Uriașa personalitate a celor doi corifei și luminători ai Bisericii Mântuitorului Iisus Hristos ne îndeamnă în fiecare an la 29 iunie să privim cu atenția cuvenită, pe lângă toate învățăturile pe care le-au trăit și vestit lumii, și aspectul, deloc neglijabil, din propria lor viață, adică sensul și trăirea pocăinței la care ne cheamă pe fiecare dintre noi, care avem nevoie firească de pocăință și întoarcere la Dumnezeu, izvorul vieții și al nemuririi.

Pavel apostolul, fostul prigonitor Saul din Tars, rabinul fariseu, care era aprig apărător al Legii și datinilor lui Moise (Faptele apostolilor 7, 14), care a încuviințat și s-a bucurat de moartea primului martir, arhidiaconul Ștefan (Faptele apostolilor 22, 20), urmărind creștinii până în Damasc (Faptele apostolilor 26, 10-12), în neștiința lui lucra spre orbire și întunecare, dar întâlnirea directă care s-a petrecut pe calea spre Damasc a făcut din el luminătorul popoarelor și vasul cel ales (Faptele apostolilor 9, 15), care avea să-L facă cunoscut pe Mântuitorul Iisus Hristos tuturor neamurilor, regilor și fiilor lui Israel.

Pentru taina Bisericii și succesul ei în lume și-a asumat slujirea crucii

Taina schimbării vieții lui s-a petrecut treptat, încă din pruncie (Galateni 1, 15), deoarece știința lui profană și religioasă dobândite au fost schimbate și folosite spre răspândirea sfintei evanghelii și a credinței celei mântuitoare, căreia îi va închina întregul capitol 11 al Epistolei către Evrei, concluzionând că ea „credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 1, 1).

Îndelunga răbdare a Mântuitorului Iisus Hristos cu persoana lui Saul din Tars, el o va simți și apoi explica,  ea fiind pildă tuturor celor ce vor crede în El, spre viață veșnică (I Timotei 1, 16).

Perioada de începuturi a vieții lui este o perioadă stranie, de neînțeles, fără roadă, a întunericului și neștiinței, opacitatea ei derivând din îngustimea și exclusivismul fariseic dominant, care nu tolera și nici accepta nimic înafara prescripțiilor legilor iudaico-talmudice. Această perioadă înșelătoare marele Apostol o va regreta și defini ca fiind gunoi nefolositor, demnă de aruncat după ce a cunoscut pe Hristos Iisus Domnul (Filipeni 3, 8-9).

În toată activitatea sa de după primirea botezului, când ochii i s-au deschis să vadă drept Adevărul, simțindu-i puterea Lui, El nu va înceta să-și amintească de această perioadă neroditoare, dușmănoasă Bisericii și de neînțeles, pe care o va regreta sincer în aproape toate scrierile sale.

În primul rând el nu se consideră vrednic să fie numit apostol, pentru că a fost un dușman de temut al Bisericii „eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu, dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt, și harul Lui care este în mine n-a fost în zadar” (I Corinteni 15, 9-10). Pentru taina Bisericii și succesul ei în lume și-a asumat slujirea crucii, a prigonirilor „în călătorii adeseori, în primejdii de la păgâni, în cetăți, în pustiu, pe mare, între eretici (frați mincinoși), în foame, sete, posturi, în frig, lipsă de haine, pe lângă acestea grija cea mare era aceea de toate Bisericile pe care le întemeiau, le slujea și le iubea mai presus de sine” (II Corinteni 11, 26-28).

Ca nimeni altul dintre ceilalți apostoli, încă din vremea pe când se afla retras în pustiul Arabiei pregătindu-se pentru marea misiune la care a fost chemat, a fost răpit în paradis (rai) acolo auzind cuvinte de negrăit pentru făptura omenească (II Corinteni 12, 4), anticipând frumusețea de nespus pe care a creat-o Dumnezeu tuturor celor ce-L iubesc și-I urmează Lui.

