Duminică, 14 ianuarie 2024, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a săvârșit Sfânta Liturghie, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Iosif, în Parohia Ortodoxă RomâneascăSfinții Nicolae și Brigid de Kildare”, din Galway, Irlanda.

Alături de Preasfinția Sa au slujit și părintele protopop Călin Florea și părintele paroh Tudor Ghiță.

Parohia Ortodoxă RomâneascăSfinții Nicolae și Brigid de Kildare” este  o comunitate de credință care adună în jurul Sfântului Potir atât români, cât și irlandezi, nemți, ucrainieni, greci și georgieni, cu toții mărturisitori ai credinței ortodoxe.

În cadrul Sfintei Liturghii, Crezul și rugăciunea „Tatăl nostru” au fost rostite în 6 limbi.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre recunoștință, subliniind tipologia omului nerecunoscător:

«Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean» (Luca 17, 15-16)

Nu aș greși dacă aș spune că cei mai mulţi dintre noi ne identificăm cu cei nouă leproși, care nu au găsit de cuviinţă să fie recunoscători pentru darul vindecării, pe care l-au primit de la Hristos.

Tipologia omului nerecunoscător poate fi înţeleasă în felul următor: omul nerecunoscător, ingrat, crede că totul i se cuvine, crede că merită totul; prin urmare, nu consideră că are vreo responsabilitate de a manifesta o atitudine de smerenie și bunăcuviinţă pentru tot ceea ce primește.

Cei nouă leproși, care nu s-au întors la Hristos să-I mulţumească, au știut să-I ceară Acestuia, cu foarte multă fervoare, cu foarte multă căldură și dorinţă a inimii, vindecare. Conștientizau că în faţa lor este Cineva care îi poate izbăvi de o asemenea boală.

Pentru mentalitatea vremii respective, a fi lepros coincidea cu a fi marginalizat, cu a fi expulzat, într-un fel, din societate. Mai mult decât atât, spre deosebire de astăzi, speranţa de vindecare era minimală.

De aceea, probabil, cei zece leproși, când au auzit că trece Iisus prin satul lor, s-au gândit că este o șansă de a-L întâlni și a-I cere vindecare.

Când suntem în disperare, deznădăjduiţi, facem tot ceea ce ne stă în putinţă, ca să obţinem ceea ce ne poate smulge dintr-o asemenea stare.

Nu ne interesează absolut nimic din jurul nostru, pentru că suntem foarte acaparaţi de scopul pe care ni l-am propus – să ieșim din starea de disperare, de deznădejde, sau, mai precis, să anulăm toate cauzele care generează în noi efectele disperării. Dacă avem și conștiinţa că cel care se află în faţa noastră are putinţa de a ne smulge dintr-o asemenea stare, nu vom rata o asemenea șansă.

Cei zece leproși aveau conștiinţa faptului că Iisus îi poate vindeca. El le-a dat un sfat aparent ilogic, pentru că, în mentalul colectiv, din vremea respectivă, în momentul în care constatau că sunt vindecaţi, leproșii trebuiau să meargă la preot, cel care confirma vindecarea lor și, în felul acesta, erau reintroduși în societate.

După ce cei zece leproși L-au implorat pe Hristos să-i vindece, El le spune: „Mergeţi și arătaţi-vă preoţilor”. De ce, aparent, un asemenea sfat pare ilogic? Pentru că ei nu erau vindecaţi de lepră, și nu aveau pentru ce să se ducă la preoţi – ce să constate, că ei sunt, în continuare, bolnavi?

În ciuda acestui îndemn, care aparent poate părea ilogic, cei zece leproși, ascultători și smeriţi, iau calea înspre preoţi. Spre marea lor uimire, au constat că, pe măsură ce se apropiau de cei care validau vindecarea lor, ei se tămăduiau – lepra cădea jos de pe trupul lor.

Preasfinția Sa a vorbit despre experiențele de viață din care putem înțelege lucrarea tainică a lui Dumnezeu:

Sunt multe situaţii care ni se par ilogice, pe care nu le înţelegem și nu le găsim rostul. Însă, lăsându-ne duși de asumarea suferinţei pe care o avem, căpătăm o înţelegere mult mai profundă. Este ceea ce confirmă și psihologii – o suferinţă este mult mai ușor de suportat, în momentul în care o îmbrăţișăm.

