În seara zilei de luni, 16 ianuarie 2023, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a oficiat slujba Vecerniei Mari, la Schitul Tanacu, Protopopiatul Vaslui, urmată de rânduiala tunderii în monahism a rasoforilor Petru, Antonie, Teodosie, Luca și Mihail.

Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele exarh Zaharia Curteanu.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre conținutul făgăduințelor sau voturilor monahale depuse de cel care își asumă viața de mănăstire:

«Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit.» (Matei 4, 1-2)

A fi monah presupune conștiința unirii cu Hristos, cu toată ființa – Gândurile minții, simțirile inimii, trăirile trupului, viața sufletului și a duhului  trebuie să fie orientate înspre Hristos.

A fi monah înseamnă asumarea faptului că, prin făgăduințele făcute, prin legămintele luate în fața lui Hristos, se intră în pustiul Carantaniei. Monahul este chemat, la fel ca Hristos, primind putere de la Acesta, să-l biruiască pe cel care îl ispitește necontenit, adică pe diavol.

Fără a fi o metaforă, viața călugărului, în desfășurarea ei, înseamnă intrarea în pustiul Carantaniei. Modelul călugărului este însuși Hristos, apoi asceții, care, prin multă postire și multă rugăciune, și-au sfințit viața și s-au dăruit pe ei înșiși, integral, Domnului.

În trăirea lui, monahul trebuie, ca și Hristos (primind putere de la El), să biruiască trei ispite, care vin de la diavol.

Prima ispită este cea legată de poftă. În Evanghelie ni se spune că Hristos, în pustiul Carantaniei, a flămânzit. Diavolul, văzându-L că Îi este foame, I-a cerut lui Hristos, ispitindu-L și atacându-I identitatea Sa dumnezeiască și omenească: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini” – cu alte cuvinte: „Fă o minune și biruiește-Ți foamea care Te stăpânește”.

Hristos nu răspunde acestei curse întinse de către diavol, pentru că omul trebuie să trăiască cu tot cuvântul lui Dumnezeu, nu numai cu pâinea materială. Monahul este chemat la înfrânare – să-și biruiască poftele.

Într-o lume în care se pune foarte mare accent pe poftă și lipsește înfrânarea, monahul este exemplu în acest sens – să pună stavilă, să fie ca un zid care nu se lasă cotropit (fărâmițat lăuntric) de puterea poftei. Pofta ia diverse chipuri – pofta trupului (desfrânarea), pofta puterii (pofta de a stăpâni), pofta de a-i jigni și a-i judeca pe cei din jur, pofta de a te comporta cu aroganță (cu mândrie, cu trufie), pofta de a fi indiferent față de cele duhovnicești (spirituale), pofta de a cultiva, în suflet, păcatul, care ne rupe de Dumnezeu.

Hristos îl învață pe monah să pună accent pe hrana spirituală și să renunțe la pofte, să caute să trăiască cele duhovnicești, hrănindu-se cu multă cumpătare, întreținându-și trupul pentru a trăi, nu ca să huzurească sau să alunece în poftele amăgitoare.

Părintele Episcop Ignatie a explicat în ce constă votul ascultării și al lepădării de sine:

A doua ispită, pe care trebuie să o biruiască monahul, este de a nu se lăsa ușor ademenit de o părere bună despre sine însuși, să nu-și confecționeze o imagine falsă despre el însuși, să nu se creadă că e un mare sfânt, înzestrat cu darul de a face minuni, adică să nu se încreadă în gândirea și înțelegerea lui. Acesta este votul ascultării, pe care îl depune monahul.

A împlini votul (făgăduința) ascultării nu înseamnă numai a asculta de mai-marele tău, ci și a te lepăda de propria mentalitate păcătoasă, de faptul de a crede că tu le știi foarte bine, și tu ești cel care îl povățuiești pe mai-marele (starețul) tău.

Un părinte contemporan ne spune că omul, cu cât se încrede mai mult în gândurile sale, și-și creează un univers propriu, începe să se chinuiască, pentru că este prizonier unei mentalități, pe care vrea să o impună celor din jur. Când nu reușește acest lucru, se întristează și trăiește o stare de tulburare (de multă neliniște).

Indiciul după care ne putem da seama că suntem neliniștiți este cel prin care vedem cât de mult ne încredem în propriile noastre analize și gânduri, pe care le tratăm ca pe niște idoli, și ne închinăm lor, îndumnezeindu-le și încercând să le impunem celor din jurul nostru.

