Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele exarh Zaharia Curteanu, părintele protopop Iulian Ștefan și părintele stareț Alexie Avanu.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a explicat semnificațiile Duminicii ce precede Postul Mare, numită a Izgonirii lui Adam din Rai:

«Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!...” De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat. Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieţii» (Facere 3, 22-24)

Duminica premergătoare Postului Mare poartă denumirea de „Duminica Izgonirii lui Adam din Rai”. Ori de câte ori auzim verbul „a izgoni” realizăm, în mod deplin, conotaţia negativă și înfricoșătoare pe care o conţine acesta.

Dacă nouă ni s-ar spune că vom fi izgoniţi dintr-un loc pe care îl iubim, sau asupra căruia noi ne-am pus amprenta, unde s-au consumat cele mai frumoase momente ale vieţii noastre, ne-am întrista foarte mult. Am accepta foarte greu condiţia de a fi izgoniți sau exilați, ţinuți la distanţă de ceva sau de anumite persoane care au o semnificaţie aparte pentru noi.

Această dramă a trăit-o și Adam, împreună cu soţia sa, Eva, în momentul în care au fost scoși afară din grădina Raiului (Edenului), ca o consecinţă a neascultării lor faţă de porunca lui Dumnezeu, Care le-a spus în mod explicit: „Să nu mâncaţi din pomul cunoștinţei binelui și răului, pentru că, în momentul în care veţi mânca, voi veţi muri”. Cartea Facerii consemnează, în detaliu, acest moment dramatic din viaţa protopărinţilor noștri și, implicit, din viaţa întregii umanităţi. 

Dumnezeu-Treimea a decis, în sfatul Său veșnic, să-l creeze pe om după chipul și asemănarea Sa, dăruindu-i marea demnitate de a fi preot al întregii creaţii, preoţie care trebuie înţeleasă ca modalitate de a te raporta cu înţelepciune, cu frumuseţe, cu autenticitate și, mai ales, cu recunoștinţă, faţă de tot ceea ce Dumnezeu a creat în cele șase zile ale Creaţiei.

Omul a fost creat în ziua a șasea. În ziua a șaptea, Dumnezeu S-a odihnit de toate cele pe care le-a săvârșit, de faptul că a adus lumea din nimic, și de faptul că l-a creat pe om, după chipul și asemănarea Sa.

Cei care sunt obișnuiţi cu citirea Sfintelor Scripturi, pot constata un amănunt care, într-o primă instanţă, ridică un semn de întrebare. După ce Dumnezeu S-a odihnit, în ziua a șaptea, de toate cele pe care le-a făcut – crearea lumii din nimic, facerea omului după chipul și asemănarea Sa –, ni se spune că a luat ţărână din pământ, l-a făcut pe om, a suflat în faţa lui suflare de viaţă, și s-a făcut omul fiinţă vie, așezându-l în grădina Edenului.

Ziua care vine după ziua a șaptea este ziua a opta. Prin urmare, plăsmuirea din pământ a omului, primirea suflării de viaţă și așezarea lui în Eden (în grădina raiului), a avut loc în ziua a opta – ziua veșniciei. Cele șapte zile sunt ale timpului nostru, un indiciu al temporalităţii. 

Ziua a opta este ziua veșniciei, ziua în care Adam și Eva au fost așezaţi în grădina Edenului, unde se bucurau de vederea lui Dumnezeu, de vorbirea nemijlocită (directă) cu El și, mai presus de toate, se bucurau că au fost îmbrăcaţi în haina luminoasă a harului, așa cum ne spun Părinţii Bisericii noastre.

Prin urmare, dacă Adam și Eva au fost plăsmuiţi în ziua a opta și au fost așezaţi în Rai (în Eden), se cuvenea ca restaurarea lor și, implicit, restaurarea firii umane (a întregii umanităţi asumate, în mod deplin, de către Hristos) să se întâmple tot în ziua a opta, adică în Duminica Învierii, în Duminica când Hristos a biruit moartea – una dintre consecinţele catastrofale ale încălcării poruncii lui Dumnezeu de către protopărinţii noștri, Adam și Eva.

