Din soborul slujitorilor au făcut parte și părinții consilieri de la Centrul Eparhial Huși, alături de părintele paroh Ciprian Tacu.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre legătura indestructibilă dintre lectura Sfintelor Scripturi și împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos:

«Și au zis unul către altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale și când ne tâlcuia Scripturile?» (Luca 24, 32)

Săptămâna imediat următoare după marele Praznic al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos este numită Săptămâna Luminată. A primit această denumire pentru faptul că toți catehumenii care erau botezați în noaptea de Înviere (Îl primeau pe Hristos, Lumina lumii) veneau la biserică, participau la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, împărtășindu-se cu Trupul și Sângele lui Hristos.

De altfel, există și un canon, care prevede ca în această săptămână orice creștin să se străduiască să participe cât mai des la sfintele slujbe, să citească Sfintele Scripturi și să se împărtășească cu Trupul și Sângele lui Hristos.

Această rânduială, din Canonul 66 al Sinodului al VI-lea Ecumenic, în care ni se spune ca în Săptămâna Luminată să participăm la sfintele slujbe, să ne hrănim cu cuvântul lui Dumnezeu și să ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos, are drept temei pasajul scripturistic al întâlnirii ucenicilor Luca și Cleopa, cu Hristos, în drumul spre Emaus.

În acest pasaj evanghelic ni se vorbește despre una dintre cele mai memorabile călătorii pe care au făcut-o doi dintre ucenicii lui Hristos, Luca și Cleopa. În drumul lor înspre sătucul Emaus, li S-a alăturat un Străin, Care le-a vorbit așa de frumos, și atât de minunat le-a mișcat inima, încât ei au simțit nevoia, atunci când au ajuns la destinație, să insiste ca Străinul călător să rămână la cină.

Străinul S-a așezat la masă, a binecuvântat pâinea, a frânt-o și le-a dat-o celor doi ucenici. Cu alte cuvinte, Străinul-Hristos a săvârșit prima Liturghie, după Înviere, cu cei doi ucenici, dăruindu-le Trupul și Sângele Său. A fost momentul în care ei L-au cunoscut pe Hristos sau, mai bine zis, L-au recunoscut pe Hristos.

Prima lor uimire (constatare) a fost cât de frumos le-a vorbit Hristos, încât le-a aprins inimile. Există o legătură indestructibilă între citirea Sfintelor Scripturi, Hristos Care Se tâlcuiește pe Sine în fața celor doi ucenici, și Sfânta Euharistie.

Hristos ni Se dăruiește, în cadrul Liturghiei, în cuvântul Evangheliei. El Se tâlcuiește pe Sine Însuși și ne inspiră pe noi, cei care Îl slujim, să descoperim sensurile pe care ni le împărtășește, conținuturi care își capătă deplinătatea lor atunci când ne împărtășim (când Îl primim pe Hristos din potirul euharistic, când ne hrănim cu Trupul și Sângele Lui).

Aceasta este taina Liturghiei și, de aceea, este atât de important să vedem legătura  dintre cuvântul Evangheliei, care se citește în cadrul Liturghiei, și împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos – una o cere pe cealaltă.

De fapt, dacă ascultăm cu o atenție și cu o disponibilitate a inimii de a primi cuvântul lui Hristos, nu avem decât o singură alternativă – să simțim că lucrarea acestui cuvânt în inima noastră, interiorizarea lui se desăvârșește prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui.

Preasfinția Sa a afirmat că înțelegerea și asumarea cuvintelor Sfintelor Scripturi este deplină prin împărtășirea cu Cel care le-a inspirat:

Sfânta Împărtășanie ne face conștienți de lucrarea minunată a cuvântului lui Hristos în inima și în viața noastră.

Sfânta Euharistie ne ajută să conștientizăm – așa cum au conștientizat cei doi ucenici, Luca și Cleopa – că Hristos arde în inima noastră, ne încălzește inima. Din această căldură a lui Hristos, Care ni Se împărtășește în cuvântul Său, noi accedem la sensuri profunde ale Sfintei Scripturi.