Monahul, prin ascultare, este chemat să renunțe la această mentalitate afectată de orgoliu, de a crede că el le știe pe toate.

Hristos Însuși este Cel care S-a opus acestei tentative, pe care diavolul I-a pus-o în față – de a face o minune. Ar fi putut să o facă, dar nu la sugestia celui rău. Minunile nu se fac la sugestia diavolului, ci se fac din mila și harul lui Dumnezeu, pentru a vindeca omul de neputințele sale, iar nu pentru a genera un spectacol, așa cum ar fi vrut diavolul.

Diavolul avea nevoie de un spectacol, când I-a spus lui Hristos: „Dacă Tu ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: îngerilor Săi va porunci pentru Tine, și Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbești de piatră piciorul Tău”. Hristos îi răspunde: „Iarăși este scris: să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău.”, adică: „Nu te lăsa convins, nici ademenit de sugestiile diavolului, care vine în capul tău și îți spune că ești cineva, că ești un om deosebit, că ai o viață sfântă, că ești un om de rugăciune, și, în felul acesta, te vei comporta cu mândrie față de cei din jurul tău”. Aceasta este una dintre marile ispite, pe care nici monahul, nici cei care trăiesc în lume, nu reușesc să o evite.

Toți credem că noi trebuie să-i învățăm pe ceilalți, iar noi să nu mai învățăm nimic. Toți credem că mai-marii noștri nu știu exact care este esența lucrurilor și, în felul acesta, noi – mai ales monahii – nu mai împlinim legământul (făgăduința) ascultării, care nu înseamnă numai lepădarea voii proprii, ci și a gândurilor proprii.

A treia ispită, căreia trebuie să-i facă față monahul – și nu numai el –, este cea legată de mândrie, de ispita puterii.

Hristos îl biruiește pe diavol atunci când, a treia oară, Îl ispitește, arătându-I, de pe un munte foarte înalt, împărățiile lumii și slava lor. Diavolul, ca un scamator, prin excelență, și ca un viclean (uzurpator – cel care își arogă un drept pe care nu îl are), Îi spune lui Dumnezeu-Omul: „Toate acestea Ți le voi da Ție, dacă vei cădea înaintea mea și Te vei închina mie”.

Vedeți cât de șmecher este diavolul? Nu are nimic, dar se comportă ca și cum ar avea totul. Lumea este a lui Dumnezeu, nu a celui rău.

Hristos îi răspunde în felul acesta: „Piei, satano! Căci scris este: numai lui Dumnezeu singur să I te închini, și pe El să-L slujești”.

Când omul se îmbată de putere și îl exclude pe Dumnezeu din viața sa, se închină propriului său ego, pe care îl transformă în dumnezeul său, pe care îl slujește. E foarte greu să stăm lângă un om plin de sine, plin de egoul său, pe care îl transformă într-un idol.

Monahul este chemat, zi de zi, nu numai să se lepede de acest sine păcătos, ci să-și nege sinele. Acesta este termenul folosit în acel îndemn al Domnului Hristos: «Cel care voiește să vină după Mine, să se lepede de sine». O traducere mai fidelă este: „să se nege pe sine însuși”, adică să-și nege egoul plin de mândrie, afectat de păcat, care ne învață să credem că toți ceilalți sunt niște sateliți care ar trebui să roiască în jurul nostru.

Hristos ne spune că nu trebuie să transformăm nimic din lumea aceasta într-un idol, căruia să ne închinăm, pentru că închinarea I se cuvine numai lui Dumnezeu.

Acestor trei tentații (ispite) trebuie să le facă față monahul, prin nevoința sa: prima ispită – să biruiască orice fel de poftă, care îl poate degrada, din punct de vedere spiritual, despărțindu-l de Hristos; a doua ispită – să nu creadă că a primit această harismă specială, de a împărți dreptatea (de a fi o instanță care distribuie dreptatea), sau să creadă că doar el deține adevărul în mod absolut, iar toți ceilalți sunt în eroare, adică să se creadă un om minunat, capabil de a face minuni pentru cei din jurul său, când, de fapt, nu este decât un pumn de țărână; și a treia ispită – cea legată de putere (să nu ne lăsăm cotropiți de putere, pentru că aceasta ne schimbă sau, mai precis, ne desfigurează sufletul).

Ultimele articole