Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier eparhial Ciprian Aurelian Tacu, părintele protopop Andrei Mereuță, și părintele paroh Ionuț Constantin Gavrilă.

Răspunsurile liturgice au fost oferite de Grupul psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, coordonat de arhidiaconul Vlăduț Cosmin Mironescu.

După slujba de sfințire, a urmat Sfânta Liturghie, oficiată în apropierea lăcașului de cult.

În cuvântul de învățătură, Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre importanța cunoașterii și înțelegerii reale a identității Domnului Iisus Hristos: 

«Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi» (Ioan 17, 9-11)

Duminica intermediară între marele praznic al Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos întru slavă la ceruri și praznicul Pogorârii Duhului Sfânt, este dedicată Sfinților Părinţi participanţi la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325. Această rânduială nu este întâmplătoare. Biserica a considerat de cuviinţă să fie dedicată această duminică Sfinților Părinţi participanţi la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, tocmai pentru a ne aminti și a avea motiv de reflecţie și de aprofundare duhovnicească al adevărului care este intim legat de identitatea lui Iisus Hristos, Răscumpărătorul lumii, Care a venit în această lume din iubire desăvârșită faţă de om.

Identitatea lui Iisus Hristos se exprimă dogmatic în felul următor: Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu din veșnicie, întrupat ca Om din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, este deofiinţă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt; de aceeași cinstire și slăvire cu celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi – Tatăl și Duhul Sfânt.

Semnificaţia teologică a acestei duminici este una covârșitoare pentru Biserică și pentru toţi cei care facem parte, prin Taina Sfântului Botez, din aceasta. Fără adevărul dogmatic exprimat atât de clar la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, de către Sfinţii Părinţi, că Iisus Hristos este Dumnezeu desăvârșit, deofiinţă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, și Om desăvârșit, Care Şi-a asumat în mod deplin firea umană, exceptând păcatul, nimeni nu poate să se mântuiască sau să-l înţeleagă pe om, așa cum este el creat de Dumnezeu.

Fără adevărul divino-umanităţii din Persoana Logosului Întrupat, umanitatea intră în derivă, nu are nicio valoare. Iisus Hristos, Dumnezeul-Om, este Cel care ne dezvăluie adevărata strălucire și demnitate a omului.

Dacă în Antichitate, în gândirea filosofică, se spunea că omul este măsura tuturor lucrurilor, odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu, Cel din veșnicie, ca Om, din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, însuși Logosul întrupat devine măsura tuturor lucrurilor, inclusiv modelul la care trebuie să ne uităm noi, oamenii.

Ori de câte ori decide să-l ignore pe Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, umanitatea intră într-o formă de rătăcire și de neîmplinire spirituală. De aceea, duminica dedicată Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, este extrem de importantă și foarte actuală.

Preasfinția Sa a afirmat că fără prezența lui Dumnezeu, civilizația se afundă în dezbinare:

Civilizaţia și cultura în care noi trăim depun efortul de a-L înlătura pe Dumnezeu din umanitate. Este o altă formă de întruchipare a ereziei arianismului, cea care propovăduia expulzarea lui Dumnezeu din Persoana lui Iisus Hristos Cel Întrupat. 

O cultură care nu are nevoie de Dumnezeu este una care decide să se afunde în întuneric și în multă dezbinare. Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, este sursa veșnică de lumină și de unitate pentru noi, oamenii. 

De aceea, Iisus Hristos se roagă lui Dumnezeu-Tatăl, ca întreaga umanitate (să rămână în unitate – precum El, Iisus Hristos, este una cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Când se distanţează de Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, oamenii decid, de fapt, să trăiască în sciziune, în păcat și în stare de dezbinare - mai întâi la nivel personal, apoi și la nivelul societăţii.

Deriva în care trăim, starea de conflict, de nemulţumire, de război între noi, oamenii, sau de război cu noi înșine, este din cauza faptului că noi nu Îl mai avem pe Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, înrădăcinat în adâncul inimii noastre. El este adevărata noastră unitate, Cel care le adună pe cele dispersate din pricina păcatului, Cel care ne adună propria noastră fiinţă în harul dumnezeiesc.

Atunci când omul vrea să Îl scoată pe Dumnezeu din umanitate, totul devine o nebunie – lumea se transformă într-o junglă în care noi ne sfâșiem, din pricina egoismului și a păcatului, pe care le încuviinţăm să trăiască în noi și să ne dirijeze.

Când omul se așază pe sine însuși în centrul universului, în locul lui Dumnezeu, viaţa noastră se transformă într-o viaţă dominată de dezbinare și de multă ură.

Când Dumnezeu este în centrul vieţii noastre, când noi ne străduim să intrăm în comuniune cu Dumnezeu-Omul și să trăim la nivel personal această unire desăvârșită între dumnezeire și umanitate, atunci toate cele ale noastre devin binecuvântate și își exprimă, cu adevărat, unitatea pe care Domnul a așezat-o în viaţa noastră.

Așa cum ne spune Sfântul Iustin Popovici, omul este „o fiinţă introductivă”, adică o fiinţă pregătită pentru veșnicie, prin divino-umanizare, chemat să trăiască viaţa lui Hristos, să trăiască această unitate desăvârșită dintre dumnezeire și umanitate, așa cum a fost trăită ea, în mod plenar, în Persoana Logosului Întrupat.

