Pe tot parcursul slujbei de prohodire a Părintelui Mina Dobzeu am avut în minte câteva cuvinte minunate desprinse dintr-o carte de înțelepciune a Bisericii noastre, Patericul.

Nu poţi fi monah dacă nu devii ca o flacără arzând totul[1]. Cuvântul acesta cred că i se potrivește foarte bine Părintelui Mina. A căutat doar desăvârșirea. Întregul traiect al vieții sale a fost o flacără. Flacără, entuziasm, fervoare pentru Dumnezeu. De ce? Pentru că în viaţa Părintelui Mina credința a fost una altitudinală, fără sincope, fără intermitențe. În muzică sincopele sunt frumoase, însă în credință ele pot fi fatale. Părintele Mina este aidoma Prorocului Ilie. Dacă-l întreabă Dumnezeu acum, în Ceruri, pe Părintele Mina : „Ce-ai făcut, Părinte Mina, pe pământ?”, răspunsul lui ar fi: „Cu râvnă am râvnit pentru Tine, Doamne, am crezut în Tine, Te-am mărturisit, fără să mă gândesc la pericolul că pot să-mi pierd și viața. Te-am mărturisit, Doamne, în lumea aceasta care Îți este ostilă, în lumea aceasta în care ar fi vrut meșterii ideologiei ateiste să impună secera și ciocanul, dar eu am vrut să arăt lumii Crucea dragostei Tale. Asta am făcut eu pe pământ. Am crezut în Tine și nu am lăsat ca nimic să se înfiripeze în adâncul ființei mele între mine și Tine, Doamne. Nimic care să mă deturneze de la calea pe care eu Ţi-am promis-o Ție atunci când, în fața Sfântului Altar, am zis că Te voi sluji oriunde și peste tot în lumea aceasta, indiferent de condițiile vitrege, de contextul social în care voi trăi.” De aceea viața părintelui Mina a fost o flacără!

Părintele Mina a iubit lumina. Avea întotdeauna pe buzele sale: „lumină, lumină, lumină”. Am citit îndărătul acestei insistențe duhovinceşti faptul că Părintele Mina deja împlinea, în adâncul ființei sale, cuvântul lui Hristos: „Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge. Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii” (Ioan 12, 36).

Părintele Mina a mai avut o virtute frumoasă în sufletul său: iubirea sinceră faţă de oameni. Eu, cel care l-am cunsocut cel mai puţin, în cele câteva luni de când sunt la Huși, am încercat să-i înțeleg trăirea, zvâcnetul acesta al inimii lui, pe care îl avea pentru Dumnezeu, așa cum spune Sfântul Grigorie de Nazianz: un călugăr este „depozitarul filantropiei dumnezeiești”, este cel care iubește toată făptura, fără niciun fel de alte gânduri sau selecții care ne caracterizează pe noi oamenii.

Am găsit un cuvânt frumos la părintele Vasilios, starețul de la Iviron, Muntele Athos, care se pliază perfect pe structura şi statura duhovnicească a Părintelui Mina.  În acest cuvânt ni se spune ce înseamnă să fii monah autentic.

Deci,  părintele Vasilos, întâlnindu-se cu călugării din obște, îi întreba: „nu-mi spuneți cât de mult postesc călugării, câte ceasuri durează rugăciunile lor. Altceva mă interesează. Este cineva printre ei, chiar printre cei mai înaintați, care poate înțelege umanitatea obosită a zilelor noastre, care poate mângâia pe cei ce suferă? Este cineva care poate elibera pe cei căzuți în cursele vrăjmașului? Dacă este cineva care poate da pace semenului său, care-l poate face să ajungă să iubească viața, să se bucure și să mulțumească lui Dumnezeu, acest lucru va arăta că este înaintat duhovnicește”[2].

Părintele Mina a trait simplu: cu patul, cărțile și rugăciunea multă pe care o avea în inimă și pe buzele sale. Nu a dorit mai mult de atât. Era fericit cu aceste lucruri, pe care le avea în chilia lui simplă, dar plină de har.

Prin  rugăciunile şi sfaturile, pe care le-au primit toți cei care au alergat în această cetate istorică a Hușilor, Părintele Mina s-a înscris foarte bine în realitatea exprimată de acest cuvânt al părintelui Vasilios.

Îndrăznesc să susţin cu responsabilă convingere că părintele Mina a fost unul dintre puţinii cei care au înțeles și au purtat „umanitatea obosită a zilelor noastre”.

Părintele Mina mai avea o calitate: te ajuta să îți dai seama ce este și îți arăta cum ar trebui să funcționeze sinea ta, așa cum vrea Dumnezeu. Prin cuvântul său, prin fermitate, prin atitudinea de verticalitate morală, te punea pe drumul acesta, pe care aveai certitudinea că nu are ce căuta compromisul.

Consider că aceste calităţi asupra cărora am zăbovit, zugrăvesc cel mai bine statura morală a părintelui Mina:  un om de flacără. Pentru că el însuși căuta, după puterea sa, desăvârșirea în Dumnezeu.

          Minunat ar fi să-i urmăm calea, povețele, pe care le găsim în scrierile sale. Iar ori de câte ori veniți la mormântul, pe care îl găsiți la streașina Catedralei din Huşi, unde părintele Mina a slujit și s-a împărtășit până în ultimele zile, să vă gândiți că părintele se odihneşte lângă doi episcopi: unul dintre ei, episcop cărturar de mare anvergură – Iacov Antonovici, iar celălalt, un episcop martir – Grigorie Leu. Prin urmare, locul unde odihnește Părintele Mina este cel care deja devine un simbol al nevoii de mărturisire, de martiraj și un imbold, un impuls natural, așa cum l-a avut și dânsul, în această direcţie. Poate nu la nivelul şi cu amploarea la care a făcut-o părintele, dar cu siguranţă la fel de important pentru vremurile în care trăim: păstrarea şi consolidarea identităţii noastre spirituale, culturale, româneşti.

 

 

 

[1] Patericul sau Apoftegmele Părinţilor din pustiu2 (colecţia alfabetică; text integral), Despre avva Iosif de la Panefisi 6, traducere, introducere şi prezentări de Cristian Bădiliţă, Iaşi, Editura Polirom, 2005  

[2] Arhimandritul Vasilios, Intrarea în Împărăţie. Elemente de trăire liturgică a tainei unităţii în Biserica Ortodoxă, cuvânt înainte: Episcopul Kallistos al Diokleiei, în româneşte: Preot Profesor Dr. Ioan Ică, Sibiu, Editura Deisis, 1996, p. 125.

Ultimele articole