Far luminos în noaptea deznădejdii

Cel mai mare și mai devotat dintre Apostoli, Pavel, coroana Bisericii și culmea înălțimilor gândirii teologice, nu încetează de a fi un trăitor și un călăuzitor al tainei pocăinței.

El a sintetizat în câteva fraze explicând taina întrupării și pogorârii Mântuitorului Iisus Hristos în această lume „vrednic de credință și de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume să mântuiască (salveze) pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu, și tocmai pentru aceasta am fost miluit, ca Iisus Hristos să arate în mine toată îndelunga Sa răbdare, ca pildă (exemplu) celor ce vor crede în El, spre viață veșnică” (I Timotei 1, 15-16).

Slujirea și activitatea sa plină de râvnă și succes prin care a câștigat mare parte a lumii din Imperiul roman nu l-au făcut să-și uite trecutul său depărtat de adevărata cale a Bisericii, și mereu va regreta aceasta prin pocăință sinceră și părere de rău, fiind adevărat dascăl al schimbării și întoarcerii către Dumnezeu.

„Mulțumesc Celui ce m-a întărit, lui Iisus Hristos Domnul nostru, Care m-a socotit credincios și m-a pus să-I slujesc, pe mine, care mai înainte huleam, prigoneam și batjocoream. Totuși am fost miluit, căci în necredința mea am lucrat din neștiință” (I Timotei 1, 12-14).

El va regreta și va mărturisi că trecutul său a fost unul pierdut și fără nici un sens. Câți dintre noi, dintre semenii noștrii nu au un trecut, sau ce este mai trist, un prezent fără sens. O mare parte a omenirii a pierdut sensul pentru care există și trăiește, aflându-se în mare derivă, uneori fatală, pentru că nu ia în seamă, nu cunoaște și nu dorește să se întâlnească cu Apostolul neamurilor Pavel, care nu încetează a fi far luminos în noaptea deznădejdii, a întunericului și a lipsei de orice lucru bun.

Datorită activității sale neobosite există Biserica până la marginile pământului și de peste două milenii, datorită zelului său misionar, trăiește și nu încetează a fi alternativă sigură la haosul, dezordinea, nepăsarea, ignoranța, uitarea și iresponsabilitatea în care mare parte a omenirii se complace zilnic.

Pocăința acestui Apostol este regret dar și dorință de înnoire, în fața regelui Agripa el va mărturisi „am vestit neamurilor (popoarelor) să se pocăiască , să se întoarcă la Dumnezeu, făcând lucruri vrednice de pocăință (schimbare și înnoire a vieții) ” (Faptele apostolilor 26, 20), iar înaintea guvernatorului Felix el își va arăta nevinovăția la toate acuzațiile din partea iudeilor, însă va demonstra că „mă străduiesc să am întotdeauna înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor un cuget neîntinat” (Faptele apostolilor 24, 16), deci rodul lacrimilor pocăinței este dobândirea unei vieți noi, cu o altă percepere a lucrurilor, a realității și o stare lăuntrică interioară caracterizată prin pace împlinire și realizare simțită a prezenței lucrărilor lui Dumnezeu în propria viață.

Marele Pavel, care strălucește în toate sufletele iubitoare de Dumnezeu și de sfinți nu încetează să ne învețe calea adevăratei pocăințe, care prin lucrarea Duhului Sfânt liniștește conștiințele, dând iertarea păcatelor.

Puterea uimitoare a credinței sale împletită cu starea de pocăință au rodit în atâtea suflete pe care le-a convins să se întoarcă la Dumnezeu prin credință și prin schimbarea propriei vieți, de la guvernatorul Sergius Paulus până la toți cei care l-au întâlnit, ascultat și urmat. Activitatea lui în slujirea Bisericii ca dascăl al pocăinței și mărturisitor al Adevărului străbate veacurile fiind pentru noi îndemn, călăuză și pildă vrednică de urmat spre dobândirea cununii celei cerești, a dreptății pe care „Domnul o va dărui tuturor care iubesc arătarea Lui” (I Timotei 4, 8).

