În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a explicat faptul că „ochiul curat” pe care Domnul îl așteaptă de la noi presupune o simplitate a înțelegerii lucrurilor, în realul lor:

«Dar mă tem ca nu cumva, precum șarpele a amăgit pe Eva în viclenia lui, tot așa să se abată și gândurile voastre de la curăția și nevinovăția cea în Hristos» (II Corinteni 11, 3)

Fragmentul evanghelic ar putea să ne lase impresia, prin conținutul său, că este format din trei calupuri de texte, cu trei idei aferente.

Primul calup de texte este cel care – am crede noi – ne vorbește despre ce înseamnă să fii un om luminos. 

Al doilea calup – despre faptul că noi nu putem sluji la doi domni. Inima nu poate fi împărțită; în mod cât se poate de clar, ea înclină undeva mai mult, și într-o altă parte mai puțin. Adică nu-i putem sluji, în același timp, și lui mamona, și lui Dumnezeu.

În al treilea calup de texte ni se spune să nu ne îngrijorăm, să nu ne facem griji pentru ceea ce vom mânca sau cu ce ne vom îmbrăca – pe toate acestea să le lăsăm în grija lui Dumnezeu.

Aș vrea să răstorn puțin optica abordării acestui pasaj evanghelic.

Avem un cuvânt pe care, dacă l-am fi avut tradus cât mai fidel în limba română, așa cum este acesta în limba greacă, am fi constatat, cu foarte mare lejeritate, că pasajul evanghelic are o coerență și o unitate extraordinară, subordonată unui singur gând.

Pasajul evanghelic debutează cu următorul verset: «Luminătorul trupului este ochiul. Dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat» (Matei 6, 22). În limba română, noi am tradus un adjectiv din limba greacă care înseamnă cu totul altceva, decât ceea ce avem noi în ediția biblică pe care o folosim. 

Traducerea fidelă ar suna în felul următor: „Dacă ochiul tău va fi simplu (luminat de simplitate), tot trupul tău va fi luminat”. Astfel, se schimbă complet perspectiva întregului pasaj evanghelic, în tot conținutul lui.

Prin acest îndemn, Hristos nu face altceva decât să ne atenționeze asupra unei mari virtuți, pe care noi, cei care trăim în secolul al XXI-lea, am pierdut-o. Trăim într-un secol dominat de tehnologie și de mediile virtuale, despre care credem că ne simplifică viața. Însă, la o analiză mult mai profundă, constatăm că, de fapt, ne-o complică foarte mult.

Hristos ne cere să avem acea privire simplă - nu vicleană -, privire care generează și o mentalitate la fel de simplă. Când folosesc acest adjectiv, nu am în vedere conotația lui peiorativă – atunci când spunem despre cineva că este simplu, este echivalent cu a-i spune că este mai puțin inteligent.

Am în vedere acea simplitate pe care o identificăm în tot ceea ce este frumos în jurul nostru. Frumusețea, în toate formele ei – indiferent dacă o vedem în oameni, în natură, sau în lucruri – este întotdeauna acompaniată de simplitate. Tot ceea ce este frumos nu poate fi decât simplu; ceea ce este simplu, în mod evident, este și frumos.

Am în vedere simplitatea care are sensul de a nu complica inutil situații, contexte sau modul de a relaționa cu cei de lângă noi. Un om simplu este o persoană cu o mentalitate curată. Poate că cei care au tradus acest adjectiv în limba română, s-au gândit la ceea ce se gândea țăranul, când se referea la vin – să nu fie îndoit, combinat, ci să fie curat, adică simplu, doar vin, fără alte adăugiri. Dacă mergem în zona aceasta, putem asocia termenul de simplitate și cu curăția.

Sfântul Apostol Pavel îi îndemna pe corinteni să aibă simplitatea și nevinovăția cea întru Hristos. Ca să înțelegem mai bine ce înseamnă această simplitate, ar trebui să ne gândim la copii, care iau lucrurile în esența și în realul lor, fără să le conoteze, fără să adauge interpretări inutile, așa cum facem noi, cei mari.