De aceea, semnificaţia Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai nu este întâmplătoare. Noi trebuie să ajungem la conștiinţa faptului că, ori de câte ori păcătuim, ori de câte ori decidem să stăm departe de Dumnezeu, să nu-L căutăm, de fapt noi trăim condiţia de exilaţi (izgoniţi) din raiul lui Dumnezeu.

Preasfinția Sa a arătat că una din consecințele păcatului este apariția fricii de Dumnezeu, manifestată prin rușine, amestecată cu aroganță: 

În Cartea Facerii ni se spune că, după ce protopărinţii noștri, Adam și Eva, au încălcat porunca lui Dumnezeu, a început să le fie frică de Dumnezeu. Nu este frica aceea care ne apropie de El, ci frica aceea care ne îndepărtează, frica lipsită de iubire.

Echivalentul fricii celei bune este sfiala. De multe ori auzim la sfintele slujbe: „Cu frică de Dumnezeu” – adică cu sfială, cu atenţie, cu o stare de smerenie deosebită – „apropiaţi-vă”, veniţi, hrăniţi-vă, înfruptaţi-vă din Dumnezeu.

Teama (frica) pe care a avut-o Adam după ce a păcătuit este una lipsită de iubire, dovadă că s-a ascuns de Dumnezeu, după ce a păcătuit. Când a fost întrebat de către Dumnezeu: „Unde ești, Adame?”, el a răspuns într-o manieră foarte arogantă și îndrăzneaţă, plină de mândrie, dar și de o rușine copleșitoare, pentru că el a decăzut din starea de har, de lumină și de bucurie, într-o stare de întuneric, într-o stare de condiţie joasă și de profundă depărtare de Creatorul său.

Adam Îi răspunde astfel lui Dumnezeu, Care umbla prin rai, în răcoarea serii: „Am auzit glasul Tău în rai și m-am temut, căci sunt gol, și m-am ascuns”. Așa procedează omul care păcătuiește – se ascunde de Dumnezeu, Îl evită – așa cum noi evităm oamenii care nu ne sunt simpatici și cu care nu am vrea să ne intersectăm în niciun fel.

Vă daţi seama ce tragic este – Adam, care vorbea direct cu Dumnezeu, după încălcarea poruncii să ajungă în ipostaza celui care fuge, Îl evită pe Creatorul său, pe Dumnezeu, Cel care l-a îmbrăcat în slava cea necreată. Mai mult decât atât, Adam este și obraznic.

Așa face păcatul – ne transformă în oameni obraznici și nesimţiţi. Acestea sunt niște indicii ale păcatului în om – când suntem obraznici (cu aroganţă) și nesimţiţi.

Adam Îi spune: „Doamne, femeia pe care Tu mi-ai dat-o mie și pe care Tu ai creat-o, ea a fost pentru mine pricină de sminteală”. Cu alte cuvinte, Adam nu și-a asumat păcatul, nici partea de vină, și, în mod indirect, L-a învinovăţit pe Dumnezeu, și I-a spus: „Doamne, Tu ești de vină. Uite pe cine mi-ai dat”.

Mândru, arogant și orgolios, Adam nu-și asumă păcatul. De aceea, păcatul lui Adam, în sine, este mai grav decât al Evei. În general, se spune că Eva a fost veriga slabă și că prin femeie a pătruns păcatul. Însă o asemenea abordare este una neconformă cu textul Scripturii. De fapt, când Eva a căzut și a mușcat din pomul cunoștinţei binelui și răului, a căzut și Adam.

Adam nu a fost mai înţelept decât Eva. Dimpotrivă – el deja era martorul consecinţelor căderii, și a acceptat să se înfrupte din păcatul neascultării (din pomul cunoștinţei binelui și răului). Mai mult decât atât, în contrast cu Eva, care nu spune nimic – poate se smerește –, Adam este obraznic și-L înfruntă pe Dumnezeu, nu-și asumă partea de vină, acuzându-L în mod indirect pe Creatorul său de păcatul săvârșit. 

