Sensul întrupării Domnului, activitatea, învățătura și minunile Lui conduc spre crucea cea dătătoare de viață. Pentru că ea, crucea, nu este sfârșitul, ci începutul unei noi vieți, pentru că Cel ce a fost răstignit pe ea, este Cel ce biruiește moartea, înviind din morți, fiind începutul vieții celei noi.

În crucea  lui Hristos se află taina vieții celei veșnice, biruința și iertarea noastră. Sfântul Maxim Mărturisitorul a rezumat aceasta prin următoarele cuvinte inspirate: “cel ce a cunoscut taina crucii și a mormântului a înțeles rațiunea celor mai înainte spuse; iar cel ce a cunoscut înțelesul tainic al învierii, a cunoscut scopul spre care Dumnezeu a întemeiat toate mai înainte“. Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia P. G. 91, 1152. De aceea, noi vedem în cruce sensul vieții, taina mântuirii noastre și începutul vieții fără sfârșit. În ea descoperim multe sensuri și căi prin care cunoaștem calea spre adevăr, de aceea din multiplele sensuri mă voi rezuma la patru dintre ele.

  Sfânta Cruce și dumnezeiasca dragoste față de neamul omenesc

În taina crucii descoperim dragostea nesfârșită a lui Dumnezeu față de noi, oamenii. El este creatorul lumii, Cel ce poartă grijă de făpturile Sale, pe care nu le uită și pe care în repetate rânduri le cheamă spre viață prin credință lucrătoare spre fapta cea bună. În ciuda  decăderii lumii, a îndepărtării de Dumnezeu, a înstrăinării de El, a faptului că răul este tot mai vizibil sub toate aspectele în ea, Dumnezeu preferă să o iubească până la sacrificiu suprem,  acela că: “ El a iubit lumea atât de mult încât L-a dat pe Fiul Său, Iisus Hristos, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică“. Ioan 3, 16.

Aceste cuvinte rezumative descoperă faptul că lumea nu este parasită și uitată de Dumnezeu, ci ea nu încetează a fi obiectul iubirii și purtării Lui de grijă. Dragostea Lui față de lume este atotcuprinzătoare El nu încetează a iubi pe toți oamenii chiar și pe cei căzuți, aflați în robia păcatului, sub spectrul morții sufletești. El este Cel care trimite în această lume pe Fiul Său Cel iubit, care răstignindu-Se pentru noi ne arată dimensiunea dragostei celei dumnezeiești, care în durerile morții își iartă ucigașii, și cu ochii plini de compasiune și compătimiri promite celui ce se întoarce, schimbându-și viața, raiul cel veșnic: “adevărat grăiesc ție, astăzi, vei fi cu Mine în rai“. Luca, 23, 43.

Măsura acestei dragoste unice și jertfitoare constă în aceea că El “își dă viața preț de răscumpărare pentru păcatele noastre” Matei 20, 28 și ca să adune întreaga omenire pentru a fi părtașă a acestei dragoste jertfelnice.

Crucea devine autorul dragostei dumnezeiești, este voința Tatălui ceresc, taina mântuirii lumii, semnul milei și lucrarea iertătoare a celui ce o caută privind la Cel răstignit, mort și înviat. Nu putem înțelege crucea fără înviere, nici taina Bisericii fără biruința Celui mort pentru păcatele și infirmitățile noastre. Ceea ce ne-a salvat pe noi este iubirea răstignită a lui Dumnezeu față de tot neamul omenesc.

 Persoana Mântuitorului și crucea Lui

Crucea este cheia prin care înțelegem și cunoaștem taina coborârii lui Dumnezeu la neamul omenesc. Ea este legată de totala smerenie și dăruire a Mântuitorului față de neamul omenesc. Întruparea Lui și asumarea condiției umane culminează cu taina crucii. “Dar El a fost străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre, prin rănile Lui, noi toți ne-am vindecat” Isaia 53, 5. El își asumă cele ale noastre, dar rămâne fară de păcat, “S-a smerit pe Sine ascultător făcându-se până la moartea de cruce “ Filip. 2, 8-10.

