În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre Fericirile rostite de Domnul Hristos, numindu-le „Constituția” Împărăției Cerurilor:

«Tu fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin! Că eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit» (II Timotei 4, 5-7)

Memoria liturgică a zilei de astăzi ne pune spre cinstire și aducere-aminte pe unul dintre minunații sfinți ai Bisericii noastre, Sfântul Ioan Iacob de la Neamț, cel care și-a asumat, în mod deplin și responsabil, Evanghelia lui Hristos.

În Tradiția Bisericii noastre, este rânduit ca sărbătorile sfinților cuvioși să fie citit un pasaj din Predica de pe Munte. Acest pasaj scripturistic ne dezvăluie cum putem dobândi sfințenia – împlinind și asumându-ne Fericirile, care sunt „Constituția” Împărăției lui Dumnezeu.

Sfinții sunt cei care au trăit în adâncul ființei lor fiecare dintre aceste Fericiri.

În Evanghelie ni se spune că Hristos vindeca neputințele din popor, că avea o putere care ieșea din El și îi tămăduia pe toți cei care se apropiau de El cu multă credință. Într-un asemenea context, Sfântul Evanghelist Luca plasează rostirea Fericirilor.

Fiecare în parte suferim de multe neputințe, unele sunt atât de adânci în noi, încât ne urmăresc, generează multă neliniște, ne împrăștie lăuntric, ne dispersează și ne îndepărtează de cele duhovnicești. Într-un asemenea context, Hristos ne vorbește despre Fericiri, ne spune ce înseamnă să fim oameni fericiți.

Dintre toate pasajele Evangheliei, cele mai neglijate, în sensul de a ni le asuma în viața noastră, a le trăi și a le avea ca un reper, sunt Fericirile. Din păcate, nu le trăim nici noi, călugării, și nu sunt asumate nici de către mireni.

Sfinții sunt cei care au trăit, pe tot parcursul vieții lor, toate aceste Fericiri.

Câți dintre noi avem conștiința că suntem săraci, în sensul că tot ceea ce avem noi este darul lui Dumnezeu? Noi ne împăunăm, ne urcăm pe niște socluri care nu ni se cuvin, și am vrea să Îl dăm jos pe Dumnezeu.

Sărăcia despre care ni se vorbește în Fericiri este să avem conștiința smereniei, că totul în viața noastră vine de la Dumnezeu, este darul Său, iar noi nu suntem altceva, decât cei care punem în lucrare ceea ce Dumnezeu a așezat, cu atâta îmbelșugare și generozitate, în noi.

Câți dintre noi prețuim darul sănătății? Ne aducem aminte de acest dar doar când suntem bolnavi. Atunci conștientizăm ce înseamnă binecuvântarea de a fi un om sănătos.

Câți dintre noi conștientizăm că a ne trăi credința este un mare dar de la Dumnezeu?

Noi ne comportăm arogant și trăim o viață autonomă, desprinsă de Dumnezeu, ca și cum noi am fi niște mici dumnezei, iar toți ceilalți ar trebui să se rotească în jurul nostru, ca niște sateliți.

Nu avem noi un comportament de mici dictatori – în viața de familie, la locul de muncă, chiar și în mănăstire –, când am vrea ca toți să ne cinstească, să ne aprecieze,  și când credem că noi suntem posesorii exclusivi ai adevărului, iar toți ceilalți sunt într-o eroare? Nu sunt toate acestea reflexele unui om care vrea să-L uzurpe pe Dumnezeu și să se plaseze el în centrul existenței?

Preasfinția Sa a arătat că, de multe ori, înțelegem superficial virtuțile enumerate de Mântuitorul în cadrul Fericirilor:

Dacă am lua, pe rând, fiecare dintre cele nouă Fericiri, ne-am da seama că nu le împlinim.

Câți dintre noi avem blândețe, despre care Însuși Hristos ne vorbește («Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima»)? Blândețea nu înseamnă acea stare de acalmie și de moleșeală sufletească, ci ceva mult mai mult decât atât.

Sfântul Ioan Scărarul ne învață ce înseamnă blândețea și, dacă suntem cu luare aminte, vom constata că nu avem această virtute, nu o trăim în viața noastră.

A fi blând – spune Sfântul Ioan Scărarul – înseamnă a rămâne nemișcat (neclintit) și când ești defăimat, ocărât, persiflat și disprețuit, dar și atunci când ești lăudat, apreciat; să rămâi neclintit în starea sufletului tău – nici să te mânii sau să cazi în deznădejde, când cineva te desconsideră, dar nici să te împăunezi, să te mândrești, să te comporți cu aroganță, când cineva te laudă. Câți dintre noi reușim să trăim în felul acesta starea de blândețe? Sfinții au trăit această stare de blândețe.

Câți dintre noi suntem cu adevărat fericiți atunci când, cei care sunt ostili față de Biserică, ne prigonesc? Câți avem această fericire, de a fi batjocoriți pentru faptul că suntem creștini, că avem credința adevărată, autentică, și că ne asumăm Evanghelia?

Nouă ne este greu să rămânem în starea de mulțumire și de fericire interioară, atunci când cineva ne batjocorește.

Sunt oameni care preferă, la locul de muncă sau în cercul de prieteni, să nu vorbească despre Hristos, pentru ca nu cumva să fie ironizați sau depreciați în fața acelui cerc de prieteni sau de la locul de muncă. Preferă ca totul (postirea, rugăciunea, faptul că merg la Liturghie) să rămână doar în taina sufletului.

