La finalul slujbei, Ierarhul Hușilor a vorbit celor prezenți despre modul cum S-a raportat Domnul Hristos la acuzele nedrepte, la chinurile și răstignirea pe Cruce:

«Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus spre moarte» (Isaia 53, 7-8)

Vinerea Mare este ziua răstignirii lui Hristos, a jertfei din dragoste desăvârșită pentru noi, oamenii. Este ziua în care Dumnezeu ne arată modul cum ne iubește. Suferinţa și răbdarea Sa poartă, în ele însele, lumina dragostei.

În faţa urii, a dispreţului, a calomniei, a lipsei de compasiune și a răutăţii, Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos îi tratează pe toţi cei care erau la picioarele Crucii cu multă dragoste.

În Sfintele Evanghelii ni se spune că Hristos, în faţa acuzaţiilor nedrepte care I se aduceau, tăcea. De această tăcere s-a mirat însuși Pilat, care L-a întrebat pe Hristos: „Nu spui nimic?” – cu alte cuvinte: „Nu Te aperi în faţa celor care Te urăsc pe nedrept, Îţi aduc aceste acuzaţii nefondate și se năpustesc asupra Ta cu multă răutate și cu multă ură?”. Hristos le răspunde cu multă dragoste.

Sfântul Apostol Petru (I Petru 2, 21-25) ne spune următorul lucru: «Căci spre aceasta aţi fost chemaţi, că şi Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă, ca să păşiţi pe urmele Lui, Care n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui, și Care, ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui ce judecă cu dreptate. El a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind faţă de păcate, să vieţuim dreptăţii: cu a Cărui rană v-aţi vindecat. Căci eraţi ca nişte oi rătăcite, dar v-aţi întors acum la Păstorul şi la Păzitorul sufletelor voastre».

Hristos, în suferinţă, nu S-a apărat. Ocărât fiind, El nu a ameninţat pe nimeni, nici nu a încercat o clipă să transmită faptul că este victima unei nedreptăţi. Nu S-a victimizat în niciun fel. O asemenea atitudine nu putea să vină decât din Cel care este Însăși Dragostea, la modul absolut.

Noi, când suntem în suferinţă, în necaz sau în strâmtorare, ne revoltăm, suntem nemulţumiţi, considerăm că ni se face o nedreptate și rostim cuvinte inadecvate, încât îi rănim pe cei din jurul nostru. Așa suntem noi, oamenii, pentru că suferinţa noastră nu este una care să aibă drept conţinut dragostea.

Hristos, Cel care ne-a iubit, în Vinerea Mare, la modul absolut, nu a făcut nimic ca să riposteze în faţa celor care Îl urau și s-au năpustit cu multă vehemenţă asupra Lui.

Preasfinția Sa a arătat că, pe lângă tăcerea în fața acuzelor și a chinurilor, Domnul Hristos i-a iertat pe toți cei de la picioarele Crucii, fără ca măcar aceștia să-și fi cerut iertare:

Nu vedem dragostea Sa numai în faptul că El, ocărât fiind, nu răspundea cu răutate sau batjocorit fiind, nu ameninţa. Dragostea Sa mai rezidă și în faptul că a avut puterea de a-i ierta pe cei care I-au făcut rău, fără ca aceștia să-și ceară iertare. Niciunul de la picioarele Crucii nu s-a gândit, o secundă, să-I ceară iertare lui Hristos.

Singurul care a avut o conștiinţă a ceea ce se întâmpla acolo a fost tâlharul, care a conștientizat că Hristos este nevinovat, este un Om sfânt, desăvârșit, și nu merita batjocura la care a fost supus. Mai erau și câteva femei mironosiţe și Sfântul Ioan Evanghelistul.

Toţi ceilalţi au considerat că li se cuvine să-L batjocorească pe Dumnezeu, că este natural să-L răstignească și să-L ucidă pe Dumnezeu – ce nebunie și ce iluzie! Viaţa nu poate fi ucisă. Însă ei au crezut că pot zdrobi Viaţa.

Niciunul dintre aceștia nu și-a cerut iertare pentru cele pe care le-au săvârșit. Cu toate acestea, Hristos – Dragostea absolută, îi iartă, rugându-Se Tatălui ceresc în felul acesta: «Tată, iartă-i, că nu știu ce fac!».

Cât de frumos ne iubește Dumnezeu – chiar și în suferinţă, rănit fiind.

