În cuvântul adresat celor prezenţi, Ierarhul Huşilor a explicat în ce fel înţelege Biserica Adormirea Maicii Domnului:

„Din punct de vedere liturgic, ne aflăm în atmosfera de prăznuire a unui eveniment legat profund de viaţa Maicii Domnului, Adormirea ei sau Mutarea ei la ceruri, în braţele Fiului ei.

Din punct de vedere ortodox, moartea prin care a trecut Maica Domnului se numeşte adormire sau mutare.

De ce Biserica a considerat să acorde o cinste deosebită acestui moment din viaţa Maicii Domnului?

Cinstea aceasta nu a acordat-o prin asociere cu Hristos, pentru că noi nu folosim sintagma înălţarea sau ridicarea ei la cer.

Terminologia pe care ne-o pune la îndemână slujbele Bisericii noastre este cea care ne spune că Maica Domnului a trecut prin moarte fără să fie cuprinsă de stricăciune. Aşa cum L-a născut pe Hristos, păzind peceţile fecioriei, tot aşa se mută la cele veşnice, fără să fie cuprins trupul ei de stricăciune.

Trupul Maicii Domnului, curat, smerit, plin de Duhul Sfânt, care a devenit biserică, casă lui Dumnezeu, trebuia să primească cinste pe măsură. Maica Domnului este Maica Vieţii, Maica lui Hristos.

Nu putem spune că Maica Domnului a înviat, precum Hristos. Hristos a biruit moartea pentru întreaga umanitate, schimbându-i conţinutul.

Maica Domnului trece prin moarte şi este mutată la ceruri.

Motivul pentru care Biserica acordă o cinstire deosebită acestei sărbători, este anunţat, sintetic şi foarte adânc, într-una din stihirile de la slujba Vecerniei.

Textele slujbei sunt cea mai minunată predică legată de o sărbătoare. Ne introduc în miezul tuturor înţelesurilor duhovniceşti ale sărbătorii. Dacă suntem atenţi, deja începem să înţelegem semnificaţiile unei sărbători.

 Părintele Episcop Ignatie a explicat, prin intermediul textelor de slujbă, modul în care o cinstim pe Maica Domnului:

„Slujba Adormirii Maicii Domnului ne ajută să înţelegem şi ne tâlcuieşte taina Adormirii ei sau a Mutării ei la ceruri.

Oricât ne-am strădui să exprimăm în cuvinte sau să înţelegem ce înseamnă aceasta, tot nu vom putea epuiza din punct de vedere raţional această taină. Taina se cinsteşte prin tăcere”.

«Cu ce buze vom ferici noi, smeriţii, pe Născătoarea de Dumnezeu? Pe cea mai cinstită decât făptura, şi mai sfântă decât Heruvimii şi decât toţi îngerii; pe scaunul Împăratului cel neclintit; pe casa în care a locuit Cel Preaînalt; pe mântuirea lumii şi dumnezeiasca sfinţenie? Cea care dă credincioşilor întru dumnezeiască pomenirea ei, din destul mare milă».

De aceea o cinstim în mod deosebit prin Adormirea ei, pentru că Maica Domnului este cea mai minunată făptură. Mai minunată şi decât îngerii. Îngerii întruchipează, prin excelenţă, făpturile care îşi dedică întreaga existenţă exclusiv laudei lui Dumnezeu şi contemplaţiei slavei Lui. Prin vieţuirea ei, Maica Domnului este mai presus decât îngerii.

Ea s-a dovedit a fi «tron» al lui Hristos, trupul ei a fost ca un tron pe care a stat Împăratul.

Tronul este simbolul domniei, al împărăţiei. Niciodată un împărat nu poate să aibă un tron urât, întotdeauna este foarte frumos împodobit, pentru ca prin această podoabă să transmită măreţia celui care stă pe el, importanţa lui. Pe tronurile împăraţilor nu se aşeza nimeni, doar împăratul. Era locul prin excelenţă de recunoaştre a statutului de împărat.

Maica Domnului este «casa» în care a locuit Dumnezeu. Noi, când folosim substantivul «casa», ne gândim la căldură, la protecţie, la siguranţă, este locul unde ne simţim cel mai familiar, locul care ne conferă cea mai multă linişte. Prin antiteză, când îi spui cuiva că îl alungi din casă, este echivalent cu dezmoştenirea lui.

Termenul de casă este aproape identic cu termenul familie.

Hristos şi-a găsit casă – căldură, protecţie, siguranţă, ca om – în trupul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Ea este cea care L-a crescut, ca om, pe Dumnezeu.

Maica Domnului mai este numită «mântuirea lumii» şi «dumnezeiasca sfinţenie», adică cea care izbăveşte lumea prin aducerea lui Hristos în lume. Nu că prin ea vine mântuirea.

Mântuirea vine numai prin Hristos. Din nefericire, în teologia romano-catolică ea este numită comântuitoare, adică cea care mântuieşte împreună cu Hristos. În Ortodoxie noi nu spunea aceasta, ci mergem pe calea cea dreaptă, împărătească. Îi conferim cea mai mare cinste, dar ea nu este mai mare ca Hristos. Şi pentru ea S-a întrupat Hristos, ca să o mântuiască şi să o cureţe de păcatul strămoşesc.

Maica Domnului este numită «dumnezeiască sfinţenie», adică cea mai pură, cea mai sfântă. Sfântul Grigorie Palama numeşte trupul Maicii Domnului «Sfânta Sfintelor».

În Vechiul Testament, în Sfânta Sfintelor, intra arhiereul o singură dată pe an. În trupul Maicii Domnului a intrat Arhiereul Cel veşnic, Hristos, slujindu-ne. Un alt Părinte al Bisericii spune că Maica Domnului este «Catedrala» în care Hristos a fost hirotonit ca Arhiereu al întregii omeniri".