Nume
Mânâstirea Fâstâci (obște de maici)
Stareță
Monahia Parascheva Chelaru
Duhovnic
Protosinghel Justinian Asaftei
Date de contact
Nr. telefon: 0745019738
Hram
„Sfântul Ierarh Nicolae“
Adresă
Mănăstirea este situată pe Valea Racovei, la o distanță de aproximativ 25 km de municipiul Vaslui, în comuna Cozmești, județul Vaslui.
Acces/Localizare
Este situată la nord-vest de municipiul Vaslui, pe şoseaua Vaslui-Negresti, la km 21 ramificaţie stânga Băleşti. Aşezământul este construit în satul Fâstâci, într-un cadru natural încântător, asemănător unui străvechi amfiteatru roman, la sud de mănăstire fiind dealurile Chetreştilor şi Rădueştilor.
Istoric
Prima atestare documentară a acestui așezământ monahal o reprezintă hrisovul semnat de domnul Vasile Lupu, la 24 ianuarie 1635, prin care hotărăște importante scutiri de taxe pentru cinci dintre slujbașii „schitului lui Racoviță”. Prin urmare, întemeietorul acestuia, conform surselor istorice veritabile, este considerat fără echivoc logofătul Racoviță Cehan, alături de soția sa, Teofana.
Continuând tradiția strămoșilor săi, Mihail Racoviță, domn al Moldovei în trei rânduri, va reface din temelii întregul ansamblu monastic de la Fâstâci, din care se păstrează până astăzi doar monumentala biserică cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”, finalizată în anul 1721, după cum este menționat în pisania aflată deasupra intrării principale.
Închinarea ctitoriilor domnului Mihai Racoviță (Bisericile „Învierea Sfântului și Dreptului Lazăr” din Iași și cea din Olănești, ținutul Vaslui, Mănăstirea Fâstâci) Mănăstirii „Sfânta Ecaterina” de la Muntele Sinai s-a petrecut la 12 iunie 1750, în Constantinopol, danie contestată de vistiernicul Radu Racoviță și urmată de un proces. Biserica „Învierea Sfântului și Dreptului Lazăr” din Iași era, la 1754, metoc al Mănăstirii Fâstâci, statut avut până la 1847-1848. Prin testamentul din 1 mai 1738, domnul Grigore al II-lea Ghica așază Mănăstirile „Sfinții Arhangheli” (Galata de Jos, Balica, Frumoasa) și „Sfânta Vineri” sub ascultarea și chiverniseala unui singur egumen, care de regulă viețuia la Mănăstirea Frumoasa, sub a cărui ascultare se afla și Mănăstirea Fâstâci.
În primele două secole ale existenței sale, sfântul lăcaș (ridicat între timp la rang de mănăstire) este menționat în mai multe documente, în general legate de înzestrarea acestuia cu diferite moșii sau bunuri. Astfel, Mănăstirea Fâstâci, datorită urmașilor lui Racoviță Cehan (neam de boieri foarte influenți în Moldova veacului al XVII-lea), la care se vor adăuga și alți binefăcători (printre care îl amintim aici pe vornicul Ion Palade, până nu demult considerat în mod eronat fondatorul sfântului lăcaș), va deveni cel mai bogat așezământ monahal din cuprinsul Eparhiei Hușilor din perioada Evului Mediu românesc. Proprietățile sale cuprindeau domenii din ținutul Vasluiului (Fâstâci, Deleni, Bălteni, Cozmești, Ruginești, Muntenești, Cursești, Bălești, etc.) și al Fălciului (Ghermănești, Moșna, Mogoșești, Podoleni, Novaci, Gura Arsurii etc.), precum și moșii aflate în județul Botoșani (Ciornohalu) sau în Basarabia (Vânători, Străjăni), viile de la Nicorești, un loc și o dugheană în Iași.
La conducerea mănăstirii se vor perinda mai mulți stareți sinaiți, care se vor îngriji de dezvoltarea acestui așezământ monahal, atât prin sporirea numărului de călugări, cât și prin înfrumusețarea complexului monastic cu edificii bisericești importante, unele dăinuind până astăzi. Mai întâi, egumenul moldovean Ioasaf Gândul va ctitori casa egumenească și zidul de incintă, pe la anul 1834, iar apoi (între anii 1839 și 1853) arhimandritul Chiril Strichide va reabilita biserica atât la interior, prin refacerea picturii și înzestrarea acesteia cu lespezi de marmură aduse din Italia, cât și la exterior, prin supraînălțarea ei și reparații capitale efectuate la acoperiș.