Prin întruparea Sa, El unește în Sine însuși natura umană cu cea dumnezeiască în Persoana Sa, eliberându-o pe cea dintâi în urma morții pe cruce, din tirania păcatului și a morții. El devine realitate istorică, care mântuiește omul căzut, dar real, nu imaginar, care avea nevoie de iertare și biruință, pe care, prin propriile puteri nu le putea dobândi. Ultimul strigăt al Mântuitorului Iisus Hristos pe cruce a fost o descoperire a faptului că El moare ca Om, iar asumarea morții de bună voie se descoperă ca punct final al mântuirii noastre. În Vinerea cea mare, Biserica a rezumat și dă răspunsul la întrebarea de ce a trebuit să moară Mântuitorul Cel nevinovat pentru noi?

“Pentru mine ai fost răstignit ca să-mi dăruiești iertare păcatelor mele, coasta ta a fost împunsă cu sulița, ca izvor de viață nouă mie să-mi izvorască, cu piroane ai fost răstignit, ca eu să mărturisesc, Dătătorule de viață, Hristoase, slavă crucii și Patimilor Tale!” Centrul gândirii Apostolului neamurilor Pavel, referitor la mântuirea lumii este descoperit în taina crucii: “noi predicăm pe Hristos Cel răstignit: pentru iudei scandal, pentru elini nebunie, celor chemați și iudei și elini, pe Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu“ 1 Cor. 1, 23-24.

Prin ascultarea desăvârșită față de Tatăl Său cel ceresc, Hristos vindecă păcatul neascultării ce a adus moartea în lume a primului om. Prin lemn a fost alungat Adam din rai, prin lemnul crucii intră tâlharul în rai. Sfântul Maxim Mărturisitorul privește întruparea, crucea și învierea Domnului ca restaurare, refacere și înnoire a întregii creații. “În cruce Hristos reunește raiul cel odinioară pierdut, locuința neamului omenesc înainte de cădere, cu lumea pământească, locuința urmașilor lui Adam spunându-i tâlharului din dreapta sa: astăzi vei fi cu mine în rai, deși după Înviere, timp de 40 de zile încă va rămâne împreună cu ucenicii Săi“ P.G. 91, 1309.

Astfel crucea devine izvorul vieții, ea nu reprezintă doar amintirea emoționantă a unui fapt istoric petrecut odinioară, ci devine biruință pentru cine crede în moartea și învierea Lui, convins că propria sa moarte este calea spre viață fără sfârșit. “Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul Legii cu scump Sângele Tău. Pe cruce fiind răstignit și cu sulița împuns, nemurirea ai izvorât neamului omenesc!”

Taina Crucii și a Bisericii

Sfinții Părinți ai Bisericii au contemplat în taina crucii începutul și temelia vieții Bisericii, căci ea, Biserica, a fost întemeiată în chip nevăzut în sângele crucii, pentru că în ea este începutul noii împărății care pregătește omenirea pentru împărăția cea veșnică a cerurilor. Înaintea episcopilor și preoților din Milet, marele Apostol Pavel a rezumat începutul tainei Bisericii în taina Crucii prin cuvintele: “drept aceea, luați aminte la voi înșivă și la toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstrați Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său “ F.Ap. 20,28.

Din coasta împunsă a Mântuitorului Iisus Hristos au izvorât sânge și apă, sunt acestea elementele jertfei euharistice în care se oferă iertarea păcatelor și viața cea veșnică. De aceea, taina Sfintei Euharistii se săvârșește în viața și taina Bisericii, care este condusă, ocrotită și apărată de Mântuitorul Cel mort și înviat. Aici moartea este biruință, răul învins și mereu taina învierii devine fapt real și prezent, care se vestește tuturor, pentru că viața Bisericii este centrată pe înviere și nemurire.

Prin taina Botezului, participăm la moarte și înviere, Botezul este imaginea mormântului și a învierii: “au nu știți câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat, deci ne-am îngropat cu El în moarte prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții“. Rom. 6, 3-4. În Botez se petrece taina unirii cu Hristos, Cel mort și înviat, cel botezat devenind făptură nouă, având destinația învierii și a unei vieți noi.

