Alături de Preasfinția Sa au slujit și părintele protopop Adrian Chirvasă și părintele paroh Daniel Alexa.

În cuvântul adresat celor prezenți, Preasfinția Sa a vorbit despre bucuria de nedescris pe care a trăit-o Maica Domnului când a primit vestea că Îl va zămisli pe Fiul lui Dumnezeu, ca Om:

«Și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu» (Luca 1, 47)

În fiecare seară, timp de două săptămâni, săvârșim slujba Paraclisului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu – rugăciune care, așa cum ni se spune în Ceaslov, se zice la vreme de întristare și de nevoie.

Cuvântul «Paraclis» vine din limba greacă și înseamnă consolare, mângâiere, invocare cu multă căldură a sufletului. De aceea, ori de câte ori săvârșim slujba Paraclisului, îi avem în gând pe toți cei care sunt în suferință și în multă întristare.

Fecioara Maria, după ce a primit vestea de la Dumnezeu, prin Arhanghelul Gavriil, că Îl va zămisli pe Fiul lui Dumnezeu, ca Om, Care să mântuiască lumea, s-a întâlnit cu verișoara sa, Elisabeta.

Elisabeta, fiind inspirată de Dumnezeu, a simțit că în pântecele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu este Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, prin puterea Celui Preaînalt (Dumnezeu-Tatăl) și prin umbrirea Duhului Sfânt, și s-a minunat, spunând așa: «De unde este această cinste pentru mine, ca să vină Maica lui Dumnezeu (Domnului meu)?».

În urma acestei întâlniri, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, tot sub inspirație de la Duhul Sfânt, în loc să vorbească cu verișoara sa, Elisabeta, bucurându-se că s-au întâlnit, a început să vorbească cu Dumnezeu, cântându-I și lăudându-L. Această cântare a Maicii Domnului, care se găsește în Evanghelia de la Luca (1, 46-55), poartă denumirea de «Magnificat» (cuvânt din latină care înseamnă a slăvi, a mări pe Dumnezeu) – Fecioara Maria și-a început rugăciunea ei preafrumoasă în felul acesta: «Mărește sufletul meu pe Domnul, și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu».

Când Îl avem pe Dumnezeu în inima noastră, totul devine plin de lumină și de multă bucurie. Trăim ceea ce ne spune Prorocul Isaia (61, 10): «Bucura-Mă-voi întru Domnul, sălta-va de veselie sufletul Meu întru Dumnezeul Meu, că M-a îmbrăcat cu haina mântuirii, cu veşmântul veseliei M-a acoperit. Ca unui mire Mi-a pus Mie cunună şi ca pe o mireasă M-a împodobit cu podoabă». Maica Domnului a trăit acest cuvânt al Prorocului Isaia.

Avându-L pe Dumnezeu în pântecele ei, s-a îmbrăcat în bucurie. De aceea, în Paraclisul Maicii Domnului, ea este numită adeseori «bucuria tuturor celor întristați».

Sfântul Apostol Pavel ne spune că bucuria este una dintre roadele prezenței Duhului Sfânt în sufletul omului. Bucurie înseamnă înviere, lumină și sens. Opusul bucuriei este întristarea, mâhnirea, moartea sufletului și faptul de a nu găsi rostul vieții.

Maica Domnului a trăit această bucurie și și-a exprimat-o, pentru că sensul vieții ei era Hristos, nimeni altcineva.

Noi ne punem nădejdea în multe din cele care țin de lumea aceasta. Credem că sensul vieții noastre poate să fie în împlinirea din punct de vedere profesional, în găsirea unui om deosebit, care să ne devină însoțitor pe tot parcursul vieții, în căsnicie, sau a agonisi cele materiale. Este câte ceva în toate acestea, însă adevăratul sens al vieții noastre este Domnul Hristos.

Sfinții au trăit această stare de plenitudine și de bucurie deosebită, pentru că ei au descoperit, cu adevărat, că sensul vieții noastre este Hristos.

Celelalte sensuri ale vieții noastre, în care ne punem noi nădejdea, sunt foarte trecătoare și nesigure. Hristos este sensul cel mai stabil și mai dătător de bucurie al fiecăruia.

De aceea, Sfântul Serafim de Sarov, ori de câte ori întâlnea un om, îl saluta în felul acesta: «Hristos a înviat, bucuria mea!». Sfântul Serafim de Sarov avea atâta bucurie în inima lui, încât putea să-i vadă și să-i perceapă pe semenii săi ca fiind și ei niște bucurii, ca oameni care poartă chipul lui Dumnezeu în ei.

În lume este multă tristețe, sunt oameni care suferă din diverse motive, foarte întemeiate – unii rămân singuri, alții sunt flămânzi sau săraci, alții fug din calea tancurilor, din frica de moarte, își părăsesc casele și familiile, alții suferă de boli incurabile, alții nu mai găsesc sensul vieții, se simt părăsiți.

Datoria noastră spirituală este de a-i avea în inima noastră pe toți sărmanii, suferinzi și singuri, amărâți și pribegi, și să-i cerem Maicii Domnului să le dea mângâierea și bucuria pe care numai ea o poate da, ca cea care este, cu adevărat, bucuria, pentru că ea L-a zămislit în pântecele ei pe Dumnezeu-Fiul, ca Om, Cel care este Însăși Bucuria.

Să-L căutăm cât mai mult pe Dumnezeu, ca să fie risipite aceste stări de întristare. Când suntem amărâți și deznădăjduiți, este tare bine să citim Paraclisul Maicii Domnului – cea care ne poate mângâia cu adevărat, ne poate dărui bucuria pe care a trăit-o, fiind «bucuria tuturor celor întristați și necăjiți».