Din soborul slujitorilor au făcut parte şi părintele exarh Zaharia Curteanu, părinţii consilieri eparhiali Vladimir Beregoi şi Aurelian Ciprian Tacu, părintele protopop Vaile Lăiu, părintele stareţ Euharist Micu, alături de părinţi din mănăstirile din eparhie sau din afara acesteia şi din parohiile învecinate.

Răspunsurile la strană au fost date de grupul psaltic „Sfânta Mare Muceniţă Chiriachi” al Catedralei Episcopale din Huşi.

În cuvântul rostit în cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre concepția pe care o are Biserica despre taina călugăriei, a monahismului:

«Monahismul este, în esența lui, lupta spre a dobândi dragostea Duhului Sfânt. Unde a fost uitat acest țel, acolo s-a pierdut sensul monahismului. Unde nu este dragoste, nu este mântuire». (Sfântul Cuvios Sofronie Saharov de la Essex)

„Am săvârșit tunderea în monahism a 13 tineri, care i-au făgăduit lui Hristos că nu vor pune nimic mai presus de El, nici viața lor, nici pe prieteni, nici pe rudele lor, nici inteligența lor, nici chiar existența lor.

Odată cu făgăduințele făcute în fața altarului, «răstigniți» în fața lui Hristos, toți cei care au decis să Îl urmeze, şi-au asumat condiţia aceasta de a trăi numai pentru Hristos.

Monahul, prin tunderea în monahism, prin săvârşirea acestei slujbe care are un caracter baptismal – în structura ei este ca un al doilea botez – monahul îşi asumă trei făgăduinţe, trei promisiuni în faţa lui Dumnezeu: ascultarea, sărăcia de bună voie şi fecioria.

Toate aceste trei făgăduinţe conferă monahului, dacă le va împlini, dacă va ţine de ele cu străşnicie, autenticitatea vieţuirii lui în Hristos.

Monahul este căutat să ducă o viaţă lăuntrică, să se întoarcă spre el însuşi, să nu se disperseze în cele ale lumii de astăzi. Să devină un monah interiorizat.

Din păcate, noi călugării, căutăm să fim monahi în exterior, în cele ce ţin de formă, scăpându-ne din vedere că Hristos aşteaptă de la noi această nevoinţă de a naşte în noi înşine monahul care a promis să Îl urmeze, să Îl iubească desăvârşit”.

Totodată, Ierarhul Huşilor a explicat semnificaţiile celor trei voturi monahale, ascultarea, sărăcia şi fecioria:

„Prima făgăduinţă, ascultarea, nu înseamnă executarea ordinelor stareţului, nu înseamnă nimic din disciplina militărească.

În chip lăuntric, ascultarea înseamnă lupta permanentă de a ne debarasa de egoism.

Să nu punem nimic din cele ale eului în faţa comunităţii, a obştii sau în faţa stareţului.

Ascultarea înseamnă lepădarea de sine permanentă, negarea sinelui. Îţi negi propria voinţă, nu mai trăieşti tu, ci Hristos trăieşte prin tine. El se descoperă prin mai marele tău.

Omul mândru nu poate avea niciodată stareţ deasupra lui. Vrea să îşi fie luişi stareţ.

Omul mândru este nemulţumit tot timpul, pentru că îşi hrăneşte mândria cu egoismul.

Sărăcia de bună-voie nu înseamnă neapărat să nu fii un om bogat, să nu posezi bunuri materiale. Înseamnă, bineînţeles, şi acest lucru, căci un călugăr adevărat nu aleargă după bogăţii, nu îşi leagă inima de nimic.

Ca să ajungi la starea de a nu te tenta lucrurile materiale, este nevoie ca în tine însuţi să te lupţi ca nimic din ceea ce simţi că este al tău să nu spui că este, cu adevărat, al tău.

Prin taina călugăriei nimic nu mai este al tău, ci al lui Dumnezeu, al obştii.

Sărăcia de bună voie înseamnă a nu te lega cu inima de vreun lucru din lumea aceasta. Nici măcar tu însuţi nu îţi aparţii. Dumnezeu este stăpân pe sinele tău, pe inima ta, pe viaţa ta.

Fecioria nu înseamnă numai curăţia trupului şi ferirea de desfrânare.

În gândirea Părinţilor Bisericii, fecioria înseamnă integritatea spirituală a minţii şi a inimii tale. Să nu laşi ca nici măcar printr-un firicel de gând lăuntricul tău să fie murdărit de ceva. Fecioria este starea de gândire şi simţire integră, neciobită de păcat.

Corespondentul termenului feciorie, în limba greacă, este «sofrosini», care înseamnă a avea mintea întreagă, a avea înţelepciune.

 A fi monah înseamnă să îţi asumi te rogi pentru lumea întreagă. Monahismul este şcoala bunei cinstiri a lui Dumnezeu, ştiinţa biruirii a tot ceea ce ne dezumanizează, după cum ne spune Sfântul Sofronie.

Călugărul este cel care Îl urmează pe Hristos peste tot, nimic nu este mai esenţial. În stareţul său Îl vede pe Hristos”.