În taina Pocăinței sau Spovedaniei care mai este numită al doilea Botez, păcatele noastre sunt iertate, așa cum prin cruce sunt iertate și șterse păcatele omenirii, spălându-o prin sângele lui Hristos.

Crucea este sensul vieții Bisericii, care nu încetează a salva omul din calea căderilor, a păcatului și morții. Semnul biruinței veșnice, crucea, se află deasupra bisericilor ca mărturie a puterii lui Hristos Cel biruitor. Sf. Ioan Gură de Aur a dat mărturie despre taina crucii în viața Bisericii prin următoarele cuvinte: “acest semn al crucii are puterea de a deschide ușile cele ferecate, mușcăturile șerpilor otrăvitoare să le vindece, intrarea în rai să o deschidă, pentru că dă putere celor fără putere, biruință celor încercați și mângâiere celor întristați“ P.G. 58, 537.

Crucea în viața noastră

De pe dealul Golgotei, strigătul Mântuitorului și chemarea Lui se îndreaptă către fiecare dintre noi: “Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi“ Matei 11, 28. Participarea la viața și crucea Mântuitorului este legată de un nou mod de viață prin care trăim și percepem realitățile vieții. Crucea Mântuitorului provoacă și cere asumarea vieții de creștini, care este luptă, tensiune, dăruire și în final biruință. În lumea aceasta în care totul, datorită multor factori, printre care, ignoranța în ceea ce privește învățătura Bisericii, lipsa de educație, agresivitatea unei mass-medii anticreștină, se relativizează, este tratată cu superficialitate, lipsă de discernământ și asumare a ceea ce suntem și ce ar trebui să fim, crucea Mântuitorului a devenit obiectul uitării și a evitării, pentru a-i lua locul plăcerile oferite de reclame consumiste ce aduc dependență și nefericirea omului. Crucea presupune credință asumată, dăruire și sacrificiu. Prin credința în Cel răstignit pe ea obținem în dar eliberarea, mântuirea (salvarea) din păcat și moarte. Când ne facem semnul Sfintei Cruci, aceasta presupune dăruire și asumare, iar toată viața noastră este centrată pe Hristos, Cel mort și înviat, care, în durerile răstignirii, așteaptă întoarcerea noastră către El. În lumina credinței și roada binefăcătoare a ei este mărturisită calea spre împărăția cerurilor. Credința noastră în puterea crucii schimbă radical moartea noastră în viață. Cel ce nu are crucea ca semn al biruinței, spectrul morții este mometul cel mai catastrofal al propriei vieți. Cine trăiește și lucrează în credința cea mântuitoare, pentru acela trecerea din această viață nu poate fi decât eliberare și odihnă, mângâiere și bucurie. Răspunsul nostru la teama și întrebarea legate de moarte, rămân crucea și învierea Domnului. Prin El moartea noastră devine viață, în moartea noastră ia final suferința, stricăciunea, temporalitatea, începând o noua viață fără sfârșit. Mântuitorul a biruit moartea și ne-a dăruit veșnicia, pentru că El este veșnic. El ne-a arătat și nu încetează de a o face și anume faptul că, crucea are un final și acesta este învierea.

Participarea noastră la taina crucii Bisericii, asumarea cu responsabilitate a credinței  garantează participarea la slava Sa cea veșnică. Acolo unde este prezent Mântuitorul Hristos nu mai există moarte. Lumea fără Mântuitorul cunoaște numai moartea, rămânând sub tragedia suferinței și a limitelor ei. Prefacerea suferințelor noastre, a morții spre viață și nemurire este posibilă prin credința și asumarea ei. “Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis, are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viață “ Ioan 5, 24.

Astfel, credința noastră devine purtătoare de nădejde, în orice moment al vieții, taina crucii pentru fiecare rămâne sensul puterii ce o primim prin credință lucrătoare către toată fapta cea bună!