Petru, model de abnegație și dăruire totală

Al doilea învățător și trăitor al Pocăinței este Simon-Petru, fiul lui Iona și frate al lui Andrei, din cetatea Betsaida din Galileea, pescar, care devenise din tinerețe entuziasmat discipol al lui Ioan Botezătorul și care aștepta cu nerăbdare ziua întâlnirii cu Mântuitorul lumii. Aceasta a avut loc la Marea Galileii, când Domnul după o noapte de muncă zadarnică, îi poruncește viitorului pescar de suflete să arunce din nou năvodul, care de această dată a adunat mulțime mare de pește încât, plin de umilință, Petru cere ca Domnul să plece de la el pentru că spaima, tensiunea sufletească profundă a făcut să mărturisească „sunt un om păcătos” (Luca 5, 8).

După această mare taină a câștigării pescarului galileean, Simon-Petru îl va urma pe Domnul cu abnegație și cu dăruire totală. În cele mai importante evenimente consemnate în sfintele evanghelii Petru va fi menționat fiind primul de față. Nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 1-11), învierea fiicei lui Iair (Luca 8, 41-56), Schimbarea la Față (Luca 9, 28-37), unde plin de bucuria extazului de a fi alături de mărirea dumnezeiască, va cere să rămână acolo sus pe înălțimea muntelui pentru a fi departe de dificultățile vieții. Plin de putere va mărturisi animat de o credință profundă dumnezeirea Mântuitorului, lucru care-L va face pe Domnul să profețească momentul întemeierii Bisericii și biruinței ei până la sfârșitul veacurilor (Matei 16 15-19). Personalitate distinsă între ceilalți apostoli, Petru era și cel ce purta adesea gândurile și nedumeririle lor, îndrăznind să îl întrebe pe Mântuitorul căutând să primească cel mai favorabil și liniștitor răspuns. „Atunci Petru, apropiindu-se de El i-a zis: Doamne, de câte ori va greși față de mine fratele meu și-i voi ierta lui? Oare până de șapte ori” (Matei 18, 21), sau altădată mai direct: „iată noi (apostolii) am lăsat toate și Ți-am urmat Ție, cu noi oare ce va fi?” (Matei 19, 27).

Deși părea direct, uneori ezita să-L întrebe pe Domnul, mai ales atunci când nesiguranța îi stăpânea ființa. „La masă era rezemat pe pieptul lui Iisus unul din ucenicii pe care-l iubea Iisus, deci Simon-Petru i-a făcut semn acestuia și i-a zis: întreabă cine este despre care vorbește” (Ioan 13, 23-24).

Iubirea lui și devotamnetul vulcanic față de Domnul și Mântuitorul nostru s-au arătat în noaptea Patimilor Sale. Deși profetul Zaharia (13, 7) și Domnul însuși îi avertizase că a sosit ceasul întunericului omenirii, al înstrăinării, părăsirii și uitării, Petru contrazice și combate cele profețite, bazându-se pe puterea sa omenească „dacă toți se vor scandaliza întru Tine, eu niciodată... și de ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine” (Matei 26, 33-35). Cuvinte mari, mângâietoare, curajoase, rostite de cel mai în vârstă apostol, dar bazate pe propriile puteri omenești. Sabia lui scoasă pentru a-L apăra pe Domnul demonstrează devotament, dăruire, dar și multă nechibzuință.

La scurt timp după toate acestea Petru cel curajos, luptător, apărător și plin de dăruire devine cuprins de teama propriului viitor, un ușor și prea repede uitător a celor mai dinainte demonstrate „Și acesta (Petru) era cu Iisus, căci și glasul lui îl arată a fi galilean. Atunci a început a se jura: Nu cunosc pe Omul Acesta,  și îndată a cântat cocoșul. Iar Petru și-a adus aminte de cuvintele lui Iisus Care a zis: mai înainte de a cânta cocoșul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Și ieșind afară, a plâns cu amar” (Matei 26, 71-75).

Căderea lui Petru este semnul slăbiciunii și limitelor omenești. Plânsul lui cu amar devine începutul pocăinței,  iar lacrimile amare, rodul ei, pe care mai târziu îl va mărturisi.

