Duminică, 27 noiembrie 2022, Părintele Episcop Ignatie a săvârșit Sfânta Liturghie, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Iosif, Mitropolitul ortodox român al Europei Occidentale și Meridionale, în parohia „Sfântul Apostol Andrei” din Basel, Elveția, cu prilejul hramului sfântului lăcaș. Parohul acestei comunități este părintele Laurențiu Precup.

În cuvântul de învățătură rostit în această zi, Preasfințitul Ignatie a afirmat următoarele:

Pasajul evanghelic citit în această duminică ne vorbește despre întâlnirea pe care a avut-o Domnul Hristos cu un tânăr bogat, preocupat de cele spirituale.

Acest tânăr se apropie de Hristos și Îl întreabă ce să facă, ca să poată să moștenească viaţa veșnică, adică ce este nevoie să împlinească, ca să fie în comuniune cu Dumnezeu încă din lumea aceasta.

Ori de câte ori ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos, pregustăm veșnicia. Prin urmare, viaţa veșnică nu înseamnă viaţa de dincolo de viaţa pe care o trăim pe pământ, ci înseamnă comuniunea noastră cu Dumnezeu, care este intensificată prin participarea noastră la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, la împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului și la rugăciune.

Ori de câte ori ne rugăm (decidem să vorbim cu Dumnezeu), gustăm din viaţa veșnică, chiar dacă nu conștientizăm acest lucru. Infuzia de har, starea de bine, de lumină, de bucurie și pace este cea care ne încredinţează că noi deja suntem în veșnicie.

Tânărul bogat L-a întrebat pe Domnul Hristos tocmai despre această comuniune cu Dumnezeu. El I s-a adresat foarte frumos, numindu-L «Bunule Învățător» – un apelativ neobișnuit pentru mentalitatea evreilor, care se rezumau să I se adreseze lui Dumnezeu doar cu „Rabuni” (Învăţătorule).

Hristos, în smerenia Sa, îi spune acestui tânăr că doar Dumnezeu este Bun. Cu alte cuvinte: „Eu, Cel care stau în faţa ta, dacă tu ai decis să Mă numești «Bunule Învățător», Eu sunt Dumnezeu-Omul pentru tine”.

Dialogul dintre Hristos și tânărul bogat continuă, și Hristos îl întreabă dacă împlinește poruncile. Tânărul bogat răspunde, cu maximă sinceritate și autenticitate: „Da, Doamne. Eu împlinesc poruncile, le știu. Pe toate acestea, despre care Tu îmi vorbești, le-am împlinit în viaţa mea și am ţinut cont de ele.”.

Poruncile amintite în acest dialog sunt cele care fac referire la relaţia noastră cu aproapele, privesc modul nostru spiritual de a ne raporta la cei din jurul nostru: «Să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta.».

Tânărul, sigur pe sine și sincer, Îi spune: „Doamne, pe toate acestea eu le-am păzit din tinereţile mele”. Din acest răspuns deducem că, probabil, era la cea de-a doua tinereţe.

În urma unui asemenea răspuns sincer – nu a fost ipocrit –, Hristos îi spune: „Îţi mai lipsește una singură, și anume: dezleagă-ţi inima de avuţii (bogăţii), vinde-le și dă-le săracilor, și urmează-Mi Mie.”.

Oricât de obiectiv ne-am evalua noi, din punct de vedere spiritual, în faţa lui Dumnezeu, nu vom putea avea o percepţie atât de profundă și integrală (de ansamblu) asupra universului nostru spiritual. Dumnezeu este Cel care ne cunoaște mai bine decât ne cunoaștem noi pe noi înșine.

De cele mai multe ori, noi avem tendinţa de a fi subiectivi, de a ne vedea mai buni decât suntem, de a crede că suntem mai credincioși, mai rugători, mai buni, mai duhovnicești, decât suntem în realitate.

Tânărul din Evanghelie a fost sincer, însă nu a avut capacitatea de a plonja în universul său lăuntric, și de a sesiza că mai este, totuși, ceva, din toate poruncile care au fost amintite, de care ar trebui să ţină cont – să nu-și lege inima de cele ale lumii de astăzi, de cele trecătoare (efemere), care nu pot constitui niciodată o sursă de fericire, chiar dacă noi le catalogăm și le resimţim în felul acesta.

De câte ori nu credem că a poseda ceva – o casă, o mașină – este o sursă de bucurie? Poate fi, însă una trecătoare, pentru că mașina aceea, într-o bună zi, se se va strica, casa poate fi prinsă de flăcări. Nimic din lumea aceasta nu este sigur, deși noi ne gândim că ne conferă o siguranţă. Ne bizuim pe sănătatea noastră, pe inteligența noastră, pe mintea noastră, și e bine, nu e greșit, însă nu ar trebui să ne raportăm la ele, ca și cum ar fi sursa noastră de siguranţă deplină, de liniște și bucurie.

Dumnezeu este unica noastră siguranţă, și izvor de liniște, pace și multă bucurie.

Cele ale lumii de astăzi, oricât de mult ne folosim de ele – și sunt binecuvântate –, la un moment dat vor dispărea (se vor evapora). Pe măsură ce înaintăm în vârstă, ne dăm seama că esenţa se află întotdeauna în altă parte, nu unde am crezut noi că ar putea să fie.