Omul zilelor noastre crede că el are nevoie numai de drepturi, fără responsabilităţi. Când punem în centrul vieţii noastre drepturile, care sunt de fapt împotriva demnităţii umane, nu facem altceva decât să asistăm la propria noastră desfigurare, urâţire și descentrare spirituală. De aceea trăim atât de debusolaţi, de lipsiţi de sens, și nu mai găsim liniștea, centrul, în care să ne așezăm. Centrul este Iisus Hristos, iar nu noi înșine, pentru că El ne dă puterea de a ne regăsi unitatea.

La Sinodul I Ecumenic, din anul 325, Părinţii Bisericii au exprimat adevărul de credinţă, că Iisus Hristos este Dumnezeu deofiinţă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, împotriva unei erezii, a lui Arie, cel care spunea că Iisus Hristos este doar o creatură perfectă, un fel de „dumnezeu prin delegaţie”, nu desăvârșit, ci doar un om perfect, înzestrat cu niște atribute ale dumnezeirii, fără să fie Dumnezeu desăvârșit, deofiinţă cu Dumnezeu-Tatăl și cu Duhul Sfânt. Adică, arianismul și-a propus să-L scoată pe Dumnezeu-Fiul din Persoana lui Iisus Hristos. Acest lucru se întâmplă și astăzi – tendinţa civilizaţiei și culturii europene, de a-L scoate pe Dumnezeu din lume. 

Iată ce spune Sfântul Iustin Popovici:

„Arianismul nu a fost înmormântat încă. Astăzi, el este mai la modă și mai răspândit decât oricând. E răspândit ca un adevărat suflet în trupul Europei contemporane. Dacă priviţi la cultura Europei, în adâncul ei veţi găsi ascuns arianismul. Toate se rezumă aici la om și numai la om. Chiar Dumnezeul-Om, Hristos, a fost redus la cadrele unui om simplu. Cu plămada arianismului s-a plămădit și filosofia Europei, știinţa ei și civilizaţia ei, și, în parte, și religia ei. Pretutindeni și în chip sistematic, Hristos este coborât la starea de simplu om. Dumnezeu-Omul este dezbrăcat continuu de ceea ce este în realitate. Opera lui Arie se săvârșește în mod continuu. Religia în limitele raţiunii pure a lui Kant nu este altceva decât o nouă ediţie a arianismului. Dacă vom primi pe Hristos cu măsura lui Kant, ce rezultat credeţi că vom avea? Vom avea un Hristos-Om, un Hristos înţelept, dar nicidecum un Hristos-Dumnezeu-Om, care a venit să ne mântuiască.”

Noi venim la biserică să adâncim și să cunoaștem cât mai mult identitatea lui Iisus Hristos, Cel care este Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit. Acest adevăr a fost exprimat în Crezul pe care noi îl rostim la fiecare Liturghie, sau acasă, la rugăciunile noastre.

În Crez ni se spune că Iisus Hristos se naște din Dumnezeu-Tatăl, așa cum se naște lumina din lumină. Dacă noi aprindem o lumânare dintr-o altă lumânare, nu se diminuează cu nimic lumânarea din care am aprins și am luat lumină. Rămâne aceeași lumină, aceeași intensitate a căldurii și aceeași strălucire. 

Oricâte lumânări am aprinde de la o singură lumânare, nu se diminuează strălucirea sau căldura acesteia, ci rămâne aceeași. Așa cum se întâmplă în noaptea de Paști, când suntem mai mulţi la slujbă și de la o singură lumânare, a preotului sau a episcopului, aprindem miile de lumânări pe care le avem în mâinile noastre, nu se stinge lumânarea preotului sau a episcopului, ci rămâne cu aceeași strălucire și căldură. 

La fel, Dumnezeu-Fiul se naște din veșnicie și este deofiinţă, de o cinstire, de aceeași laudă și închinare cu Dumnezeu-Tatăl – nu se diminuează nimic prin nașterea din Dumnezeu-Tatăl, și nu este Dumnezeu-Fiul mai puţin, ca fiinţă, decât Dumnezeu-Tatăl.

Noi suntem chemaţi să trăim din lumina lui Dumnezeu, ca să ne luminăm umanitatea noastră, să punem în valoare demnitatea și strălucirea firii noastre umane. Doar prin Iisus Hristos, omul poate să fie înţeles cu adevărat, în valoarea pe care o are. Fără Iisus Hristos, omul devine un simplu morman de carne, care se îndreaptă înspre nicăieri, fără niciun sens.

Să ne lumineze Domnul și să ne dea puterea să descoperim că El este sensul vieţii noastre.

La finalul Sfintei Liturghii, în semn de prețuire, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotesit întru iconom stavrofor pe părintele paroh Ionuț Constantin Gavrilă. De asemenea, Ierarhul Hușilor a oferit distincții de vrednicie celor care au sprijinit lucrările edilitare de restaurare a sfântului locaș. 

Biserica din Fruntișeni a fost sfințită, pentru prima dată, pe 16 iunie 1860, iar astăzi, 16 iunie 2024, la 164 de ani distanță, după restaurări capitale, a îmbrăcat, din nou haina cea luminoasă a sfințirii.