Toată omenirea are nevoie de pocăință spre îndreptare și iertare

După Înviere, la aceeași mare unde primise chemarea Domnului de a-L urma, Simon cel căzut este iertat, reintegrat și primit în ceata și slujirea apostolică prin mărturisirea dragostei către Cel ce biruise moartea. De acum va înțelege că trebuie mai mult să asculte, să primească și în tăcere să aștepte împlinirea cuvintelor Domnului „Dacă voiesc ca acesta (Ioan Evanghelistul) să rămână până voi veni, ce ai tu? Tu urmează Mie!” (Ioan 21, 22), iar după întemeierea Bisericii, pentru a-l vindeca de părerea și mentalitatea iudaică, Domnul din nou îi reproșează „cele ce Dumnezeu a curățit, tu să nu le numești spurcate” (Faptele apostolilor 10, 45).

Domnul a îngăduit căderea lui Petru pentru a-i arăta unde sunt limitele puterilor sale omenești, apoi pentru a-l convinge că fără ajutorul și asistența Lui, nu poate face nimic. A trebuit să guste paharul căderii, a lacrimilor și durerii pentru a deveni și el un veritabil dascăl al pocăinței. Îndelunga răbdare a Domnului, cuvântul Său plin de mângâiere, bunătatea reintegrării lui în treapta de apostol au făcut ca Petru să mărturisească „îndelunga răbdare a Domnului nostru socotiți-o drept mântuire, crescând în har și în cunoașterea Domnului nostru și Mântuitorului Iisus Hristos” (II Petru 3, 15 și 18), iar pe slujitorii Bisericii, ca unul împreună slujitor cu ei, îi îndeamnă „păstrați turma lui Dumnezeu dată în paza voastră, cercetați-o nu cu silnicie, ci cu voie bună, nu ca și cum ați fi stăpâni peste Biserici, ci pildă făcându-vă turmei, iar când se va arăta Mai Marele păstorilor, veți lua cununa cea neveștejită a măririi, iar voi fiilor duhovnicești supuneți-vă preoților, îmbrăcață-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă iar celor smeriți le dă har” (I Petru 5, 2-6).

Căderea lui Petru s-a datorat faptului că s-a împotrivit cuvintelor Domnului, că se credea mai mare și mai puternic decât ceilalți ucenici; apoi și-a atribuit propriilor puteri omenești puterea izbânzii. Toate acele slăbiciuni omenești au dus la căderea lui.

După învierea Domnului va mărturisi că cel ce lucrează prin el minuni și vindecări este Cel mort și înviat. „De ce vă uitați la noi (Petru și Ioan), ca și cum cu puterea sau cu evlavia noastră l-am vindecat pe acesta? (Faptele apostolilor 3, 12). Din această dureroasă și nefericită întâmplare învățăm că străduințele noastre nu sunt suficiente, dacă nu ne bucurăm de prezența și ajutorul lui Dumnezeu. El nu vrea să fim nepăsători, de aceea nu lucrează El totul, ci împreună cu noi, din acest motiv a îngăduit ca Petru să cadă, conducându-l spre mai mare dragoste: „Doamne, Tu știi toate, Tu știi că Te iubesc”(Ioan 21, 16), „iar celui ce i-a iertat mult, va iubi mai mult” (Luca 7, 47).

Sfinții Petru și Pavel, apostolii Bisericii și vestitorii tainei iertării, sunt cei care ne îndeamnă la pocăință și la dobândirea iertării. Toată omenirea are nevoie de pocăință spre îndreptare și iertare. Nimeni nu se poate vindeca pe sine însuși, fără ajutor, milă, înțelegere și încurajare. Într-o lume descurajată, fără perspectivă, măcinată de patimi stricătoare și ucigătoare, prezența sfinților Petru și Pavel, prin viața, credința și învățăturile lor ne conduc spre mai marele Păstorilor și Păzitorul sufletelor noastre, Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos! (I Petru 2, 25)