Duminică, 9 august 2020, Preasfinţitul Părinte Ignatie, Episcopul Huşilor, a săvârşit Sfânta Liturghie la Catedrala Episcopală „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi.

Din soborul slujitorilor a făcut parte şi părintele consilier eparhial Vladimir Beregoi.

În omilia rostită cu acest prilej, Ierarhul Huşilor a descris situaţia limită în care se aflau apostolii, în mijlocul furtunii, şi despre modul în care se raportează aceştia la prezenţa lui Dumnezeu:

„Pasajul evanghelic ne vorbeşte despre atitudinea pe care au avut-o apostolii în faţa pericolului de a-şi pierde viaţa.

După minunea înmulţirii pâinilor, Hristos S-a retras într-un loc izolat, pentru a se ruga. Apostolii au primit îndemnul de a se urca într-o barcă şi de a traversa Marea Tiberiadei.

Evanghelistul Matei ne spune că Marea Tiberiadei era învolburată, neliniştită, menţionând chiar şi momentul temporal, la straja a patra din noapte, adică între orele trei şi şase dimineaţa.

Neliniştea mării le-a strecurat în sufletele apostolilor că moartea este aproape şi le este pusă in pericol viaţa.

În inima acestei învolburări, undeva, la depărtare văd pe Cineva care mergea pe mare ca pe uscat.

S-au gândit că este o nălucă, o fantasmă, pentru că era de neconceput ca o fiinţă omenească să sfideze legile fizicii şi să poată să meargă pe mare.

Ne putem închipui că frica apostolilor, care îşi vedeau bărcuţa purtată de valuri, a fost amplificată de acea nălucă văzută.

Hristos, care citeşte inimile oamenilor, le spune apostolilor să nu le fie frică, să îndrăznească.

Ei I-au recunoscut glasul, iar Petru, cel mai curajos, Îl pune la o probă pe Iisus: să poruncească să meargă şi el pe mare, să îi dea aceeaşi putere pe care Domnul o are, pentru a se încredinţa lăuntric şi a avea o probă că El este cu adevărat Dumnezeu.

În această cerere a lui Petru simţim puţină obrăznicie. Apostolii, pe lângă faptul că erau înfricoşaţi de valurile mării, au cutezanţa, prin Petru, să Îi ceară lui Dumnezeu să facă o altă minune.

Ce învăţăm din atitudinea apostolilor? Ei nu au realizat că Dumnezeu se află întotdeauna în inima situaţiilor care ni se par nouă imposibile, în inima situaţiilor care ne clatină liniştea şi în care simţim că El nu ne învăluie cu prezenţa Sa.

Apostolii erau mai concentraţi pe neliniştea mării, decât pe faptul că Dumnezeu este acolo, şi că doar El îi poate salva, oricâtă pricepere ar fi avut ei în calitate de pescari”.

Preasfinţia Sa a vorbit despre atitudinea pe care o manifestăm deseori în momentele de criză ale vieţii, când suntem tentaţi mai întâi să-L judecăm pe Dumnezeu, decât să Îi căutăm prezenţa:

„Dumnezeu ne descoperă că oricât de pricepuţi şi profesionişti am fi, există o limită, caracteristică nouă, oamenilor.

Suntem condiţionaţi, omeneşte vorbind, pentru că sunt situaţii pe care nu le putem depăşi singuri. Avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu.

Avem nevoie de acel licăr de inspiraţie, care să ne ajute să găsim o soluţie salvatoare din acel context care pare că nu are nicio cale de ieşire.

Apostolii nu au realizat acest lucru, pentru că auzeau mai bine freamătul valurilor, decât să vadă pe Dumnezeu care era în inima acelei furtuni.

Dumnezeu se poartă cu foarte multă nobleţe, chiar şi când omul este obraznic, când ispiteşte.

Omul îl ispiteşte pe Dumnezeu chiar şi atunci când are nevoie de ajutorul Lui. 

Cu cât avem mai mult nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, cu atât devenim mai pretenţioşi, preţioşi, cerem tot felul de lucruri, ca să primim o probă evidentă că Dumnezeu lucrează în viaţa noastră.

Ar trebui să ne concentrăm pe altceva. Să simţim că Dumnezeu este întotdeauna cu noi pe valurile acestei vieţi.