Cum ne comportăm noi când suntem răniţi? De fapt, este rănit orgoliul, egoismul (egocentrismul) nostru, și de aceea ripostăm noi, ne apărăm într-un fel în care rănim dragostea celor din jurul nostru.

Hristos, rănit fiind – dar nu din orgoliu –, a suportat aceste răni, din dragoste faţă de cei care erau acolo, la picioarele Crucii. A putut să-i rabde și să nu ceară nimic. Nici măcar nu le-a cerut să se oprească celor care au dus până la capăt acest pahar al dispreţului, al batjocurii, al calomniei și al urii.

Pe toate le-a primit cu dragoste și cu multă întristare, pentru că cei care erau acolo nu știau ce fac.

Cât de departe suntem noi de o asemenea atitudine, pe care a avut-o Hristos!

Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei – un mare predicator –, spunea că dacă vrei să vezi că suferinţa (crucea) ta este conformă cu suferinţa (crucea) lui Hristos, uită-te înspre Hristos, Care a fost răstignit în Vinerea Mare. Dacă această cruce a ta are multe din cele pe care le-a avut crucea lui Hristos, este una demnă de a fi cinstită și preţuită. Dacă nu, această cruce pe care tu o porţi nu este crucea lui Hristos, ci este crucea mândriei și a orgoliului.

Hristos nu a impus nicio condiţie pentru a-i ierta pe cei din jurul Său, cu toate că ar fi putut – doar i-a iertat. Nu S-a gândit nicio clipă că cei care L-au rănit s-ar putea să recidiveze și să fie mai răi, mai distructivi în atitudinea lor. I-a iertat pe toţi, pentru că îi iubea, într-un mod cum noi nu putem înţelege.

Acesta este examenul pe care noi nu reușim să-l trecem: ocărâţi fiind, să nu răspundem (să nu ripostăm), așa cum spune Sfântul Apostol Petru – suferinzi fiind, să nu ameninţăm pe nimeni, ci să avem încredere în Dumnezeu.

Vinerea Mare ne descoperă ce este omul – în sensul că nu ne putem bizui pe el. Hristos nu S-a putut bizui pe niciunul dintre cei pe care El i-a întâlnit, nici măcar pe apostolii Săi. Toţi L-au părăsit, L-au lăsat singur în suferinţă. Erau câteva femei mironosiţe. În rest, apostolii, în afară de Sfântul Ioan Evanghelistul, au plecat toţi de frică. Mai mult decât atât, Petru L-a și trădat.

Vinerea Mare descrie, în linii mari, lumea aceasta, modul în care  ne raportăm unul la celălalt. Întotdeauna va fi un Iuda care trădează – și Iuda nu era un străin de Hristos, ci era unul dintre cei mai apropiaţi. L-a dezamăgit pe Hristos.

Apostolii L-au văzut pe Hristos făcând minuni, trei dintre ei (Petru, Iacov și Ioan) L-au văzut pe Muntele Schimbării la Faţă în strălucire, în frumuseţea cea dumnezeiască, L-au auzit vorbind, L-au auzit, la Cina cea de Taină, când le-a încredinţat, în mod tainic, învăţăturile Sale. Cu toate acestea, pentru niciunul dintre ei nu a valorat nimic – drept dovadă, pe dealul Golgota toţi L-au părăsit.

Așa este viaţa noastră – oricât de buni am fi și oricâte calităţi am avea, la un moment dat, din varii motive, fiecare decide să-și vadă calea sa. Însă aici trebuie să muncim noi cel mai mult, și să-L avem drept model pe Hristos.

Oricâte suferinţe am îndura, să nu ripostăm și să nu ameninţăm. Dacă vom reuși să facem aceste lucruri, e semnul dragostei în sufletul nostru, iar nu al egoismului. Când răspundem cu vehemenţă, cu agresivitate, înseamnă că, în ciuda faptului că există dragoste în inima fiecărui om, egoismul  (care este rănit și nu poate suporta acea umilinţă) va trece pe primul loc.

Hristos a putut-o suporta, pentru că a avut dragoste, iar unde este dragoste, putem să ne și smerim, fără să avem gândul că celălalt ne va controla sau că vom ajunge un fel de instrument în mâinile lui. Unde este dragoste, este și smerenie, și răbdare, și multă suportabilitate a suferinţei.

Să luăm aminte la ceea ce ne-a spus Sfântul Apostol Petru, ca să-L urmăm pe Hristos.