Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier eparhial Ciprian Aurelian Tacu și părintele protopop Iulian Dumitru Ștefan.

În cuvântul adresat celor prezenți, Părintele Episcop Ignatie a subliniat atitudinea plină de deschidere și gingășie, avută de Domnul Hristos față de tânărul bogat, interesat de dobândirea vieții veșnice:

«Iar Iisus, privind la el cu dragoste, i-a zis: Un lucru îţi mai lipseşte: Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în cer; şi apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie» (Marcu 10, 21)

În general, atunci când reflectăm pe marginea pasajului evanghelic în care ni se vorbește despre un tânăr preocupat de cele spirituale, de viaţa veșnică, avem tendinţa de a-l incrimina, de a scoate în evidenţă ceea ce este negativ în modul cum a răspuns invitaţiei Domnului Hristos de a renunţa la cele materiale și a-L urma pe El.

Eu aș vrea să văd o altă dimensiune a acestui pasaj evanghelic, care este consemnat de Sfântul Evanghelist Marcu. După ce acest tânăr bogat – un om cu o oarecare vizibilitate socială printre contemporanii săi – se apropie de Domnul Hristos și Îl întreabă: „Ce să fac, ca să moștenesc viaţa veșnică?”, dregătorul este întrebat, la rându-i, de către Dumnezeu-Omul: „Ştii poruncile?”.

Îi răspunde, cu maximă promptitudine, înșirând poruncile care exprimă dragostea faţă de aproapele: să nu ucizi, să nu săvârșești adulter, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, să nu înșeli pe cineva și să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta.

Mai departe, în sinceritatea și în deschiderea totală a inimii sale, acest tânăr Îi spune lui Hristos: „Învăţătorule, eu pe toate acestea le-am păzit încă din copilăria mea”. Aici intervine o nuanţă extrem de frumoasă, în care ni se spune că Hristos, privindu-l cu drag, i-a spus așa: „Îţi mai lipsește totuși ceva”.

Cu alte cuvinte, acelui pronume nehotărât de care tânărul era foarte sigur, în sensul că avea deplinătatea conștiinţei faptului că el împlinește toate poruncile, Hristos îi spune cu drag, cu gingășie – așa cum este Dumnezeu faţă de noi, oamenii – „Ceva totuși îţi mai lipsește din ceea ce crezi tu că este atât de perfect: vinde averile tale, dă-le sărmanilor, și ia-ţi crucea ca să-Mi urmezi Mie”.

În general, ca oameni, suntem extrem de exigenţi și foarte necruţători în momentul în care constatăm la cel de lângă noi un cusur.  În momentul în care cineva are o părere prea bună despre sine însuși, o deplinătate a faptului că săvârșește lucrurile așa cum se cuvine, noi în loc să avem o atitudine de dragoste, abordându-l și ajutându-l să-și dea seama că lucrurile pot fi privite și dintr-o altă perspectivă și că nu sunt atât de perfecte cum le gândește el, suntem, din păcate, într-un fel, satisfăcuţi că l-am prins și-i aducem în atenţie o mică breșă din ceea ce credea că e atât de perfect. Iar acest lucru nu îl facem cu dragoste, ci mai degrabă cu tendinţa de a-i arăta celui de lângă noi că nu ar trebui să se creadă atât de intangibil pe toate planurile. 

Hristos, prin atitudinea Sa faţă de acest tânăr bogat, ne învaţă să fim, totuși, îngăduitori. Oamenii pot avea o anumită percepţie despre ei înșiși – asta nu înseamnă că ei nu se pot înșela. Iar noi, din dragoste, cu gingășie și cu multă îngăduinţă, putem să-i atenţionăm, să încercăm să le atragem această perspectivă, pe care ei o au, într-o altă direcţie, care să-i ajute să realizeze că nu sunt atât de perfecţi.

Tânărul bogat din Evanghelie, chiar dacă nu a reușit să-L urmeze pe Hristos, s-a întristat în momentul în care a primit o asemenea invitaţie. Vedeţi cât de frumos se leagă lucrurile! Există o consonanţă în această atitudine a tânărului bogat – dacă i-ar fi fost indiferentă invitaţia lui Hristos, ar fi spus foarte simplu: „Ăsta sunt eu. Ia-mă ca atare” – așa cum facem noi.

