Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier eparhial Vladimir Beregoi, părintele exarh Zaharia Curteanu, părintele protopop Vasile Lăiu, părintele Ciprian Timofte, duhovnicul mănăstirii, alături de stareți din eparhie și preoți din parohiile învecinate.

Răspunsurile liturgice au fost date de Grupul psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, al Catedralei Episcopale din Huși, coordonat de diaconul Vlad Mironescu.

Numeroși credincioși de pe tot cuprinsul Eparhiei Hușilor au ales să petreacă clipe de rugăciune și de bucurie duhovnicească la hramul acestui așezământ monahal.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a afirmat că Sfânta Treime este modelul relației dintre unitate și distincție, pe care suntem chemați să îl transpunem în relațiile dintre noi:

«Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine» (Ioan 17, 20-23)

A doua zi după marele praznic al Cincizecimii, când Duhul Sfânt S-a pogorât, în chip de limbi de foc, asupra sfinților ucenici și apostoli ai lui Hristos, este dedicată Preasfintei Treimi.

Invocarea Preasfintei Treimi, atât în rugăciunile noastre, cât și atunci când avem nevoie de ajutor, coincide cu împărtășirea noastră de dragostea Acesteia.

Unul dintre cei mai mari teologi ai Ortodoxiei, părintele Dumitru Stăniloae, a numit Sfânta Treime „structura supremei iubiri”. A numit-o în felul acesta, pentru că Sfânta Treime este Dragoste, unitate de Ființă și comuniune de Persoane.

În virtutea iubirii dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – este asigurată unitatea dintre Ele, pentru că împărtășesc (au) aceeași Ființă, și, în același timp, este afirmată distincția dintre Ele: Tatăl ca Cel care Îl naște pe Fiul, Fiul ca Cel care este născut, și Duhul Sfânt ca Cel care purcede din Tatăl.

În iubire, distincția și unitatea sunt simultane.

Sfântul Grigorie Teologul ne spune că distincția dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi nu rupe în niciun fel unitatea dintre Ele. Iar unitatea de ființă nu le face pe cele trei Persoane ale Sfintei Treimi să fie confundate, ci distincte: Tatăl este Tatăl, Fiul este Fiul, și Duhul Sfânt este Duhul Sfânt, fiecare dintre aceste Persoane păstrându-și proprietățile caracteristice – Tatăl nenăscut, Fiul născut și Duhul Sfânt purces.

Tot ce am spus până acum poate că pare foarte abstract și foarte greu de înțeles, însă și noi suntem chemați să transpunem în viața noastră această relație dintre unitate și distincție (ceea ce ne face să fim diferiți).

În sânul Preasfintei Treimi, raportul dintre unitate și distincție este absolut, niciuna dintre acestea nu este în detrimentul celeilalte.

În viața noastră, de multe ori, ceea ce ne distinge și ce ne face diferiți unul față de celălalt constituie o sursă de dezbinare. Este foarte greu să acceptăm că cineva este diferit, că are o structură sufletească proprie, că are o anumită mentalitate, un anumit mod de a vedea lucrurile și de a se raporta la tot ceea ce este în jurul său.

Din păcate, din cauza egoismului, noi avem tendința de a-i subordona pe cei de lângă noi și de a-i determina să gândească și să acționeze ca noi. Aceasta este una dintre caracteristicile dictaturii. Într-un regim totalitar nu există distincții, totul este gândit în așa manieră încât să fie uniform – oamenii să fie simple entități biologice, fără caracteristicile specifice fiecăruia, care dau frumusețe vieții.

Preasfinția Sa a vorbit despre modul cum, în relațiile interumane, putem armoniza specificitățile fiecăruia:

Unde este iubire, raportul dintre unitate și distincție este unul minunat.

Oricât de diferiți am fi și oricâte specificități am avea, oricât de unici am fi, toate acestea nu ar trebui să ducă înspre dezbinare.

Când acestea duc înspre dezbinare, ne aflăm în fața unei alte situații de anarhie, în sensul că fiecare încearcă să se afirme pe sine însuși, într-un mod foarte egoist, și toți ar vrea ca eul fiecăruia în parte să fie cel care să dicteze, iar celelalte euri să se subordoneze.

Vremurile pe care le trăim sunt niște vremuri de anarhie, atât la nivel instituțional, cât și la nivel personal, încât fiecare consideră că este îndreptățit, în virtutea unei păreri pe care o are și o împărtășește, să se poziționeze într-un raport de conflict, de tulburare și de dominare a celui de lângă el care are o altă părere.

Observăm că, în momentul în care cineva nu mai are capacitatea de a critica, când nu mai are resursele pentru a se angaja într-o polemică bazată pe idei, începe să acuze și să jignească, în virtutea faptului că el crede că este diferit (altfel), iar această conștiință îl determină să se considere îndreptățit să se comporte într-un fel neelegant, foarte jignitor, față de persoana din fața lui.

Sărbătoarea Preasfintei Treimi ne aduce în atenție un adevăr fundamental al creștinismului, anume că iubirea dumnezeiască, deplină, perfectă, absolută, este modelul celei mai bune relații dintre unitate și distincție.

