În după-amiaza zilei de luni, 30 martie 2020, de la ora 17.00, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a săvârșit Sfânta Liturghie în Paraclisul Episcopal din Huși.

În cuvântul de învățătură, Preasfinția Sa a extras din lucrarea «Scara», a Sfântului Ioan Scărarul, un fragment care descrie roadele pocăinței în viața creștinului:

„Mi-am propus să zăbovesc asupra unui text din Sfântul Ioan Scărarul. Apelativul acesta, de «Scărarul» vine de la o lucrare esențială pentru desăvârșirea fiecărui creștin, «Scara». El a gândit modul nostru de viețuire duhovnicească ca pe o scară pe care suntem chemați să urcăm, din treaptă în treaptă. Fiecărei trepte îi corespunde o virtute și opoziția ei - de care trebuie să ne debarasăm.

Iconografii noștri au surprins, foarte frumos, pe pereții exteriori ai mănăstirilor din Nordul Moldovei, imaginea Scării pe care urcă creștinii, trebuind să aibă privirea ațintită spre dragostea lui Hristos. În această reprezentare iconografică vedem pe unii care se rostogolesc și își pierd echilibrul pe la jumătatea scării. Aceasta se întâmplă din pricina mândriei”.

«Semnul pocăinței pline de grijă stă în a ne socoti pe noi vrednici de toate necazurile văzute și nevăzute ce ni se intâmplă, ba încă de și mai multe»

Pocăința este treapta a V-a din această Scară.

În perioada Postului Mare suntem chemați să acordăm o atenție sporită pocăinței, care trebuie înțeleasă ca cea care ne dă puterea și conține în sine harul de a ne distanța și chiar de a divorța de păcatele pe care noi le adunăm în suflet.

Am folosit termenul «a divorța» pentru că noi, de cele mai multe ori, încuviințăm să primim păcatul ca și cum ne-am căsători cu el.  

Ne este atât de greu să renunțăm la păcat încât simțim că atunci când ni se cere acest lucru este ca și cum am rupe ceva din propria noastră ființă.

Păcatul s-a amestecat atât de mult cu firea noastră, a devenit obișnuința firii noastre încât este foarte dureros atunci când decidem să o rupem, la modul cât se poate de radical, cu el”.

Ierarhul Hușilor a explicat faptul că pocăința reală presupune o schimbare radicală a modului de a ne raporta la fiecare situație din viața noastră:

„Sfântul Ioan Scărarul ne ajută să ne dăm seama că suntem în stare de pocăință atunci când considerăm, în adâncul conștiinței noastre, că suntem vrednici de necazurile care se pot abate asupra noastră.

Dacă ne justificăm, dacă ne revoltăm față de încercările și necazurile pe care viața ni le pune înainte, dacă judecăm și avem o stare de permanentă nemulțumire, să avem certitudinea că nu este pocăință în noi.

Lucrăm o falsă pocăință, care nu schimbă nimic din sufletul nostru. Rămânem creștini doar la modul nominal, nu schimbăm nimic în viața noastră.

Sfântul Ioan Scărarul ne dă această lampă de control, să ne dăm seama dacă este pocăință în noi.

Foarte greu acceptăm ca cineva să ne spună că am greșit.

Primul impuls este de a ne justifica și de a-l considera pe celălalt că are o optică greșită în ceea ce privește persoana noastră.

Când avem o asemenea atitudine este clar că schimbarea nu se va întâmpla niciodată. Pocăința înseamnă schimbare radicală a modului nostru păcătos și eronat de a ne raporta la viața duhovnicească și la cei din jur.

Când nu există stare de pocăință, rănim cu foarte multă ușurință dragostea celor din jur.

Sfântul Ioan Scărarul consideră că noi suntem în starea de pocăință dacă avem capacitatea de a considera că merităm necazurile care vin asupra noastră.

Foarte greu găsim omul care să spună că merită necazurile cu care se confruntă, că sunt din cauza propriilor păcate. Poate o va face verbal, enunțiativ, dar dacă atingi ceva mai sensibil, imediat se supără și nu ne mai vorbește”.

De asemenea, Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre smerenie, ca rod al pocăinței:

„Tot Sfântul Ioan Scărarul ne spune că «pocăința este cumpărătoarea smereniei».

Ori de câte ori ne asumăm starea de pocăință, de limitare a ființei noastre, și nu considerăm că toți trebuie să graviteze în jurul nostru, dobândim smerenia.

De aici începe arătarea lui Dumnezeu, după cum spune Sfântul Sofronie Saharov, de la conștientizarea propriei nimicnicii. Ori de câte ori ne vedem propriile noastre limite.

Ceea ce nu asumăm nu poate fi vindecat.

Hristos a vindecat în firea omenească ceea ce a asumat. Dacă ne-a asumat integral firea umană, exceptând păcatul, înseamnă că ne-a și vindecat.

Sfântul Ioan Scărarul spune că pocăința este «cumpărătoarea» smereniei, adică ea ne procură smerenia. Se potrivește minunat această imagine, mai ales în lumea  noastră, capitalistă”.

La final, Preasfinția Sa a citat din scrierea Sfântului Ioan Scărarul modul în care lucrarea pocăinței se aplica, cât se poate de concret, în viața cotidiană a unei mănăstiri:

„Sfântul Ioan Scărarul dă exemplul unei mănăstiri care punea accentul foarte mare pe pocăință. Fiecare călugăr își asuma, la nivel personal, profund, starea de pocăință și lucra în inima sa.

Toate locurile din mănăstire erau un îndemn palpabil la pocăință.

Sfântul Ioan Scărarul descrie, prin  întrebări-constatare, atmosfera din acea mănăstire: «unde se vedea între ei vreo izbucnire de râs? Unde vreo vorbărie fără rost? Unde vreo faptă a iuțimii? Unde vreo faptă de mânie? Nu mai știau de unde este printre oameni vreo mânie, căci plânsul (pocăința) alungase dintre călugări, cu desăvârșire, mânia. Unde se vedea vreo împotrivire în cuvânt? Unde vreo îndrăzneală? Unde vreo lecuire a trupului? Unde vreo urmă de slavă deșartă? Unde vreo mângâiere din conținutul unei mâncări? Nădejdea tuturor acestora se stinsese la ei. Unde se vede la ei grija de ceva pământesc?  Unde gândul de a judeca pe careva dintre oameni? Nimic din toate acestea».

Cât de frumos ar fi să multiplicăm această atmosferă”!

Ultimele articole