Soborul slujitorilor a fost alcătuit din părinți stareți și duhovnici ai mănăstirilor din Eparhie, precum și din preoți de mir, care au răspuns invitației părintelui stareț, protosinghelul Zaharia Curteanu.

În omilia rostită, Ierarhul Hușilor a explicat cuvintele Sfântului Apostol Pavel cuprinse în Epistola a II-a către Corinteni, capitolul 7, versetul 10: „Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte”:

„În pericopa apostolică s-a spus un lucru extraordinar de real și actual, mai ales pentru vremurile acestea, atât de „scoase din țâțâni”, vremuri în care ne întristăm foarte ușor, suntem extrem de sensibili.

Este suficient ca, din greșeală, să îl rănești pe cineva, iar acea persoană s-ar putea să nu te ierte ceva vreme.

În funcție de cât este de neduhovnicesc, atât de mult va dura perioada în care să aibă capacitatea de a te ierta pentru greșeala pe care ai făcut-o involuntar.

Constatăm că există o formă de fragilitate, de sensibilitate foarte acută atunci când se pune problema de a fi îngăduitor, bun cu neputințele și cu deficiențele de caracter ale unui om.

Sfântul Apostol Pavel ne dă cheia prin care putem să evităm stările acestea. Sfântul Pavel împarte întristarea în două categorii: întristarea după Dumnezeu și întristarea după cele ale lumii acesteia.

Întristarea după Dumnezeu duce la pocăință, la mântuire, și este fără părere de rău.

Întristarea după tot ceea ce ține de material, este cea care aduce moartea în sufletul omului”.

Părintele Episcop Ignatie a explicat de ce Sfântul Apostol Pavel numește întristarea după Dumnezeu ca fiind fără părere de rău:

„Noi, în general, asociem pocăința cu starea de părere de rău. Când ne decidem să mergem să ne spovedim, știm că trebuie să ne pară rău de păcatele pe care le-am săvârșit și prin care noi L-am supărat pe Dumnezeu și pe semeni.

De ce Sfântul Pavel spune că această întristare este fără părere de rău? Oare ne cere să nu ne pară rău pentru păcatele săvârșite? Nicidecum!

Sfântul Pavel vrea să surprindă ceva mult mai profund! Pocăința nu este o lamentație! Pocăința înseamnă ceva mai mult decât atât!

Pocăința presupune schimbarea noastră lăuntrică, schimbarea mentalității noastre, care este virusată de păcat”.

Totodată, Preasfinția Sa a arătat că atunci când pocăința este reală, ea naște bucurie în sufletul omului:

„Când avem conștiința aceasta asupra a ceea ce înseamnă pocăința, ea va deveni cea care va lăsa bucurie în inima omului. Astfel dispare părerea de rău.

Este ca atunci când ne bucurăm foarte mult, și de revărsarea de bucurie pe care o avem în suflet, plângem. Este un paradox să ne bucurăm și să plângem în același timp. Noi asociem plânsul cu tristețea, cu starea de mâhnire, dar sunt momente când plângem de bucurie.

Așa este și pocăința. Chiar dacă este părere de rău, ea este convertită, transfigurată în bucurie, căci prin pocăința ta, ai reușit să te împaci cu Dumnezeu.

Păcatul ne divorțează de Dumnezeu, ne distanțează și ne aruncă în depărtare de El. Domnul este bucurie și liniște. Cu cât ne îndepărtăm de El, cu atât pune stăpânire tristețea și mâhnirea.

Pocăința, întristarea cea după Dumnezeu este singura care dă bucurie omului, este singura care este dătătoare de mântuire”.

Starea de deprimare, de nemulțumire continuă este rezultat al importanței excesive pe care o dăm celor din lumea de astăzi:

„Întristarea după cele ale lumii de astăzi ne deprimă. Deprimarea nu înseamnă altceva decât o asfixiere a sufletului nostru, candela din inima noastră se stinge. Așa se întâmplă când suntem legați mai mult de cele ale lumii de astăzi.

Câți dintre noi ne întristăm, atunci când Îl supărăm pe Dumnezeu, cu aceeași intensitate ca atunci când pierdem un obiect de care suntem foarte legați?”

Părintele Episcop Ignatie a asemănat relația pe care ar trebui să o avem cu Dumnezeu cu raportarea pe care o manifestăm față de oamenii pe care îi iubim:

„Câți dintre noi trăim cu aceeași intensitate, atunci când păcătuim, că am divorțat de Dumnezeu, că L-am necăjit, așa cum suntem extrem de grijulii, și avem o sfială deosebită față de omul pe care îl iubim, ca să nu îl supărăm?

Suntem atenți la orice detalii. Dacă îl supărăm pe omul pe care îl iubim, ne întristăm foarte tare.

Dragostea față de omul de lângă noi amplifică întristarea. Dacă nu îl iubim, nu ne pasă de el, suntem indiferenți.

Cât de minunat ar fi să ne raportăm, la fel, la Dumnezeu, Cel pe care ar trebui să Îl iubim mai mult decât orice din lumea aceasta! Dacă L-am iubi cu aceeași intensitate cu care iubim un om și cu care investim atâtea lucruri în cel drag, atunci viața noastră s-ar schimba”!

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie a hirotonit întru diacon pe monahul Ioil Carp, iar părintele ieromonah Fanurie Gîdiceanu a fost hirotesit protosinghel.