Unitatea ne ajută să nu împingem la extremă, într-o zonă de conflict, ceea ce ne deosebește, ceea ce avem specific fiecare. Unitate menține starea de comuniune.

Distincția ne face martorii a tot ceea ce este frumos și minunat în relațiile dintre oameni. Deosebirile dintre noi sunt cele care asigură frumusețea acestei lumi și a relațiilor dintre noi.

Sărbătoarea Preasfintei Treimi își are o actualitate deosebită, și noi, oamenii, ar trebui să o avem drept model a ceea ce înseamnă iubirea desăvârșită.

Preasfinția Sa a vorbit despre caracteristicile proprii fiecărei persoane și despre ceea ce se promovează sub masca ideologică a diversității:

În lumea în care trăim astăzi, se vorbește foarte mult despre diversitate. În mod intenționat, am evitat să consider ca fiind sinonim termenul „diversitate” cu ceea ce este diferit.

Diversitatea despre care ni se vorbește astăzi nu are nimic de-a face cu ceea ce înțelegem noi prin a fi deosebit, a avea ceva specific, propriu, caracteristic.

Diversitatea este o ideologie, în care, în virtutea faptului că eu decid să fiu altfel, îi impun și celuilalt să-mi accepte capriciile. Nu sunt niște caracteristici cu care ne-a lăsat Dumnezeu, ci noi alegem să considerăm aceste capricii și denaturări ale ființei umane ca fiind ceva care ar merita maxima atenție.

De aceea, cei care fac parte din segmentul ideologic al celor care propagă diversitatea, sunt atât de agresivi și intoleranți, chiar dacă ei se afișează – pe posturile de televiziune sau pe rețelele de socializare – ca fiind toleranți.

În numele toleranței, se așteaptă să fie tolerați în capriciile, nebuniile și degenerările pe care ei le consideră ca fiind ceva normal.

Dumnezeu nu ne-a creat diverși, ci diferiți, fiecare cu specificul pe care îl avem, cu mentalitatea pe care o avem, cu capacitatea de a ne raporta unii față de ceilalți, cu intensitatea dragostei pe care o putem dărui celorlalți.

Când ne centrăm numai pe problemele noastre și numai pe ceea ce considerăm noi că trebuie să dăm celorlalți, de fapt ceea ce ne deosebește de ceilalți devine o sursă de dezbinare, iar nu una de iubire.

Câți dintre noi nu ne centrăm numai pe problemele noastre, și credem că ceea ce gândim noi, mentalitatea noastră, universul nostru lăuntric, modul nostru de a vedea lucrurile din jur sunt absolute, și toți ar trebui să se subordoneze acestora?

Impunem acest lucru în diverse moduri – o putem face în mod agresiv, verbal sau chiar fizic, sau o putem face tacit, fără să spunem absolut nimic -, încât celălalt să ia act de faptul că noi ne-am poziționat în așa fel încât ceea ce considerăm că ne diferențiază constituie ceva absolut și reprezintă o sursă de conflict și de dezbinare.

Preasfințitul Părinte Ignatie a adus în atenție un text al Părintelui Dumitru Stăniloae, care ne spune ce înseamnă iubirea deplină (desăvârșită), așa cum o regăsim în Sfânta Treime:

„În iubirea deplină, persoanele nu se dăruiesc și nu se acceptă numai reciproc, ci se și afirmă reciproc și personal. Se pun în existență prin dăruire și prin iubire. Iubirea dumnezeiască este atoteficientă: Tatăl Îl pune pe Fiul din veci în existență, prin dăruirea integrală a Sa, iar Fiul Îl afirmă pe Tatăl din veci continuu ca Tată, prin faptul că Se acceptă ca pus în existență prin Tatăl, prin faptul că Se dăruiește Tatălui ca Fiu. Afirmându-Se reciproc, în existență, în distincția Lor, prin iubirea perfectă, actele prin care se săvârșește aceasta sunt acte din veci și au un caracter de acte cu totul personale, deși sunt acte în care Persoanele dumnezeiești sunt împreună-active.”

Aici găsim cheia de înțelegere a ceea ce înseamnă relația dintre unitate – ceea ce ne unește pe noi, oamenii – și distincție – ceea ce ne diferențiază.

Oricât de diferiți am fi față de celălalt, iubirea este cea care caută să îl afirme și să-l exprime pe celălalt.

Îl punem pe celălalt în centrul vieții noastre, nu ne punem pe noi înșine, ca niște egoiști, în centrul vieții celorlalți.

Iubirea înseamnă afirmare reciprocă și personală, dăruire și primire. Așa ar trebui să gândim relațiile dintre noi. Când avem momente de poticneală, și nu reușim acest lucru, să-I cerem ajutorul lui Dumnezeu-Treimea, Cea care este modelul perfect dintre unitate de ființă și distincție.

Să ne ajute Domnul să căutăm cât mai mult unitatea, care ar trebui să aibă drept conținut iubirea. Dacă are drept conținut iubirea, ceea ce ne face pe noi deosebiți, distincți unii față de alții nu poate să constituie o sursă de dezbinare, de conflict, sau un motiv de jigniri.

Preasfânta Treime să ne dea dragostea desăvârșită, de care avem atâta nevoie în lumea aceasta!