În urma acestei stări, Adam și Eva sunt izgoniţi din rai. De fapt, păcatul lor, în sine, i-a izgonit din Eden, din locul unde ei au fost chemaţi să trăiască în comuniune cu Dumnezeu.

Părintele Episcop Ignatie a afirmat că atunci când omul păcătuiește, în fapt alege condiția de exilați din comuniunea cu Dumnezeu:

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai este un moment de reflecţie asupra condiţiei noastre de exilaţi (izgoniţi) din raiul comuniunii cu Dumnezeu, ori de câte ori noi păcătuim și decidem să nu-L ascultăm.

Sfântul Siluan Athonitul spune, atât de frumos, într-un text intitulat sugestiv – „Plângerea lui Adam” – că, de fapt, el nu plângea după rai (grădina Edenului), în sine, ci după iubirea lui Dumnezeu, pe care a pierdut-o în urma păcatului. Din pricina păcatului, Adam a fost privat de iubirea lui Dumnezeu, de comuniunea cu El. 

Cea mai mare dramă pentru om este să se rupă, să divorţeze de iubirea lui Dumnezeu. Întreaga lui viaţă devine una de exilat (izgonit), o viaţă care poartă caracteristicile pe care le-a manifestat și Adam, în urma căderii în păcat: se ascunde de Dumnezeu, Îl evită, îi este frică de El, pentru că, de fapt, nu-L mai iubește (este frica lipsită de iubire), și nu are curajul să-și asume vina – vede această vină în celălalt și, implicit, în Dumnezeu, pe Care Îl acuză, cu aroganţă, instaurând ceea ce se numește determinismul adamic. 

Apoi, simte o rușine copleșitoare – rușinea că a decăzut, din punct de vedere moral – așa cum propria noastră conștiinţă ne spune, de fiecare dată când păcătuim. Acestea ne indică, în mod clar, că trăim o condiţie de exilaţi din rai.

Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, prin întruparea Cuvântului Celui veșnic, prin venirea lui Hristos în această lume, prin nașterea din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, restaurează firea căzută a lui Adam, și face aceasta tot în ziua a opta.

De aceea, postul trebuie înţeles de noi ca o călătorie dinspre statutul de exilaţi (izgoniţi), înspre Dumnezeu (înspre raiul lui Dumnezeu). Iar raiul pe care Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, l-a instaurat pentru fiecare dintre noi – ne spun Părinţii Bisericii – este Biserica, locul în care noi trăim, cu adevărat, condiţia de cetăţeni ai raiului instituit de Hristos, raiul sacramental al Sfintelor Taine, așa cum îl numește Sfântul Efrem Sirul, în lucrarea sa extraordinară, „Imnele paradisului”.

În consonanţă cu Sfântul Efrem Sirul, un alt Părinte al Bisericii noastre spune că raiul, pentru noi, credincioșii, este Biserica. 

Aici scăpăm de toate aceste consecinţe fatale ale păcatului pe care l-au introdus Adam și Eva, prin neascultare, în lumea aceasta – scăpăm de dorinţa de a-L evita pe Dumnezeu, din frică, scăpăm de rușine, pentru că avem la îndemână pocăinţa, scăpăm de obiceiul, foarte prost și extrem de prezent în zilele noastre, de a vedea întotdeauna vina în celălalt și niciodată în noi înșine (întotdeauna celălalt este problema și sursa greșelilor noastre, noi fiind impecabili, desăvârșiţi – așa cum gândea și Adam), și scăpăm de hainele de piele, cu care s-a îmbrăcat Adam după ce a păcătuit, haine care înseamnă condiţia grosieră, biologică, care este transfigurată, prin înviere.

