Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele secretar eparhial Sofian Gaman.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a afirmat că, doar prin iubire, crucea poate deveni centrul vieții noastre spirituale:

«Crucea este dovada vădită a iubirii de oameni a lui Dumnezeu» (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Această zi este dedicată Sfintei și făcătoarei de viață Crucea Domnului.

La slujba Utreniei, la finalul Doxologiei, în timp ce se cântă «Sfinte Dumnezeule...», episcopul sau preotul scoate în procesiune, din Sfântul Altar, în mijlocul bisericii, Sfânta și de viață făcătoare Crucea Domnului.

În urma acestei procesiuni, crucea este așezată, frumos împodobită, în mijlocul bisericii, pentru că ea este centrul vieții noastre spirituale.

Acesta este motivul pentru care Crucea Domnului este cinstită la mijlocul perioadei Postului Mare. Din punct de vedere al zilelor ce formează perioada Postului, suntem la mijlocul lui.

Trebuie să conștientizăm mai profund că cinstita cruce trebuie să fie centrul vieții noastre. Este un indiciu că ea trebuie să devină, la modul cel mai real al cuvântului, centrul vieții noastre.

În viața noastră sunt momente în care ne lăsăm absorbiți de anumite trăiri, de anumite experiențe sau de anumite persoane, și din clipa respectivă acelea devin centrul vieții noastre și pivotăm in jurul lor, și practic nu mai trăim pentru noi,

Toată viața noastră, toată gândirea și universul nostru lăuntric se centrează în aceste lucruri, fără să facem prea mare efort. Lucrurile vin de la sine, au o curgere a lor.

Această centrare a noastră pe anumite experiențe care ne restructurează, într-un fel, viața, devine posibilă datorită iubirii.

Iubirea ne scoate din noi înșine și ne așază în cel pe care îl iubim foarte mult. Aceasta este una din semnificațiile Crucii Domnului Hristos.

Domnul nu s-ar fi putut jertfi pentru noi, până la moarte, dacă nu ne-ar fi iubit în mod desăvârșit, într-o așa măsură încât El însuși să se smerească, să renunțe la slava Sa dumnezeiască, lăsându-se batjocorit, calomniat, disprețuit pe Cruce.

Dacă nu ne-ar fi iubit desăvârșit, El nu și-ar fi putut da viața pentru noi. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur numește crucea «dovada vădită - clară limpede -, a iubirii oamenilor de către Dumnezeu».

Doar atunci când ne aflăm în stare de dragoste nu mai suntem noi centrul, ci persoana pe care o iubim.

La fel, Hristos, jertfindu-se pentru noi, murind pentru noi, am devenit atât de importanți pentru El, încât a fost capabil de moarte pe cruce, schimbând, prin aceasta, întreaga lume.

L-a schimbat pe om, cel care are tendința de a se autoafirma, de a se pune pe sine, tot timpul, în valoare.

Observăm că și dintr-o simplă discuție pe care o avem cu cei din jur, căutăm să punem în evidență sinele nostru, cu tot ceea ce ține de el.

Căutăm să îi convingem  pe cei din jur că noi suntem esențialul, în contextul respectiv.

Părintele Episcop Ignatie a explicat ce presupune, în mod real, lepădarea de sine, spre care ne îndeamnă Hristos:

Crucea lui Hristos, care este dragoste desăvârșită, ne învață că a iubi pe cineva înseamnă ca acea persoană să devină atât de esențială pentru noi, încât noi să ne uităm pe noi înșine.

Hristos ne spune că «cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine». În limba greacă, termenul «să se lepede» are o semnificație mult mai puternică, se traduce prin: «să se nege pe sine», «să se tăgăduiască pe sine însuși», «să renunțe la sine însuși».

Ce înseamnă tăgăduirea de sine? Nimic din cele ale noastre - din ceea ce nouă ne place cel mai mult, convingerile noastre, inteligența -, să nu fie mai importante decât dragostea și dăruirea pentru celălalt.

Renunțăm la ale noastre pentru ca să îi dăm spațiu de afirmare semenului nostru. Chiar și când el se comportă inadecvat, ne urăște sau ne calomniază.

Modelul iubirii noastre trebuie să fie modelul iubirii lui Hristos de pe cruce. El nu le-a reproșat absolut nimic celor care nu-L iubeau și Îi dăruiau nimicul urii. Dimpotrivă, le-a creat și mai mult spațiu pentru a se dezlănțui în răutatea lor.

În felul acesta, dragostea lui Hristos, cea desăvârșită, strălucește dumnezeiește, într-o lume a urii, a disprețului, a calomniei și a ingratitudinii.

Hristos, în cuvântul Său, nu ne spune că mai întâi este esențial să ne luăm crucea și apoi să ne lepădăm de noi și să Îl urmăm, ci mai întâi să ne lepădăm de noi – să ne tăiem orice zvâcnire de afirmare de sine, semn al mândriei, al egoismului.