Dacă vom căuta să o respingem și să găsim tot felul de explicaţii, vom constata că ni se va părea extrem de împovărătoare. Pe măsură ce îmbrăţișăm, cu iubire, suferinţa, vom simţi că aceasta nu mai constituie pentru noi ceva care ne încovoaie, care ne dărâmă sau, pur și simplu, ne așază într-o stare de mare disperare.

La fel se întâmplă și cu gândurile negative. În mintea noastră pot apărea gânduri cărora nu le găsim o explicaţie, și sunt un proces al minţii noastre. Noi ne înfricoșăm de ceea ce poate să producă mintea noastră – am în vedere gândurile negre. Cu cât ne vom împotrivi acestor gânduri, cu atât ele se vor înrădăcina și mai mult în noi. Cu cât vom căuta să le îmbrăţișăm și să le să le acceptăm, fără să le dăm curs (fără să le punem în faptă), acestea nu vor mai avea aceeași intensitate asupra noastră, și vom constata, pe nesimţite, că nu mai au putere asupra noastră și nu ne mai domină.

Aceste lucruri sunt constatate în urma multor experienţe cu oameni care trăiesc momente negre, de disperare, de anxietate sau de nemulţumire, și nu știu ce să facă. Acești oameni sunt sfătuiţi să accepte gândurile, să le lase să treacă prin mintea lor, fără să le acorde importanţa pe care, de fapt, ele nu o au.

Şi în viaţa noastră spirituală, în calitatea noastră de credincioși, de oameni ai lui Hristos, pot apărea situaţii pe care nu le înţelegem. Doar asumându-le, vom descoperi sensul lor.

Desigur, nu vă invit să fim niște bigoţi. E important să ne întrebăm, să înţelegem ce înseamnă credinţa, dar sunt multe lucruri care nu ţin de scoica minţii noastre, sunt dincolo de noi. Sunt taine, lucruri nevăzute, pe care le putem înţelege doar trăindu-le.

Cu toţii am trecut prin experienţa unei situaţii pe care nu o înţelegeam în niciun fel. Trăind-o, i-am descoperit sensurile. Oricât ar fi venit cineva să ne vorbească despre ceea ce trăiam, despre stările prin care treceam, nu ne-ar fi putut convinge, pentru că este nevoie de experienţă. Este nevoie să ne asumăm și ceea ce nu înţelegem, iar asumarea, în sine, este cea care ne va conferi și înţelegerea a ceea ce ni se întâmplă.

Dacă vom fi ca niște catâri, care tot timpul lovim, tot timpul ne opunem, suntem nemulţumiţi și morocănoși, cu tendinţa de a refuza orice vine în viaţa noastră și nu înţelegem, vom trăi într-o manieră foarte chinuită.

Cei zece leproși ar fi putut, foarte simplu, să Îi spună lui Iisus: „de ce ne dai sfatul acesta, să ne arătăm preoților, căci nu suntem vindecați? Sfatul Tau este ca nuca-n pereche!”.

Acesti leproși ar fi putut să Îi ceară explicații, de ce nu-i vindecă imediat? Nu au făcut acest lucru, ci L-au ascultat. Au avut credința că Cel ce este în fața lor și i-a îndemnat să meargă la preoți, stie foarte bine de ce le-a spus aceasta! Este exact cum și noi avem încredere în cineva care este profesionist într-un anumit domeniu. Ne încredințăm foate ușor în mâinile unui asemenea om, pentru că avem încredere că nu eșuează, că nu dă rateu, în virtutea experienței de care suntem conștienți.

Până în acest punct, cei zece leproși s-au comportat ireproșabil. Momentul în care nouă dintre ei au căzut, cu grație, examenul, este când nu au mai știut să se întoarcă la Iisus, să Îi mulțumescă, să Îi fie recunoscători.

Părintele Episcop Ignatie a afirmat că lipsa de recunoștință trădează o fire mândră și arogantă:

Ne identificăm, în multe din situațiile pe care ni le oferă viața, cu cei nouă. Suntem entuziasmați, euforici, ne bucurăm de ceea ce ne dăruiește Dumnezeu, și uităm să Îi mulțumim.

