma decât în Biserică. De aceea, vă rog pe cei ce vreţi să rămâneţi în biserică la rugăciune, să vă rugaţi împreună cu mine. Eu simt pulsul fiecăruia. Ştiu dacă cineva este numai figurant sau dacă se şi roagă. Simt acest lucru. Nu este aşa că este curios? Eu simt dacă cineva este numai figurant. Dacă vine să aprindă numai lumânări, este treaba lui. Să vină, să le aprindă, şi după aceea să plece, să ne lase pe noi, care avem nevoie de rugăciune. (...) Să nu credeţi voi că lumânărica sau prescurica este totul. Nu, copii! Ridicarea sufletelor voastre lângă Domnul este Sfânta Liturghie. Deci, linişte desăvârşită şi concentrare maximă la ceea ce gândim şi rostim”[15].

„Altarul” liturgic al Bisericii – temei pentru „altarul” iubirii aproapelui

S-ar putea ca unii să creadă că Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu rămânea suspendat undeva în cerul contemplaţiei decuplată de realitatea neagră a comunismului, neglijând problemele concrete ale credincioşilor săi. 

Personal, nu am folosit la modul întâmplător unul din termenii tehnici ai teologiei cu referire la acest mare martir al Bisericii noastre. L-am numit „mistagog al Liturghiei în inima lucrurilor”, având în fundal sensul maximian al acestui termen, care este şi denumirea unei opere a acestui Părinte al Bisericii, „Mistagogia”. 

Mistagogul liturgic este cel care are conştiinţa faptului că Hristos, Pâinea Care S-a pogorât din cer (Ioan 6, 33) şi Care ni Se dăruieşte în Sfânta Împărtăşanie de pe altarul bisericii, este Acelaşi cu cel de pe altarul semenului sărac şi nevoiaş[16]. Cu alte cuvinte, mistagogia liturgică se prelungeşte în filantropie, ca slujire, prin iubire, a aproapelui sărac şi aflat în nevoi. „Dovada limpede a acestui har – ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – este dispoziţia binevoitoare şi de bună voie către semenul nostru”[17] nevoiaş, în care Îl vedem pe Hristos, „Cel care S-a făcut sărac de dragul nostru” (II Corinteni 8, 9)”[18]. Adică, Hristos cel sărac locuieşte în toţi săracii şi năpăstuiţii lumii acesteia. Orice formă de neglijare a acestora este identică cu neglijarea lui Hristos.

Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu face o corelaţie firească şi existenţială între Pâinea-Hristos, Sfânta Cuminecătură, şi pâinea pe care trebuie să o dăruim celor flămânzi, celor săraci: „Pâinea nu strigă, nu se laudă, nu se preface. Ea se dăruieşte cu totul tuturor, întâi prin mireasma ei, apoi prin gustul ei. Cel flămând nu are nevoie de o fotografie a pâinii, nici de frumoasa descriere a pâinii, ci are nevoie chiar de pâine. Toţi cei care ne înconjoară au nevoie de Iisus cum au nevoie de pâinea zilnică spre fiinţă. Putem noi înţelege acum cât de mare este datoria noastră faţă de Pâine şi faţă de flămând, ca să-i putem apropia? Faţă de Hristos pe Care trebuie să-L aducem lumii şi faţă de o lume pe care trebuie s-o aducem la Hristos? (...). Ceea ce vă spun acum vouă îmi spun şi mie, şi tuturor: flămânzii s-au scârbit de vorbe, ei vor pâine; lumea s-a săturat de predici, ea are nevoie de Hristos! De ce nu înţelegem noi înşine ceea ce ne luptăm să-i facem pe alţii să înţeleagă? Şi ce înseamnă asta? Înseamnă a ne umple mai întâi pe noi înşine de Hristos de virtuţile Lui în toată trăirea noastră cu fapta şi apoi a-i face şi pe alţii să ajungă tot aşa. Nu vorbe, ci fapte se cer! Altfel, cuvintele rămân numai o firmă frumoasă, iar practic, dincolo de vorbe nu este nimic. Prin ce va cunoaşte lumea că noi suntem ai lui Hristos?!”[19].

În aceste coordonate ale slujirii de foc şi pline de abnegaţie a lui Dumnezeu şi a semenilor săraci şi nevoiaşi a curs viaţa celui care a fost lumină şi călăuză bună şi nemincinoasă a creştinilor ortodocşi de la Huşi sau Bucureşti către Împărăţia Iubirii lui Dumnezeu. 

Iar cuvintele sale să ne rămână drept referinţă duhovnicească în mediul cacofonic al lumii de astăzi: „Suflete creştin, nu te mai numi astfel dacă nu ai iubire! Nimic nu este mai creştin decât iubirea şi nimic mai păgân ca lipsa ei. Pentru a fi viteaz, îţi trebuie tărie; pentru a fi un om drept, îţi trebuie cinste; pentru a fi vrednic îţi trebuie conştiinţă, iar pentru a fi sfânt, îţi trebuie neapărat iubire[20]. (...) Cu adevărat liber este acela care are numai un singur lanţ – neprihănirea, o singură cătuşă – dragostea, un singur proces – cel al conşţiinţei sale şi o singură sentinţă – datoria împlinită fericit[21]. (...) Cu cât ura unora este în stare de fărădelegi mai mari, cu atât dragostea altora va deveni mai fierbinte, mai curată, mai alipită de cel nevinovat. Fiii urii mor de două ori, fiii dragostei nu mor niciodată”[22].