După ce reușim să retezăm din noi orice zvâcnire a afirmării de sine, vom avea capacitatea de a lua crucea iubirii lui Hristos.

Preasfinția Sa a argumentat că cea mai grea cruce este să îl iubim pe cel de lângă noi, cu toate neputințele lui:

În general, noi vorbim despre cruce, referindu-ne la suferință. Spunem că «ne este grea crucea».

Cea mai grea cruce a lumii de astăzi nu este cea a suferinței, nici a răutății, nici a calomniei, nici a disprețului.

Cea mai grea cruce este cea a dragostei: să îl iubim pe cel de lângă noi cu toate neputințele lui – desigur, fără ca el să profite de noi.

Această cruce a dragostei, pe care trebuie să o dăruim celor din jur, este cea mai grea. Trăim greutatea de a iubi pe cei din jur.

De pildă, nu este atât de grea suferința pe care o îngăduie Domnul să vină în viața noastră, și este a noastră, proprie, cât suferința pe care o trăim atunci când trebuie să avem noi grijă de un om bolnav, care nu se mai poate mișca sau este bolnav psihic.

Cu toții am întâlnit oameni cărora le este foarte greu în astfel de situații. Această greutate nu este semn al lipsei de dragoste, ci semn al neputinței omului să se dăruiască întotdeauna și să știe că zi de zi, clipă de clipă, trebuie să fie pregătit să slujească celui ce este bolnav.

Ducem mai ușor propria suferință, însă suferința celui de lângă noi este mai greu de dus.

Cea mai grea cruce este crucea dragostei.

Sfântul Isaac Sirul, într-o omilie dedicată crucii, ne spune că «cinstita cruce este haina cu care S-a îmbrăcat Hristos».

Hristos, la modul desăvârșit, a purtat suferința omului, povara păcatului omului. El, Cel fără de păcat.

Pe Golgota, atunci când a fost răstignit, cu brațele întinse, ca o îmbrățișare, Hristos a purtat toată greutatea urii oamenilor, fără să reproșeze ceva. Dimpotrivă, S-a rugat pentru cei care Îl batjocoreau. Aceasta înseamnă crucea Domnului.

Totodată, Ierarhul Hușilor a arătat că una din sursele stării de chin și de neîmplinire pe care o simțim în viață este dorința noastră de afirmare permanentă de sine, o formă a mândriei:

Dacă vom înțelege crucea ca iubirea desăvârșită a lui Dumnezeu pentru oameni, ea va deveni centrul vieții noastre.

Dacă nu o vom înțelege în acest fel, ci numai ca suferință, viața noastră va fi o permanentă lamentație. Ne vom tot plânge «cât de grea ne este crucea».

Părintele Arsenie Papacioc spune, atât de sugestiv: «a-ți lua crucea înseamnă să faci și ceea ce nu-ți convine».

Să facem și ceea ce nu formează câmpul convingerilor noastre - care sunt de neclintit.

Cu toții avem câte o «obsesie» în noi, la care nu renunțăm și cu care chinuim pe cei din jur.

Această «obsesie» hrănește afirmarea de sine, egoismul nostru și tendința noastră permanentă de a ne pune în centrul atenției.

Când se chinuie omul cel mai mult? Noi ne străduim să tot dăm răspunsuri «de ce suferă omul?» și «de ce este atât de fărâmițat lăuntric, atât de zbuciumat?». Dăm diferite răspunsuri, dar îl ocolim pe cel esențial.

Omul se chinuie pentru că vrea să devină «centrul» pentru cei din jur.

Pentru cine vrea să devină «centrul» pentru cei din jur, analizele, ideile, părerile lui sunt esențiale și vrea să le impună celorlalți.

Oricine intră în contrast cu părerile și ideile sale generează o mare provocare și un moment de destabilizare sufletească pentru acela. Nu se mai comportă ca un om, se dezumanizează, pentru că dă, din sine, «otrava» răutății, pentru că cineva a îndrăznit să «ciupească» puțin din orgoliul lui, din afirmarea de sine.

Crucea înseamnă purtarea nevoinței și a tensiunii de a-l iubi pe cel de lângă noi cu toate ale sale, mai ales în suferința și nenorocirea lui. Să avem energia de a-l iubi în mod deplin.

Nu o vom putea face dacă nu renunțăm la noi, dacă nu extirpăm din noi tumoarea egoismului și a afirmării de sine.

Crucea Domnului Hristos - proba cea mai limpede a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni - să ne dea putere de a renunța la noi înșine, la tendința diabolică de a fi «centrul», și să lăsăm ca semenul nostru, cu suferința sa, să fie purtate în mod demn, frumos, de către noi.