Cel mai greu lucru nu este să Îi cerem ceva lui Dumnezeu. Este foarte simplu. Lucrurile se complică atunci când trebuie să fim recunoscători și mulțumitori.

Dacă suntem cinstiți și cu conștiință, și avem o brumă de verticalitate, vom avea convingerea că nimic din ceea ce primim nu merităm sau să credem că ni se cuvine.

Omul care crede că totul i se cuvine, este arogant, plin de sine, mândru. El este un chin nu numai pentru cei din jur, ci chiar și pentru sine însuși. De aceea se spune că cel mai greu scăpăm de propria noastră fire ingrată, nerecunoscătoare și bădărană. Foarte greu scăpăm de noi înșine. Ceilalți ne pot evita, însă noi nu putem scăpa de propria noastră fire, căreia îi suntem victime prin modul în care ne comportăm.

Evanghelia are, în sine, soluțiile. Psihologia modernă ne spune că un om, ca să aibă liniște sufletească, trebuie să deprindă exercițiul recunoștinței. Să învețe să fie recunoscător pentru tot ceea ce are în viață. Cel mai mult, noi ne impacientăm pentru ceea ce ne lipsește și nu mai avem energia necesară să ne bucurăm pentru ceea ce avem.

Exagerăm, atunci când suntem într-o situație negativă, fără să conștientizăm că sunt atâtea daruri pe care ni le dă Dumnezeu. Întristarea diminuează bucuria pentru ceea ce avem. Recunoștința, spunea foarte frumos cineva, este virtutea „inventată” doar numai pentru oameni, nu și pentru animale, căci acestea sunt deja recunoscătoare. În general, regnul animal este foarte recunoscător. Orice animal, dacă îl învăluim cu dragoste, știe să întoarcă atitudinea de bunăvoință.

Omului trebuie să i se aducă aminte, tot timpul, că are datoria să fie recunoscător.

Paradoxal, oamenii ingrați, nerecunoscători, sunt cei care cerșesc recunoștința. Un om recunoscător, cu toată ființa sa, nu va avea niciodată pretenția ca cineva să îi fie recunoscător. Este un păcat să cerșim recunoștința.

Dar Iisus nu a cerșit recunoștința, atunci când a întrebat unde sunt cei nouă? Nicidecum!

Hristos vrea să ne învețe pe noi, cei care beneficiem de bunăvoința cuiva, că avem datoria să fim recunoscători. Nu le vorbește celor care fac binele, ci celor asupra cărora se face binele – ei au datoria să fie recunoscători.

Tipologia omului care cerșește recunoștința este următoarea: se răzbună, este nemulțumit,  reproșează binele pe care l-a făcut. Omul care știe să fie recunoscător, niciodată nu va reproșa binele pe care îl face, oricât de dezamăgit ar fi și oricât de nerecunoscători ar fi cei care primesc binele. Este foarte greu, însă noi Îl avem model pe Iisus Hristos. Pe Cruce, când a fost răstignit de cei cărora le-a făcut mult bine, nu le-a reproșat absolut nimic.

Unde este reproș, este, în mod obligatoriu, și lipsă de recunoștință. Unde este recunoștință, este și gratuitatea faptei bune, fără niciun fel de pretenție.

Învățăm din Evanghelie, ca noi, care beneficiem de binele făcut de cei din jur, să fim recunoscători, fără ca, la rândul nostru, când facem bine cuiva, să avem pretenția să fie recunoscător. Doar în felul acesta ne validăm ca ființe recunoscătoare.

Să ne învrednicească Domnul să deprindem arta recunoștinței. O vom putea deprinde, dacă ne vom educa mintea să creadă că nimic din lumea aceasta nu ni se cuvine. Totul primim în dar, și faptul că suntem sănătoși, și cu mintea întreagă, faptul că suntem înconjurați de oameni care ne iubesc. Și suferința și singurătatea, dacă le îmbrățișăm ca fiind cele care ne șlefuiesc viața, le vom simți ca mari daruri.