În aceeași consonanţă de idei cu Sfântul Efrem Sirul, a fost și Sfântul Simeon Noul Teolog, cel care subliniază că raiul nostru este Biserica. De aceea, în perioada Postului Mare sunt intensificate slujbele. În prima săptămână a Postului Mare, este rânduit ca, în fiecare seară, să se citească Canonul Sfântului Andrei Criteanul – care, în mod integral, se va citi în săptămâna a cincea a Postului Mare –, un canon de pocăinţă, de asumare a vinii noastre în faţa Creatorului.

În această perioadă se săvârșește, cu precădere, Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite – o rugăciune în care suntem chemaţi ca, după o zi întreagă de postire (post negru), să căutăm să-L primim pe Dumnezeu, să ne întâlnim cu El, iar nu să fugim de El. 

Tot în răcoarea serii ne caută Dumnezeu, la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. De aceea, Biserica a rânduit să fie săvârșită înspre seară, iar nu dimineaţa. În răcoarea serii, Dumnezeu îl caută pe om.

În încheiere, Preasfinţia Sa a citit textul „Raiul cel nou” al Sfântului Simeon Noul Teolog:

„În rai, femeia a fost luată din bărbat, fiind mama tuturor celor care s-au născut pe pământ, iar în Biserica credincioșilor, Bărbatul, Hristos Dumnezeu, S-a născut din femeie, pârgă și viaţa tuturor celor renăscuţi duhovnicește din credinţa în El. Acolo, în raiul cel dintâi, era pomul cunoștinţei binelui și răului, a cărui gustare li s-a făcut pricina morţii. Aici, e lemnul Crucii pe care a fost pironit Hristos, al doilea Adam și Dumnezeu, pironindu-I-se mâinile, în locul mâinilor celor rele ale lui Adam, care au atins fructul oprit, și ale Cărui picioare au fost pironite, în locul picioarelor care au mers spre călcarea poruncii. Gustând din pomul acela, Adam s-a făcut pricină de moarte și blestem tuturor celor care s-au născut din el, dar Hristos și Dumnezeu, gustând fiere și bând oţet, i-a izbăvit pe aceia din blestem și i-a slobozit din stricăciunea morţii, iar celor care cred în El le-a dăruit o viaţă nouă și le-a dat puterea de a duce, pe pământul acesta, o vieţuire deopotrivă cu îngerii. Acolo, în mijlocul raiului, era pomul vieţii, din care lui Adam nu i s-a îngăduit să mănânce, prin iconomie, și a fost izgonit din rai, și, de aceea, la intrarea lui a fost așezată sabia de foc, să o păzească. Aici, adică în Biserică, Hristos a fost străpuns cu suliţa în coastă, și sabia aceea s-a depărtat și intrarea s-a deschis, și în toată lumea s-a sădit Pomul vieţii sau, mai degrabă, ne-a dat puterea de a sădi în fiecare zi Acest Pom, care crește dintr-odată și se face pricină de viaţă veșnică tuturor celor ce mănâncă din El. O, rai, care ai fost sădit acum de Hristos Dumnezeu! O, taină și minune înfricoșătoare!”

Să ne dea Domnul conștiinţa acută a faptului că, ori de câte ori păcătuim, trăim condiţia de exilaţi, de izgoniţi din raiul Său. Dacă vom ajunge la o asemenea conștiinţă, din plângerea și din dorul nostru, că am fost rupţi, din pricina păcatului, de iubirea Sa cea dumnezeiască, vom căuta, cât ne va sta în putinţă, fiecare după puterile noastre, să reintrăm și să batem la porţile raiului, pe care să le putem deschide și să ne bucurăm de comuniunea cu Dumnezeu.

Raiul este Biserica, unde noi putem recăpăta starea noastră de fii ai lui Dumnezeu, cu Care să putem vorbi în mod direct (nemijlocit), să ne bucurăm de comuniunea, iubirea, bunătatea și lumina Lui.

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru ieromonah pe ierodiaconul Moise, pe seama Mănăstirii Movila lui Burcel.

La finalul slujbei, Preasfinția Sa a binecuvântat lucrările săvârșite la arhondaricul așezământului monahal.