Înainte de oficierea Sfintei Liturghii, soborul slujitorilor şi credincioşii au participat la slujba Sfinţirii apei, oficiată în faţa Agheasmatarului mănăstirii.

După slujba de binecuvântare, cei prezenți au mers în procesiune cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului până în curtea Mănăstirii Neamţ. Acolo, pe un podium special amenajat, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de Mitropolitul Moldovei și Bucovinei împreună cu cei trei ierarhi, înconjurați de un impresionant sobor de preoți și diaconi.

Cuvântul de învățătură a fost rostit de Ierarhul Hușilor, care a făcut referire la modul în care s-a petrecut Înălțarea Domnului:

«Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer» (Luca 24, 50-51)

Sărbătoarea de astăzi ne dezvăluie cea mai minunată stare a omului, prin Iisus Hristos: starea de îndumnezeire, de desăvârșire și de umplere cu slava necreată, a firii noastre umane, asumată în mod deplin de Domnul Hristos, și așezată de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl. Este cea mai mare cinste pe care Hristos ne-o face nouă, în această zi de sărbătoare, cinste de care s-au minunat și îngerii.

Așa cum frumos tâlcuiește unul dintre Părinţii Bisericii noastre, Sfântul Nicolae Cabasila, îngerii se întrebau: „Cine este Cel care urcă înspre cer și are hainele roșii?” Iar Hristos răspunde: „Eu sunt, cu Trupul Meu răstignit pe Cruce.” „Şi de ce ești lovit și cine Te-a lovit?” „Sunt lovit și am primit să fiu lovit, din iubire desăvârșită faţă de oameni. Şi M-am înălţat la ceruri întru slavă, luând și cele pe care oamenii le-au considerat ca fiind lipsite de slavă – Crucea (răstignirea) și rănile pe care le port pe trupul Meu.”

Acest cuvânt al Sfântului Nicolae Cabasila este, de fapt, o trimitere la unul dintre textele pe care Părinţii Bisericii noastre îl consideră ca fiind o profeţie, cu referire la evenimentul Înălţării Domnului nostru la cer, întru slavă. Textul este din Cartea profetului Isaia (63, 1-3): «Cine este Cel ce vine împurpurat, cu veşmintele Sale mai roşii decât ale celui ce culege la vie, cu podoabă în îmbrăcămintea Lui şi mândru de belşugul puterii Lui? „Eu sunt Acela al Cărui cuvânt este dreptatea şi puternic este să răscumpere!” Pentru ce ai îmbrăcămintea roşie şi veşmântul Tău este roșu ca al celui care calcă în teasc? „Singur am călcat în teasc şi dintre popoare nimeni nu era cu Mine; şi i-am călcat în mânia Mea, i-am strivit în urgia Mea, încât sângele lor a țâşnit pe veşmântul Meu, şi Mi-am pătat toate hainele Mele».

Domnul Se înalţă la ceruri, întru slavă, spre uimirea îngerilor, care Îl văd cu Trupul Său plin de răni, pătat de sângele răscumpărării, așezând firea noastră umană, în deplinătatea și în strălucirea ei adevărată, de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl.

Preasfinția Sa a explicat care era sursa bucuriei care i-a cuprins pe Apostoli în momentul Înălțării Domnului:

În Evanghelia Sfântului Luca ni se spune un lucru paradoxal: ucenicii Domnului Hristos, în momentul în care L-au văzut pe Acesta suindu-Se la ceruri, în timp ce îi binecuvânta, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare.

După logica noastră omenească, orice despărţire implică o anumită stare de tristeţe, cu atât mai mult când este vorba de o plecare definitivă, așa cum era în cazul Domnului Hristos – plecare definitivă, ca prezenţă fizică, cu trupul Său, pentru că S-a înălţat înspre ceruri.

Pentru noi, care gândim în logica aceasta, Înălţarea lui Hristos la ceruri poate să fie gândită ca o despărţire definitivă. Însă, pentru ucenicii Săi, aceasta nu era o plecare definitivă – dovadă că ei s-au bucurat foarte mult.

Cum am putea înţelege această stare de bucurie a ucenicilor, care Îl văd pe Domnul înălţându-Se la ceruri? În logica lui Dumnezeu, orice plecare a Lui este, de fapt, o venire mai profundă în adâncul inimii noastre.

Prin Înălţarea Sa la ceruri, Trupul lui Hristos, plin de slavă – „pnevmatizat”, așa cum ne spune Părintele Dumitru Stăniloae, vine mai profund în intimitatea vieţii și a sufletului nostru.

Ni se spune că Domnul a fost luat de un nor și înălţat la ceruri. În gândirea biblică, norul este indiciul prezenţei depline a lui Dumnezeu. În Vechiul Testament, când se așeza norul deasupra cortului mărturiei, era un semn foarte clar că acolo este Dumnezeu.

 La Buna Vestire s-a coborât norul, care a vestit și a încredinţat-o pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu că Fiul lui Dumnezeu a venit să Se întrupeze, ca Om, în această lume, să intre în istorie – El, Cel care este din veșnicie, deofiinţă cu Tatăl. Acesta a fost indiciul precis al venirii lui Hristos în lumea aceasta.