Din păcate, noi suntem prizonierii culturii vremurilor de astăzi, care ne încurajează să le spunem celor din jurul nostru: „Așa sunt eu. Ia-mă cu limitele mele, cu modul meu de a mă comporta, pentru că altfel nu pot” - și cu asta s-a încheiat orice fel de relaţionare sau dorinţă de a avea o punte de comunicare cu celălalt. Pentru că, dacă cineva ne va spune: „Așa sunt eu. Nu pot mai mult”, este clar că nu putem interveni.

O asemenea abordare nu este una duhovnicească și nu este conform tradiţiei de asceză care presupune schimbarea permanentă a omului și dorinţa de a-i da încredere acestuia că el se poate schimba, și de a-l ajuta. Cel de lângă noi are resursele necesare pentru a se schimba, trebuie doar să-l ajutăm și să-l punem în faţa unei perspective în care să conștientizeze că are nevoie să muncească mult mai mult la sinele său, la formarea personalităţii sale.

Tânărul din Evanghelie s-a întristat că nu a putut să-L urmeze pe Hristos și nu a putut nici să-și vândă avuţiile – probabil că era legat de cele materiale. Dar vedeţi că Domnul Hristos nu-l incriminează, nu-i reproșează absolut nimic, dimpotrivă – Îi era drag acest tânăr și îl iubea foarte mult, l-a privit cu multă dragoste și duioșie.

Noi, când îi privim pe cei din jurul nostru cu duioșie și cu dragoste, este clar că îi și înţelegem, chiar dacă pot fi într-o eroare cu privire la propria lor persoană sau la modul de a se evalua din punct de vedere spiritual.

Preasfinția Sa a arătat că o abordare corectă față de cel de lângă noi implică multă îngăduință, concomitent cu atenția la propriile noastre limite: 

 Avem datoria de a manifesta îngăduinţă și dragoste, și de a crede, în mod inepuizabil, că cineva se poate schimba. Sigur că rămâne la latitudinea persoanei în cauză dacă vrea să-și asume și să fie atent la ceea ce i se spune cu multă dragoste.

Noi, de multe ori, greșim, atunci când vrem să corectăm pe cineva sau să îi spunem că este într-o eroare: o facem aspru, cu multă duritate și fără a accepta faptul că și cel de lângă noi are propriile neputinţe și slăbiciuni, faţă de care ar trebui să manifestăm foarte multă înţelegere.

Sunt impresionat și îmi este la inimă această atitudine a Domnului Hristos faţă de tânărul bogat, pe care noi, în predicile noastre, avem tendinţa de a-l arăta cu degetul, că nu a fost în stare să renunţe la bogăţiile lui și să-L urmeze pe Hristos.

Este foarte interesant faptul că acest tânăr este printre singurele persoane – exceptându-i pe apostoli – cu care a interacţionat Hristos și căruia i-a spus: „Urmează Mie!”. Niciunuia dintre cei cu care a intrat în legătură – bolnavi, neputincioși, cei pe care i-a vindecat –, Hristos nu i-a spus: „Urmează-Mă!”.

Demonizatul din Gadara, spre exemplu, ar fi vrut să-L urmeze pe Hristos, și stătea la picioarele Lui cu bucurie și recunoștinţă, mulţumindu-i că l-a vindecat și l-a scăpat de această năpastă și de posesiunea celui rău. Însă Hristos îi spune: „Nu. Du-te la ai tăi și spune-le cât bine ţi-a făcut Dumnezeu.”. Nu i-a cerut să-L urmeze.

Acestui tânăr îi cere să-L urmeze, așa cum le-a cerut apostolilor, care au fost chemaţi la slujirea de apostolat - de misiune, de propovăduire a adevărului că Iisus Hristos a fost răstignit și a înviat pentru întreaga lume.