Ne dăm seama că esenţa vieţii pământești rezidă, în primul rând, în credinţă, în iubirea pe care o avem faţă de cei de lângă noi, în bunătatea pe care o putem manifesta, în lumina pe care o putem împărtăși celor de lângă noi. Celelalte sunt secundare, în raport cu ceea ce dăruiește, cu adevărat, liniște inimii omului.

Când Domnul Hristos i-a spus tânărului din Evanghelie că îi mai lipsește ceva – să-și dezlege inima de bogăţie și să-I urmeze Lui –, s-a întristat, pentru că inima lui era legată de cele materiale.

Cu toate acestea, în același pasaj, în Evanghelia de la Marcu, ni se spune că Domnului Hristos I-a fost foarte drag acest tânăr, chiar dacă nu L-a urmat, chiar dacă s-a întristat, chiar dacă nu a putut să renunţe la averea (bogăţia) lui. I-a fost drag, până în punctul în care a ajuns el, în ceea ce privește viaţa duhovnicească.

De multe ori, și noi suntem ca acest tânăr – credem în inteligența noastră, în frumuseţea noastră, în cele pe care le deţinem, credem în ele ca într-o avere, de care ne este greu să ne desprindem. Când în inima omului este loc pentru cele materiale, Dumnezeu pătrunde greu.

Dumnezeu are nevoie de o inimă dăruită integral, nu cu jumătăţi de măsură – așa cum noi, când iubim pe cineva, ne dăruim cu întreaga noastră fiinţă; fiinţa noastră este plină de acel om, și nu putem să ne gândim la altceva, decât numai la acel om. Iubirea este cea care ne determină să simţim că omul pe care îl iubim înseamnă totul pentru noi, și nimic nu poate să fie mai important, în comparaţie cu omul pe care îl iubim.

La fel, la o intensitate mult mai mare, ar trebui să-L simţim pe Dumnezeu – să fie El centrul vieţii noastre, Cel căruia să ne dăruim integral. Când în inima noastră este Dumnezeu, ne vom raporta și faţă de toate celelalte cât se poate de corect.

Un om care Îl iubește pe Dumnezeu își va respecta familia, își va crește copiii în credinţă, îi va educa astfel încât să fie oameni de nădejde ai societăţii – va trata toate lucrurile cu maximă responsabilitate, pentru că Dumnezeu înseamnă responsabilitate și capacitatea de a întrezări esenţialul în viaţa noastră.

Una dintre marile probleme ale vieţii noastre este faptul că ne risipim în cele care sunt secundare, și nu știm care este sensul vieţii noastre.

Tânărul din Evanghelie s-a dus să-L întrebe pe Hristos: „Care este sensul vieţii? Ce pot face, ca să fiu mai aproape de Dumnezeu?”. Câteodată, și noi primim răspuns de la Dumnezeu, dar nu suntem în stare să ni-l asumăm și să-l împlinim în viaţa noastră. Ne rezumăm doar la cele cu care suntem deja obișnuiţi și nu facem un salt spre ceva mai profund și mai conștient, în a ne trăi credinţa – așa cum i s-a cerut acestui tânăr.

Să fim atenţi la modul cum ne evaluează Dumnezeu. Oricât de bine ne-am vedea noi și am crede despre noi înșine, Dumnezeu este Cel care ne dă nota, în faţa unui examen duhovnicesc – așa cum s-a întâmplat cu acest tânăr.

Să ne lăsăm evaluaţi de către Dumnezeu, din punct de vedere spiritual. Cel mai bine ne evaluează Sfânta Scriptură.

La final, Preasfinţia Sa le-a recomandat celor prezenţi o metodă de evaluare, folosind cuvintele Sfintei Scripturi:

Deschideţi Sfânta Scriptură la Epistola întâi către Corinteni, capitolul 13 – Imnul dragostei – și, în locul cuvântului „dragoste”, încercaţi să puneţi numele dumneavoastră.

Gândiţi-vă că ar trebui să ajungem așa cum ne vrea Dumnezeu, nu cum ne vedem noi, vrând să părem și ceea ce nu suntem – aceasta se numește ipocrizie sau falsitate. Măștile ipocriziei, pe care noi le purtăm, le vom da jos la Judecata de Apoi, unde ne vom vedea cum suntem, cu adevărat, în inima noastră.

Să ne întrebăm întotdeauna: „Doamne, unde sunt eu? Cum ar trebui să fiu în faţa Ta, nu în faţa ochilor mei? Ce ar mai trebui să fac?”

Când mergem la Sfânta Liturghie, să ne întrebăm: „Doamne, ce ar trebui să fac eu, ca să trăiesc Liturghia cu adevărat – în toată frumuseţea și liniștea ei?”

 Ar trebui să mă pregătesc să mă împărtășesc cu Trupul și Sângele Domnului, pentru că Liturghia este întâlnirea mea cu Dumnezeu, care culminează cu Sfânta Împărtășanie.  Şi, dacă nu m-am împărtășit, să mă întreb: „Doamne, Tu m-ai chemat la Masă! Oare de ce nu m-am împărtășit astăzi? De ce nu am reușit să Te primesc?”. Este suficient să ne punem o asemenea întrebare, și deja este începutul schimbării în viaţa noastră.