Dacă îi vom spune ceva unui copil, el va lua acel lucru în simplitatea enunțului pe care l-am făcut. Chiar dacă noi, de multe ori în spirit pedagogic, încercăm să-i spunem anumite lucruri care nu sunt conforme cu realitatea, el se raportează la acestea ca fiind realul însuși. Pe măsură ce crește, evident, se multiplică și întrebările cu privire la ceea ce este în jurul lui, la ceea ce vrem să-i împărtășim, dar tot în mod simplu le pune, nu are nimic viclean îndărătul unei asemenea preocupări.

De aceea, a fi un om simplu, a vedea lucrurile în acest mod – ceea ce generează și o mentalitate de o simplitate și o curățenie extraordinară – înseamnă a lua lucrurile așa cum sunt acestea în esența lor, în realul lor cel mai adevărat și cel mai profund.

Preasfinția Sa a arătat că păcatul stă la rădăcina complicării propriei existențe și a relațiilor cu cei din jur:

Cred că toată degringolada, debusolarea și relativizarea a ceea ce noi trăim, sunt din pricina faptului că noi nu mai reușim să prindem esența (realul) sau, așa cum ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalie, să prindem rațiunea lucrului în sine – adică ceea ce vrea acel lucru (situație, context sau persoană) să ne transmită, fără să mai venim noi și să punem aspecte sau nuanțe care țin de sufletul nostru.

Au fost nenumărate contexte în care noi am judecat sau am evaluat ceva, și eram atât de siguri pe noi înșine, atât de convinși că deținem cea mai corectă formă de a vedea lucrurile, pentru ca, după o oarecare vreme, când ne-au fost împărtășite aspectele la care noi ne-am referit, în realul lor – pe care îl accepți și nu ai cum să dai la o parte evidența –, ne-am rușinat, pentru că ne-am înșelat amarnic.

De fapt, întotdeauna păcatul generează iluzii. Păcatul nu trăiește în real, nu are nimic de-a face cu adevărul, ci este permanent o minciună și o perpetuare a unei iluzii. Cu cât ne lăsăm locuiți de păcat și de patimă, cu atât nu mai reușim să vedem care este realul, esența sau simplitatea unui lucru, a unei situații sau a unui gând.

Este atât de trist, că noi am ajuns atât de complicați, încât gesturile simple care vin din partea celor din jurul nostru, le conotăm în mintea noastră într-un fel la care nici nu s-a gândit cel care ni le transmite. Dacă avem curajul să-i împărtășim ceea ce am gândit, persoana de lângă noi va rămâne profund dezamăgită, pentru că este o discordanță așa de mare față de ceea ce el a gândit – puritatea unui gest, inocența unei atitudini, frumusețea unui gând – pe care noi le-am mânjit (murdărit), din pricina patimilor care ne locuiesc.

De aceea, Domnul Hristos ne îndeamnă, pe fiecare dintre noi, să avem această simplitate a privirii. În Antichitate, Plotin spunea, foarte frumos, că noi devenim ceea ce privim.

Dacă ne vom învăța să privim lucrurile într-un mod complicat, răutăcios și viclean, vom deveni noi înșine oameni răutăcioși și vicleni.

De fapt, atitudinile noastre generează și un anumit mod de a gândi, și viceversa – comportamentul nostru se intercondiționează cu modul de a gândi.

Nu este o pură întâmplare faptul că unul dintre Părinții filocalici, Sfântul Ioan Scărarul, a dedicat, în cuvântul 24, câteva pasaje simplității – ce înseamnă să fii un om simplu, adică să iei lucrurile în realul lor. Acest Părinte filocalic ne spune: „Simplitatea este deprinderea sufletului lipsit de cugetări complicate (felurite), care s-a făcut neclintit (sufletul) spre o gândire nerăutăcioasă. Nerăutatea este o stare senină a sufletului, izbăvita de orice cugetare vicleană. Tronul simplității este un suflet blând”.

Dacă vom reuși să citim în această cheie întregul pasaj evanghelic, vom constata că nu putem să-I slujim și lui Dumnezeu și lui mamona, pentru că diavolul întotdeauna complică lucrurile, le încâlcește foarte tare. Dumnezeu, când Îi simțim prezența și lucrarea, ne ajută să vedem lucrurile în simplitatea lor.