Așadar, mesajul acestei pericope evanghelice este că noi trebuie să învăţăm de la Dumnezeu – El este modelul nostru în toate, și pe El trebuie să-L invocăm, ori de câte ori simţim că se impune să corectăm ceva în viaţa noastră. Nu pe noi înșine, nici pe cei din jur, ci pe Însuși Dumnezeu să-L invocăm, întrebându-ne: „Cum se comportă Dumnezeu? Cum gândește Dumnezeu? Care este modul lui Dumnezeu de a interacţiona cu noi?”.

În această Evanghelie am constatat, cu asupra de măsură, că Domnul Hristos i-a vorbit cu multă duioșie și cu mult drag tânărului bogat, care a fost cinstit; împlinea poruncile, dar ceva îi mai lipsea – el nu avea conștiinţa că îi mai lipsește ceva și că este o mică breșă în ceea ce el credea că este perfect. 

I-a spus: „Vezi că ceva îţi lipsește totuși, din această plinătate pe care tu o ai, și este important acest lucru” – cu alte cuvinte: „Chiar dacă tu împlinești poruncile faţă de aproapele și le respecţi cu maximă exigenţă și responsabilitate, totuși inima ta este legată de cele materiale și este în altă parte decât acolo unde ar trebui să fie. Inima ta ar trebui să fie a lui Dumnezeu, pentru că dacă este a Lui, este și a celor de lângă tine”.

Cu cât inima noastră este în Dumnezeu și Îl are în conţinutul ei pe Domnul, vom avea și resursele necesare pentru a fi îngăduitori cu cei de lângă noi, care au nevoie de multă îngăduinţă și înţelegere. Un om se schimbă prin iubire, nu prin asprime; deși se impune, în anumite momente, să fim și exigenţi și foarte fermi, pentru că unii au nevoie să fie „treziţi la realitate”.

Dacă momentele în care noi suntem necruţători sunt mai multe decât cele în care ar trebui să manifestăm dragoste, duioșie și îngăduinţă, este deja o problemă în noi înșine; suntem, de fapt, într-un conflict cu propria noastră persoană. 

Cineva care vrea să-și dovedească, cu orice preţ, autoritatea faţă de cei din jur este, de fapt, un om care, el însuși, are o suferinţă lăuntrică foarte profundă, pe care nu reușește să o gestioneze, și de aceea devine extrem de necruţător cu cei din jurul său, și rănește prin cuvintele lui. Şi faţă de un asemenea om trebuie să avem multă îngăduinţă, dragoste și gingășie.

Niciunul dintre noi nu reușim să avem o asemenea atitudine, ca a Domnului Hristos: să avem multă dragoste când vrem să împărtășim o altă perspectivă asupra unui aspect al vieţii celui de lângă noi, care poate fi în eroare. Noi nu avem, din păcate, nici răbdare - am vrea să pocnim din degete și schimbarea să se întâmple.

Vedem cât de greu lucrăm cu propria noastră fire când constatăm neputinţele pe care le avem – cât de greu ne dezbărăm de ele. Dar Dumnezeu este atât de bun şi îngăduitor, și ne primește; important este să vadă de la noi lupta lăuntrică și conștiinţa că ne pare rău și că ne întristăm, așa cum s-a întristat acest tânăr, neputând să împlinească cuvântul lui Hristos de a-L urma – a plecat mâhnit și neîmplinit că nu a reușit să răspundă invitaţiei pe care i-a făcut-o Hristos.

Doamne, dă-ne gingășia și dragostea Ta, pe care să o putem împărtăși celor din jurul nostru, care au atâta nevoie, mai ales când sunt în momente de înșelare, de eroare sau de falsă evaluare a propriei lor persoane!

În cadrul Sfintei Liturghii, Preasfințitul Părinte Episcop Ignatie l-a hirotonit întru preot, pe diaconul Petru Arsene, pe seama Parohiei Hoceni, Protopopiatul Huși, iar la finalul slujbei l-a instalat ca paroh al acestei comunități, oferindu-i Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce și cheile bisericii. 

Tot în cadrul aceleiași slujbe, Ierarhul Hușilor l-a hirotonit pe teologul Andrei Bârsan întru diacon, pe seama Parohiei Berezeni I, Protopopiatul Huși.