Nu au curajul să vorbească, pentru că Hristos nu este în ei. Dacă Hristos ar fi în noi, am avea comportamentul unui om îndrăgostit.

Când suntem îndrăgostiți de o anumită persoană, nu există niciun obstacol în a vorbi despre acea persoană, chiar dacă putem auzi lucruri reprobabile și ceilalți să-l desconsidere pe cel pe care îl iubim. Toate acelea nu valorează, pentru noi, absolut nimic, pentru că inima noastră este plină de dragoste față de omul pe care îl iubim, și aceasta este tot ce contează.

Dacă am avea inima plină de Hristos, nu ne-ar fi rușine să vorbim despre El, în orice context. Nu ne-ar fi rușine nici de modul cum trăim noi în Hristos, fără să căutăm eufemisme (când ne ducem undeva și este perioadă de post, noi spunem că suntem vegetarieni, nu spunem: „Eu postesc. Fac ceva pentru Hristos. Îl iubesc pe Hristos atât de mult, încât postesc”). Ne este frică ca nu cumva cineva să ne ironizeze, pentru că atinge orgoliul nostru.

Din păcate, citim prea puțin Sfânta Scriptură. În Evanghelia de la Ioan, Hristos ne spune: „Dacă pe Mine M-au prigonit, și pe voi vă vor prigoni; și numai din momentul acesta voi deveniți ucenicii Mei – când sunteți prigoniți”.

Când ne-a dat Hristos cea mai minunată, absolută, probă a iubirii Sale? Nu când era pe drumurile Țării Sfinte, nici când îi vindeca pe cei bolnavi, nici atunci când le vorbea, încât toți se minunau de cuvântul Lui și simțeau că se hrănesc din acesta.

Hristos ne-a dat proba dragostei desăvârșite în suferință, pe Cruce – acolo ni se dezvăluie cum este Dumnezeu. El este Dragoste, chiar și atunci când noi, oamenii, decidem să ne revoltăm și credem, în iluzia noastră, că putem să-L ucidem, atunci când Îl disprețuim, atunci când Dumnezeu-Omul cere apă, și noi Îi dăm oțet și fiere. Dumnezeu ne iubește mai mult, atunci când noi nu merităm acest lucru.

Hristos nu S-a dat jos de pe Cruce – așa cum, poate, am fi făcut noi, când s-ar fi năpustit asupra noastră un torent de nerecunoștință și ingratitudine. A iubi ca Dumnezeu înseamnă a rămâne neclintit în dragoste, mai cu seamă în ocară, în prigoană.

Părintele Episcop Ignatie a citat Fericirile „răsturnate”, așa cum sunt trăite în lumea de astăzi:

Aceste Fericiri, în felul acesta „răsturnat”, au fost scrise Mircea Vulcănescu. Într-una din cărțile sale, intitulată sugestiv „Bunul Dumnezeu cotidian”, apărută la editura Humanitas, radiografiază chipul lumii de astăzi, care nu-și mai asumă Fericirile lui Hristos. În mentalitatea modernă, Fericirile sună astfel:

«Fericiți cei îndestulați, că a acelora este împărăția acestei lumi și alta nu este. 

Fericiți cei tari, că aceia vor stăpâni pământul. 

Fericiți cei cumpliți și neîndurători, că aceia nu se vor teme de nimeni. 

Fericiți cei râd și se bucură, că aceia de nimic nu au nevoie.

Fericiți cei îndrăzneți, că aceia vor avea parte de praznic.

Fericiți semănătorii de vânt, că aceia se vor chema fii furtunii.

Fericiți cei iscusiți, că aceia vor afla taina multor lucruri.

Fericiți veți fi, când vă vor slăvi și vă vor tămâia, mințind pentru voi, căci v-ați aflat plata acum, pe pământ, și mâine de voi cine o să-și mai aducă aminte?».

Așa arată Fericirile, în versiunea omului autonom, desprins de modul de viețuire în Hristos.

Sfântul Ioan Iacob și-a asumat Fericirile, în cei 47 de ani, le-a trăit cu sudoare, cu smerenie și cu deplină încredințare. Dumnezeu l-a învrednicit ca, și după trecerea din lumea aceasta, în lumea Împărăției Sale, să săvârșească minuni, iar noi să ne bucurăm de prezența și binecuvântarea moaștelor lui.

Să ne ajute Domnul și Sfântul Ioan Iacob, pe fiecare în parte, să ne asumăm și să trăim Fericirile, care sunt «Constituția» Împărăției lui Dumnezeu.

Ar fi minunat dacă ne-am crea obiceiul de a citi, zi de zi, Fericirile, văzând pe care dintre ele nu le împlinim și la care ar trebui să mai ostenim.

Ne aflăm în Postul Adormirii Maicii Domnului. Când a spus Maica Domnului că este fericită, în cântarea ei – «Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile»?

În momentul în care L-a zămislit pe Dumnezeu-Fiul, ca Om, pentru noi și pentru a noastră mântuire, după ce a primit vestea de la Arhanghelul Gavriil, că, prin puterea Celui Preaînalt și prin umbrirea Duhului Sfânt, Îl va zămisli pe Fiul lui Dumnezeu, ca Om.

În orice altceva am căuta fericirea, în lumea aceasta, nu o găsim, decât numai în Dumnezeu. Toate celelalte chipuri de fericire sunt niște surogate.

Adevărata fericire este să Îl avem pe Dumnezeu în inima noastră, iar Maica Domnului este cea care ne încredințează de acest lucru. Sfinții sunt cei care au trăit această fericire, L-au avut pe Dumnezeu în inima lor.