Unul dintre marii teologi ai Bisericii noastre, Sfântul Dionisie Areopagitul, spunea că Dumnezeu este Simplitatea supra-dumnezeiască. Cu cât stăm în preajma lui Dumnezeu, cu atât reușim să dobândim virtutea simplității.

Părintele Episcop Ignatie a arătat că simplificarea propriei vieți este o soluție duhovnicească care vindecă stresul:

La fel, vom înțelege și cum să ne raportăm la bunurile materiale. Prin acest pasaj evanghelic, Dumnezeu nu ne invită să fim oameni leneși, să nu facem nimic. Niciodată morala evanghelică nu poate fi împotriva iconomiei, decât atunci când noi distorsionăm lucrurile și le punem într-o relație antagonică, de conflict.

Domnul vrea să ne spună: „Nu vă stresați!”. Sfântul Paisie Aghoritul spunea: „Simplificați-vă viața, ca să înlăturați stresul!”. Sensul acestor cuvinte este: „Nu vă îngrijorați inutil!”, nu să nu ducem grijă.

Trebuie să ducem grijă și de ce vom mânca, și cu ce ne vom îmbrăca, și cum ne pregătim din punct de vedere profesional, pentru ca să ne putem asigura cele necesare traiului, să ne putem întemeia o familie. Noi depunem efortul, dar grija reușitei trebuie să o lăsăm în seama lui Dumnezeu.

De ce ajungem să trăim stări de anxietate, să devenim angoasați? Pentru că ne imaginăm frici care, de fapt, nu există, frici care ne golesc, ca niște vampiri, de energia pe care ar trebui să o punem în lucrurile bune.

Ne lăsăm pradă unor asemenea frici iluzorii – că vom pierde una sau alta. Dar ce este în mâinile noastre, ca să putem fi atât de siguri? Nimic – nici sănătatea noastră, nici bunurile materiale – toate pot fi pulverizate, într-un moment al vieții noastre.

Suntem obsedați de a controla totul și de a-i controla pe cei din jurul nostru, dar nu avem cum, pentru că noi nu ne putem substitui lui Dumnezeu. Nu avem cum să controlăm sănătatea noastră – o putem menține, putem avea grijă de ea, dar nu o putem controla. Nu putem controla cele materiale ale noastre. Putem munci, putem deveni avari și corupți, dar pe toate le vom pierde, nimic nu putem controla.

De aceea, toată frământarea și chinul omului de astăzi vine din faptul că este obsedat de a controla totul și de a-i domina pe cei din jur, de a încerca să-i transforme în niște plăci turnante, în care să așeze gândirea lui. De cele mai multe ori, conflictele apar pentru că am vrea ca celălalt să gândească cum gândim noi, să simtă cum simțim noi – vrem să-l forțăm, într-un fel, și ne deranjează când nu acceptă punctul nostru de vedere. Iar când ne deranjează că celălalt nu acceptă punctul nostru de vedere, oricât de instalați în adevăr am fi, este un semn că suntem oameni orgolioși. 

Adevărul nu se impune niciodată prin mândrie sau prin forță. Când vrem să împărtășim adevărul celui de lângă noi, acesta are o smerenie și o suplețe aparte, și intră în sufletul celui de lângă noi fără niciun fel de efort al nostru.

Oamenii Duhului (duhovnicești), sfinții, vorbesc atât de puțin, pentru că ei sunt numai stare, iar noi ne metamorfozăm în preajma lor. Ne ducem cu un noian de gânduri în buzunarele minții noastre la un om de la care așteptăm povățuire și un sfat înțelept. Toate acestea ne sunt pulverizate, și ne trezim, în fața unui asemenea om, că descoperim esența vieții și nu avem nevoie să ne grăiască absolut nimic. E suficient să îl avem lângă noi, pentru că toate au căpătat o claritate pe care nu o puteam intui în încâlceala minții noastre.