De asemenea, în incinta mănăstirii va funcționa, începând cu anul 1856 (probabil într-una din camerele casei egumenești), o școală, condusă de călugării greci Nicanor și Diomid, susținută atât din fondurile proprii ale sfântului lăcaș, cât și din contribuțiile părinților mai înstăriți ai unora dintre elevi.
Odată cu începutul secularizării averilor mănăstirești din 1863, la Mănăstirea Fâstâci va începe declinul vieții monahale. Călugării greci, în frunte cu egumenul Neofit, vor lua drumul bejaniei, iar în locul lor vor fi aduși muncitori mireni. Totuși, conducerea administrativă a mănăstirii va fi păstrată succesiv, vreme de un deceniu, de câțiva slujitori proveniți din cinul monahal, printre ei remarcându-se arhimandritul Ghenadie Pruteanu.
După anul 1874, rând pe rând vor fi numiți preoți de mir ca îngrijitori ai complexului monahal care, treptat, își va pierde strălucirea de altă dată, edificiile bisericești ajungând într-o stare de degradare accentuată, fiind nevoie de-a lungul timpului de nenumărate intervenții și reparații de specialitate.
Începând cu anul 1894, odată cu schimbările produse de legea clerului mirean (adoptată la data de 10 iunie 1893), Mănăstirea Fâstâci își va schimba statutul, fiind transformată în biserică parohială. Cel care se va identifica cel mai mult cu acest ansamblu eclesiastic, recunoscându-i valoarea arhitecturală și istorică, va fi preotul iconom stavrofor Pavel Manoilescu, om de aleasă ținută morală, bun gospodar și posesor al unei culturi impresionante. Va sluji aici între anii 1876 și 1929, reparând în mai multe rânduri biserica, clopotnița, zidul de incintă, iar în casa egumenească, deși aflată într-o stare de deteriorare continuă, va organiza atât școala satului, la care va preda el însuși, cât și un mic așezământ destinat orfanilor de război, funcțional între anii 1918 și 1919.
Ca urmare a trecerii anilor, a celor două războaie mondiale și a deselor cutremure de pământ, pe parcursul secolului al XX-lea edificiile complexului monahal vor suferi ample restaurări (finanțate de stat sau susținute de forurile bisericești superioare), la care se va adăuga și contribuția credincioșilor din zonă. Astfel, în anul 1930, biserica a fost reparată integral, iar între anii 1947 și 1949 și turnul de la intrare, și casa egumenească (pe alocuri), au fost consolidate și refăcute la exterior.
De asemenea, în perioada anilor 1967 și 1977, se vor întreprinde ample lucrări de refacere asupra celor trei imobile. Astfel, o echipă condusă de pictorul Vasile Pascu va picta integral în interior biserica, împodobind-o pentru sfințirea care va avea loc la data de 23 octombrie 1977, în timpul păstoririi Preasfințitului Părinte Partenie Ciopron, Episcopul Eparhiei Romanului și Hușilor din acea vreme.
După evenimentele politice din decembrie 1989, viața monahală va reînvia în acest așezământ, după o perioadă de aproape o sută treizeci de ani, glasurile pline de har și aducătoare de bucurie ale monahilor odihnind din nou sufletele credincioșilor, răvășite și tulburate de îndelungă așteptare și de nenumărate suferințe și privațiuni.
Din încredințarea Preasfințitului Părinte Eftimie Luca, Episcop al Romanului și Hușilor, un grup de monahi, avându-l în frunte pe ieromonahul Mihail Buruiană, se va stabili din data de 25 iunie 1993, primind ascultarea de a reface vechiul complex monastic și de a păstori comunitatea credincioșilor din satele învecinate. Apoi, între anii 1994 și 1996, conducerea obștii va fi exercitată de către starețul Lucian Niculeț.
Odată cu reînființarea Episcopiei Hușilor, în anul 1996, cunoscându-se mai bine profilul spiritual al zonei, Centrul eparhial va lua decizia transformării sfântului lăcaș în mănăstire cu obște de călugărițe, în fruntea căreia vor fi numite monahiile Haritina Cârciu și, ulterior, Neonila Arcăleanu.