Oricât accent ar pune cultele neoprotestante pe citirea Sfintei Scripturi, ghidându-se după formula „sola Scriptura” (numai Scriptura), înțelegerea cuvântului lui Dumnezeu este nedeplină, nu are aceeași claritate și limpezime.

Este ca și cum am citi un text și nu-i pricepem sensul, nu reușim să ne dăm seama ce vrea să ne transmită autorul; avem nevoie de interiorizare, sau cu alte cuvinte, de intrare în mintea celui care a scris acel text.

Împărtășindu-ne cu Trupul și Sângele lui Hristos, noi intrăm în gândul lui Hristos. De fapt, El intră în noi și ne ajută să înțelegem cuvântul Său, așa cum au înțeles și s-au minunat cei doi ucenici.

Hristos le vorbea frumos pe cale, tâlcuindu-le toate textele despre Sine, dar ei încă nu au reușit să-și dea seama Cine este Străinul care li S-a alăturat, Străinul care trăia atât de decuplat de la cele întâmplate în zilele trecute, în Ierusalim, în Vinerea Mare, când, după cum spuneau ei,  a fost răstignit un proroc mare, puternic în faptă și în cuvânt – adică nu exista niciun hiatus între cuvântul pe care-l spune Hristos și faptele Sale, așa cum în viața noastră există o discrepanță între ceea ce spunem și ceea ce facem.

Oricât ne-am strădui și oricât am vrea noi să fie o consonanță perfectă între ceea ce vorbim și ceea ce facem, nu vom reuși, pentru că acest lucru numai Dumnezeu îl poate săvârși. Numai în Dumnezeu cuvântul coincide cu fapta Sa. Chiar dacă am ajunge pe o treaptă a sfințeniei foarte înaltă, nici atunci nu vom putea să instaurăm această consonanță perfectă între cuvânt și faptă.

Hristos are acest dar extraordinar de legătură perfectă, de aliniere absolută între cuvânt și faptă, pentru că El Însuși este Cuvântul. Noi preluăm cuvintele, nu ne putem numi pe noi înșine „cuvânt”, și ni le însușim – fie că este vorba de Scriptură, fie de un cuvânt al unui semen de-al nostru, al unui duhovnic.

Când nu mai avem încredere în cuvântul pe care ni-l spune cineva, acest lucru trădează faptul că iubirea a scăzut în intensitate. Pentru că temeiul relațiilor dintre noi este, mai întâi, inaugurat de cuvânt, și apoi de faptă.

Orice am face în lumea aceasta, mai întâi ne întemeiem pe cuvinte, iar cuvântul este semnul încrederii pe care o avem față de cineva. Dacă acest cuvânt nu este susținut de faptă, rămâne cuvânt gol, o simplă emisie fonică pe care am rostit-o, și nu are valoare.

Oricât ne-am strădui să aducem cuvintele noastre în legătură cu faptele, nu vom reuși. Aceasta este natura noastră umană. Nu putem avea această pretenție. Este un atribut al lui Dumnezeu.

De aceea, și ucenicii din Evanghelie, întâi au ascultat cuvântul lui Hristos. Pe el s-au întemeiat. Concretizarea acestui cuvânt a fost Sfânta Împărtășanie. Cuvântul ni Se dăruiește, sub chipul pâinii și al vinului – Trupul și Sângele Său –, spre mâncare și băutură.

Domnul să lucreze în inima noastră, să o aprindă de cuvântul Său cel dumnezeiesc, de dragostea Sa care este ca un jăratec care se așază în inima omului. Să simțim, în profunzimea conștiinței noastre, că drumul de la auzirea cuvântului lui Hristos este înspre Potir, înspre împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui, care ne ajută să consolidăm în noi acest cuvânt al Său pe care îl ascultăm, de fiecare dată, în Liturghie.