Cu cât noi complicăm mai mult lucrurile, cu atât intrăm într-o pâclă care nu ne mai ajută să vedem lumina, și ne încâlcim, pierdem sensul vieții.

De aceea, eu aș citi pasajul evanghelic plecând de la acel cuvânt din limba greacă, în care suntem îndemnați de Domnul să avem ochiul simplu, să depunem efortul să vedem lucrurile în esența lor. Nu este simplu.

Noi avem această vorbă – „aparențele înșală” – așa este, de cele mai multe ori. Iar noi suntem superficiali, nu mai avem capacitatea și profunzimea de a vedea lucrurile așa cum sunt acestea în sinea lor.

Omul duhovnicesc primește vederea duhovnicească – niște ochi, încât să vadă lucrurile în inima lor, să le ia exact așa cum sunt în esența lor. De aceea, oamenii sfinți trăiesc atât de simplu, fără stres, fără angoase, fără frici iluzorii (inventate de mintea noastră).

Pasajul evanghelic de astăzi este de o actualitate extraordinară pentru noi, cei care trăim în secolul al XXI-lea. Noi ne complicăm atât de mult viața, trăim, de multe ori, atât de sofisticat – în sensul negativ al cuvântului, și conotăm peiorativ multe dintre gesturile celor din jurul nostru.

Este adevărat – trebuie să ajungem la o măsură a înțelepciunii extraordinară, ca să vedem lucrurile așa cum sunt ele. Când dăm peste un om de o simplitate, care înseamnă bunătate, smerenie și seninătate, este cea mai mare binecuvântare și bucurie pentru noi.

Să căutăm întotdeauna frumosul, pentru că acolo vom găsi și simplitatea! Dacă ne vom uita înspre urât, acesta este încâlcit, și ne încâlcește și pe noi, ne împiedică viața și ne pune atât de multe obstacole, încât ajungem să nu mai dibuim sensul vieții noastre și, de aceea, trăim într-o stare de debusolare, nu mai știm ce drum să urmăm.

Hristos, Cel care ne îndeamnă la asumarea simplității și nevinovăției vieții, să fie Cel care ne schimbă viața – mai ales mentalitatea și modul de a vedea lucrurile și oamenii din jurul nostru.

Credeți că e o întâmplare faptul că Domnul face referire la crinii câmpului? Cât de minunată este natura, în simplitatea ei! În fața unui peisaj care e năucitor de frumos, nu avem nevoie de cuvinte – rămânem doar într-o stare de contemplație și stăm și ne uităm, parcă am fi încremeniți de uimire – chiar și o muscă dacă s-ar apropia de noi, simțim că ne deranjează din acea liniște pe care ne-o conferă frumusețea naturală a unui peisaj. Ne bucurăm de acestea, luăm lucrurile în simplitatea lor, așa cum sunt ele, ne lăsăm purtat de ele și, dintr-odată, sufletul se liniștește, capătă o pace și o stare de seninătate aparte.

Liturghia este una dintre slujbele care ne învață, cu adevărat, ce înseamnă simplitatea. Ca să ajungem la simplitatea pe care o vedem în Liturghie, este nevoie să vedem unde este esența și de ce participăm la slujbă.

Câți dintre dumneavoastră v-ați gândit că, venind la Liturghie, noi ar trebui să depunem efortul de a vedea ce vrea Dumnezeu să ne spună nouă, nu ce vrem noi să-I spunem lui Dumnezeu? De cele mai multe ori, noi așa credem: „Mă duc la Doamne-Doamne, în casa Domnului, ca să vorbesc cu El”. Dar, de fapt, vorbim mai mult despre noi, suntem niște egoiști.

Sigur că Domnul, în smerenia Sa, ne ascultă și pe noi, cei care suntem mai neînțelepți. Dar nu pentru aceasta venim la Liturghie. Venim ca să vedem ce vrea El să ne spună nouă, nu ce am vrea noi să-I spunem Lui. Dacă ne vom axa pe ce vrea Domnul să ne spună nouă, vom descoperi, cu adevărat, și ceea ce ar trebui să ne spunem nouă înșine, propriei noastre conștiințe.