La Schimbarea la Faţă, pe Muntele Tabor, s-a coborât norul Duhului Sfânt, semnul concret al slavei dumnezeiești, pe care au văzut-o și de care s-au împărtășit Apostolii, slavă ţâșnind din trupul lui Hristos, Cel care este Însăși Slava, Împăratul Slavei.

Așa au simţit Apostolii și pe Muntele Măslinilor, când norul L-a luat pe Domnul, înălţându-Se, în răgaz – așa cum specifică Sfântul Nicolae Cabasila – fără să Se grăbească, fără să Se despartă de ceva pe care nu l-a iubit, ci, dimpotrivă, face acest lucru pas cu pas, înălţându-Se în răgaz înspre ceruri.

Când Domnul Se desparte de noi, de fapt El vine mai profund în inima noastră, pentru că nu poate părăsi niciodată ceea ce El a iubit în mod atât de desăvârșit – lumea aceasta, pământul acesta, care este „cetatea lui Dumnezeu”, cum se exprimă Sfântul Nicolae Cabasila. 

Sfântul Nicolae Cabasila ne spune: „El urcă răgaz cu răgaz și pas cu pas, și nu ajunge dintr-odată la locurile de sus, căci n-a fost luat pe sus, ci a fost purtat la cer, deși nimic nu împiedica să I se dea Tronul deodată, într-o clipeală de ochi, zice Pavel, acolo unde va răpi de pe pământ, în ziua cea de pe urmă, și trupurile sfinţilor, nemistuind nicio mică parte a timpului ci, reţinându-Se, urcă încet, puţin câte puţin, dând răgaz acestei măreţii, și nu fuge repede de ochiul celor ce-L privesc de pe pământ, pentru ca ucenicii să se veselească, pământul să-L cinstească, și să Se arate iubitor de oameni, iar nu fugind din lume, nici lăsându-i pe oameni, ci să arate că pentru ei a plecat și S-a dus asumându-Şi unele ca acestea, ca un mijlocitor la Tatăl pentru neamul omenesc. Şi, totodată, nu necinstind timpul, ca Unul care a ajuns sub timp, precum a și fost purtat în pântec în timp, ci dezleagă puterea morţii, iar a treia zi zidește templul dărâmat al trupului Său, așa cum, și la începutul timpului, cu o lungime și cu un număr de zile a dat existenţă întregului univers”.

De aceea, Apostolii nu au simţit nici măcar o undă de tristeţe, când Domnul S-a înălţat la ceruri. Mai mult decât atât, Hristos Şi-a deschis braţele Sale și i-a binecuvântat.

Când deschidem braţele, este, de fapt, un indiciu al intenţiei că vrem să îmbrăţișăm pe cineva. Şi, dacă îl îmbrăţișăm și cu binecuvântare, cu gând bun, cu dragoste și cu inimă bună, este deja cea mai frumoasă copleșire a fiinţei pe care vrem să o asumăm în inima noastră.

Așa a făcut Domnul Hristos, înălţându-Se la ceruri: ne-a cuprins în braţele Sale; și așa rămâne - cuprinzându-ne în braţele iubirii Sale, fără să ne părăsească niciodată.

Ca să înţelegem puţin mai bine cum Domnul a devenit atât de adânc în inima Apostolilor, încât ei s-au bucurat mult și au plecat, de pe Muntele Măslinilor, fericiţi, în Ierusalim, stăruind în rugăciune și în laudă adusă lui Dumnezeu, să ne amintim de momentul întâlnirii Domnului Hristos cu cei doi ucenici, Luca și Cleopa, pe drumul spre Emaus.

Cei doi s-au învrednicit ca Domnul să le grăiască pe cale, să le tâlcuiască Scripturile, fără ca ei să priceapă, pentru că aveau ochii ţinuţi, așa cum ne spune Sfânta Evanghelie. Cel care i-a acompaniat în acest drum, de la Ierusalim până la Emaus, era Însuși Domnul, care li S-a descoperit în inima lor, în momentul în care El a plecat și S-a făcut nevăzut. Atunci au realizat și au simţit, cu maximă pregnanţă, că El este în inima lor, de aceea au și exclamat atât de minunat: „Oare nu ardea în noi inima noastră, când El ne tâlcuia, pe cale, Scripturile? Nu era El în inima noastră, și noi nu conștientizam atât de deplin acest lucru, așa cum conștientizăm acum, când El a frânt pâinea și ni S-a dăruit în Împărtășanie?”. 

Domnul nu ne părăsește. Orice plecare a Lui înseamnă, de fapt, o venire mai profundă a Lui în inima noastră. 

          Dacă pentru ucenici Domnul Hristos era o realitate exterioară, ca prezenţă fizică, prin harul dumnezeiesc, prin trupul îndumnezeit (pnevmatizat), plin de slavă, El a devenit, datorită iubirii pe care o aveau ucenicii, parte integrantă din universul lor lăuntric. L-au zăvorât atât de frumos pe Domnul înlăuntrul lor, așa cum orice îndrăgostit o zăvorăște în inima sa pe cea pe care o iubește foarte mult.