Descrierea principalelor edificii
În cadrul complexului monahal de la Fâstâci se disting trei importante edificii ecleziastice: biserica principală, turnul clopotniță și casa egumenească, înconjurate de un zid de piatră masiv, rod al unei remarcabile ingeniozități arhitecturale și al unui gust artistic desăvârșit.
Biserica cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolaie”, ctitorie a domnului moldovean Mihail Racoviță din anul 1721, prezintă elemente arhitecturale preluate din arta bisericească muntenească.
Având un plan triconic, edificiul impresionează atât prin echilibrul dimensiunilor, cât și prin sculptura catapetesmei și a mobilierului bisericesc, cu motive florale realizate în stil baroc la mijlocul secolului al XIX-lea, dar, mai ales, prin prezența icoanelor împărătești vechi, care introduc privitorii atenți în atmosferă de taină și de rugăciune. Pictura murală, executată în stilul neoclasic românesc de zugravul Vasile Pascu din Focșani între anii 1967 și 1977, va înlocui pe cea realizată în timpul stăreției egumenului grec Chiril Strichide.
La exterior, edificiul prezintă o realizare artistică remarcabilă a fațadelor, care surprind în mod plăcut atât ochiul avizat al specialistului, cât și privirea pelerinului simplu, dar iubitor de frumos. Brâul care înconjoară deasupra geamurilor întreaga suprafață a bisericii, motivele florale și vegetale îmbinate armonios cu elementele geometrice, toate sculptate în piatră, arată influențele spațiului eclezial bizantin în arta românească medievală.
Turnul clopotniță, situat în partea de sud a complexului monahal, constituie, prin poarta masivă de la parter, principala cale de acces către biserica principală. Acesta este o construcție din cărămidă, cu trei nivele, legate între ele printr-o scară interioară spiroidală. La nivelul superior, se află arhiva mănăstirii și o mică bibliotecă. La ultimul etaj, se regăsește camera clopotelor, în care descoperim trei clopote de dimensiuni reduse, toate din bronz masiv, două dintre ele produse în veacul al XVIII-lea, ale căror dangăte cheamă zilnic la rugăciune atât obștea sfântului lăcaș, cât și enoriașii din împrejurimi.
Casa egumenească, aflată astăzi în plin proces de restaurare, este o construcție de dimensiuni medii din anul 1834, din vremea starețului Ioasaf Gândul. Intrarea se face printr-un pridvor, iar camerele interioare sunt patru la număr, precedate de un hol, la care se adaugă și alte dependințe.
Biserica și turnul clopotniță au fost refăcute în perioada anilor 1997 și 2011, prin strădania Preasfințitului Părinte Ioachim Mareș, Episcopul Hușilor, beneficiind de finanțare de la Ministerul Culturii și Cultelor, cu sprijinul necondiționat al autorităților locale și al specialiștilor din domeniu, care au reușit să redea, în mare parte, frumusețea modelelor originare.
Obștea actuală
Dorind revigorarea vieții duhovnicești și demararea neîntârziată a lucrărilor de restaurare din cadrul așezământului monahal de la Fâstâci, Episcopul Ioachim al Hușilor, prin decizia 451 din 1 mai 1998, încredințează ascultarea de stareță monahiei Parascheva Chelaru care, împreună cu o mică obște de maici și surori, susținute și de protosinghelul Justinian Asaftei, duhovnicul mănăstirii, vor reuși prin eforturi stăruitoare să readucă pe valea Cehanului duhul vieții de sihăstrie, așa cum l-au dorit ctitorii și binefăcătorii sfântului lăcaș, între care, la loc de cinste, se regăsește Mihail Racoviță, domnul Moldovei și al Țării Românești.
Astăzi, obștea, formată din patru monahii, cunoaște o perioadă de stabilitate spirituală şi materială. Se respectă cu regularitate programul liturgic specific viețuirii mănăstirești, care prevede participarea zilnică atât la Dumnezeiasca Liturghie (centrul vieții duhovniceşti a tuturor fiilor Bisericii), cât și la slujbele celor șapte Laude, după tradiția monahală adânc înrădăcinată în spațiul răsăritean. Vecernia începe la ora 17, iar Utrenia la ora 19. Spovedania are loc săptămânal, iar împărtășirea cu Sfintele Taine se face lunar, şi chiar mai des, în perioada celor patru posturi de peste an, fapt care aduce har, bucurie și liniște întregii comunități monahale.
Extras din: Tinda Raiului - Mănăstiri și schituri din ținutul Vasluiului, Album tipărit cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, Editura Horeb, 2020.