Însăşi viaţa noastră este corabia pe care noi călătorim. Sunt nenumărate furtuni care se abat peste noi, situaţii în care simţim că suntem înghiţiţi, înecaţi de grijile şi problemele acestei vieţi”.

Părintele Episcop Ignatie a arătat că Domnul se comportă cu multă delicateţe cu fiecare om, în pofida lipsei de credinţă manifestată:

«Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!» (Matei 14, 27)

„Este esenţial să avem puterea credinţei pentru a-L vedea pe Dumnezeu în inima încercărilor, în inima tragediilor acestei lumi.

Din păcate, nu reuşim să-L vedem pe Dumnezeu. Cârtim, judecăm, Îl tragem a răspundere pe Dumnezeu, ne revoltăm şi considerăm că suntem îndreptăţiţi să ne comportăm în felul acesta.

O asemenea atitudine este similară cu comportamentul unui copil care este în situaţie de pericol, pe marginea unei prăpăstii, şi poate pieri. Dacă îl smulgi de acolo, va începe să plângă, să se comporte agitat şi nervos.Tu singur, ca părinte, pricepi că îl salvezi dintr-un pericol iminent, pe care copilul nu-l conştientizează.

Păstrând proporţiile, aşa se comportă Dumnezeu şi cu noi, cei care suntem copiii Lui. Vrea să ne salveze.

Noi nu ne dăm seama şi ne comportăm cu neobrăzare, asemeni lui Petru. Îi cerem să ne dea puterea de a sfida legile fizicii. Dumnezeu are o nobleţe aşa de deosebită încât îl salvează pe om, chiar şi când acesta manifestă necredinţă.

Petru se coboară din bărcuţă şi cât timp a avut privirea aţintită spre Hristos, a putut să meargă pe mare ca pe uscat.

În momentul când valurile îl năpădeau şi simţea că îi este pusă în pericol viaţa, nu s-a mai uitat spre Hristos, Cel care i-a dat puterea aceasta. L-a atras, ca un magnet, frica, starea de panică. În acel moment de panică groaznică, Petru a rostit rugăciunea: «Doamne scapă-mă!»

Atunci Hristos, îi spune , cu multă delicateţe: «puţin credinciosule».

Noi, dacă am fi avut puterea să îi dăm o şansă unui om să îşi depăşească propria condiţie, iar acela s-ar fi comportat cu nesimţire, câte nu i-am fi reproşat!

Dumnezeu este delicat, inclusiv cu cei care sunt necredincioşi, pentru că El vrea să ne salveze inclusiv din această necredinţă.

Noi îi judecăm pe cei care sunt într-o atitudine de ostilitate faţă de Biserică, şi le înţelegem foarte greu argumentele.

Dumnezeu, şi faţă de ei, se comportă cu nobleţe şi cu fermitate. Dumnezeu nu l-a lăsat pe Petru fără să îi spună starea în care se afla. Nu l-a lăsat să creadă că nu ţinea de el faptul de a putea merge pe mare.

Dumnezeu ne dă puterea, iar din acel moment de noi depinde cum o folosim, cum folosim harul Său”.

În final, Ierarhul Huşilor a insistat asupra faptului că Dumnezeu este mai aproape de noi, în situaţiile limită, decât reuşim să ne dăm seama, panica fiind cea care anesteziază credinţa:

„Dumnezeu este întotdeauna în inima tuturor tragediilor lumii acesteia, în inima tuturor situaţiilor limită, de nelinişte. Totul este ca noi să Îl auzim, să Îl simţim, să nu ne panicăm.

Panica anesteziază credinţa, îi frânge aripile.

Este foarte greu să Îl vedem pe Dumnezeu că lucrează, inclusiv în propriile noastre stări de nelinişte şi nesiguranţă.

Una dintre cele mai mari probe pentru omul credincios este să Îl vadă pe Dumnezeu că lucrează, atunci când  el însuşi este dărâmat din punct de vedere sufletesc.

Nu avem simţurile duhovniceşti ascuţite, să Îl simţim pe Dumnezeu în adâncul încercările noastre. Doar ne lamentăm.

Prin panica şi neliniştea pe care o declanşăm astfel, nu facem altceva decât să amplificăm starea de dezintegrare sufletească”.

Ultimele articole