La fel, Apostolii L-au zăvorât în inima lor, și de acolo nimeni nu putea să-L ia niciodată. Hristos adâncit în inima lor a fost temeiul bucuriei, al misiunii, al propovăduirii și al mărturiei pe care au dat-o în întreaga lume pentru Cel răstignit și înviat, Care, prin tot ceea ce El a săvârșit pentru noi, a dat cea mai minunată și frumoasă strălucire omului, a redat demnitatea umană.

Așa ar trebui să simţim cu toţii – că Hristos este în adâncul inimii noastre și, cu cât El este mai nevăzut, cu atât devine mai văzut în inima noastră. Nevăzut ca prezenţă fizică, El devine mai simţit în adâncul inimii noastre.

Ca să vedeţi că nu sunt abstract – când iubim pe cineva foarte mult, dragostea pe care o manifestăm faţă de acea persoană ne determină și ne face disponibili să-i simţim prezenţa în orice moment și în orice clipă. Nu există nicio sincopă, nicio intermitenţă și niciun obstacol în a simţi omul pe care îl iubim ca fiind în inima noastră, pentru că însăși iubirea este cea care face prezentă persoana în inima noastră. Nu contează distanţa – cât de departe suntem de cineva – cu cât iubirea este mai intensă, cu atât simţirea persoanei pe care o iubim este mai profundă și mai adevărată. Numai simpla rostire a numelui celui pe care îl iubim foarte mult, deja ne dă o bucurie.

În contrast cu o asemenea stare, când avem un om pe care nu îl simpatizăm, care nu ne este foarte drag, parcă evităm și să-i rostim numele – nu e frumos, nici evanghelic, dar este o neputinţă a omului. De ce? Pentru că numele, în sine, și în funcţie de cum ne raportăm faţă de persoana respectivă, generează o anumită stare în noi – dacă o iubim, toate referinţele la persoana pe care o iubim sunt pentru noi temeiuri de bucurie, de lumină, de plinătate și de sens; dacă nu o iubim, totul se ruinează pentru noi și devine o catastrofă.

De aceea, isihaștii, cei care se rugau rostind numele lui Iisus, Îl chemau cu atâta iubire și cu atâta înflăcărare, pentru că însăși chemarea numelui lui Iisus Hristos era ca o statornicire și o înrădăcinare a prezenţei Lui în inima și în viaţa lor.

Așa înţelegem noi această bucurie a Apostolilor – pentru că Hristos a devenit realitatea cea mai profundă a inimii lor, a intrat în carnea și în sângele lor, L-au metabolizat, așa cum Îl metabolizăm fiecare dintre cei care ne împărtășim în Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. El nu pleacă niciodată, pentru că vine întotdeauna în viaţa noastră, în adâncul inimii noastre, și ne devine mai adânc decât putem noi să concepem sau să raţionăm. Şi, dacă devine atât de adânc în viaţa noastră, niciodată nu-L vom putea lepăda, niciodată nu ne vom putea dezice de El, pentru că orice lepădare sau dezicere de El ar coincide cu lepădarea de noi înșine.

Minunea Înălţării la cer a Domnului Hristos constă în faptul că, prin plecarea Sa, El de fapt vine mai concret în inima noastră. 

Așa să rămână în noi întotdeauna, și să avem convingerea că El stă cu braţele deschise, îmbrăţișându-ne în iubirea Sa și, prin harul Său, noi Îl putem simţi în mod plenar.

La final, IPS Părinte Mitropolit Teofan a adresat celor prezenți un cuvânt de binecuvântare:

„Sărbătoarea Înălțării Domnului Hristos devine har, putere și binecuvântare pentru noi atunci când ne apropiem de Domnul, când ne apropiem de Împărăția cerurilor, împărtășindu‑ne cu Sfintele Taine și în mod special cu Trupul și Sângele Domnului Hristos. Destinația noastră este Împărăția cerurilor, a fi împreună cu Domnul Hristos de‑a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, pentru că suntem părtași la același Trup cu care Domnul Hristos a șezut de‑a dreapta lui Dumnezeu Tatăl și cu Trupul lui Hristos și Sângele Lui ne împărtășim și noi. Sfântul Apostol Pavel spune că noi suntem destinați a fi înfiați de Dumnezeu. Vedeți ce mare onoare ne face Domnul să ne înfieze pe noi! Sfântul Apostol Pavel spune că noi suntem fii ai lui Dumnezeu, împreună moștenitori cu Hristos. Suntem părtași la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu și aceasta, iubiți credincioși, nu doar după moarte, nu doar după ce plecăm din această viață, ci încă din această viață, ca pregustare, suntem destinați de Dumnezeu să fim fii ai Lui și părtași ai Împărăției lui Dumnezeu”.

Spre finalul evenimentelor dedicate hramului Mănăstirii Neamţ s‑a săvârşit slujba Parastasului pentru ctitorii aşezământului monahal, pentru eroii neamului care s‑au jertfit, ostași care de‑a lungul anilor au murit pentru apărarea și demnitatea ţării.

sursa: ziarullumina.ro