Duminică, 15 ianuarie 2023, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a săvârșit Sfânta Liturghie în Parohia Novaci, Protopopiatul Huși. Cu acest prilej, Ierarhul Hușilor l-a hirotonit pe noul preot paroh al acestei comunități.

Din soborul slujitorilor au făcut parte și părinții consilieri eparhiali Vladimir Beregoi și Eduard Irimiea, părintele secretar eparhial Alexandru Bahnar și părintele protopop Marius Antohi.

Răspunsurile liturgice au fost date de Grupul psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, coordonat de diaconul Vlad Mironescu.

În cuvântul adresat celor prezenți, Părintele Episcop Ignatie a afirmat că lipsa recunoștinței din partea celor 9 oameni bolnavi de lepră, care au fost vindecați, denotă faptul că ei considerau că vindecarea primită li se cuvine:

«Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, și care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!» (Luca 17, 12-13)

Pasajul evanghelic ne vorbește despre o vindecare, o minune pe care Domnul Hristos a săvârșit-o cu zece oameni bolnavi de lepră.

În general, atunci când se citește această pericopă evanghelică, ne gândim că cel mai potrivit ar fi să vorbim despre recunoștinţă. Când beneficiem de bunătatea, de dragostea și de milostivirea lui Dumnezeu sau a oamenilor, considerăm că este frumos să ne manifestăm recunoștinţa și mulţumirea.

În momentul în care Hristos a intrat în sat, Sfântul Evanghelist Luca ne spune că cei zece leproși s-au îndreptat către Cel care este Doctorul sufletelor și al trupurilor, cu dorinţă fierbinte, cu smerenie și cu inima arzândă de dorinţa vindecării.

Cei zece leproși au dat dovadă de multă smerenie, implorându-L pe Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, Doctorul prin excelenţă, prin această rugăciune: „Fie-Ţi milă de noi!”.

În disperare și în deznădejde, când omul își conștientizează propriile limite, se smerește, în mod evident și natural, are capacitatea de a se umili pentru a putea obţine ceea ce își dorește cel mai mult.

În momentul în care omul primește ceea ce își dorește, dispare umilinţa, smerenia și recunoștinţa, pentru că este deja în posesia a ceea ce și-a dorit cel mai mult (după ceea ce a năzuit în mod deosebit).

Un astfel de comportament este un indiciu că noi credem că ni se cuvine darul pe care l-am primit, și nu se mai naște în noi impulsul de a fi recunoscători (mulţumitori) faţă de ceea ce am primit.

Cei nouă leproși care au știut să se smerească în faţa lui Hristos, atunci când L-au întâlnit, pentru a obţine vindecarea de o boală foarte necruţătoare și greu de dus, nu s-au mai întors la Binefăcătorul lor, după ce au primit vindecarea, ca să-I mulţumească, să-I fie recunoscători.

Singurul care a considerat că este necesar să revină lângă Binefăcătorul său a fost un samarinean, care, prin apartenenţa sa religioasă, era considerat un fel de paria pentru iudei. Acest samarinean, care a fost singurul recunoscător, nu a considerat că darul vindecării i se cuvine. De aceea s-a întors cu multă recunoștinţă faţă de Binefăcătorul său.

Preasfinția Sa a descris atitudinea celor care consideră că li se cuvine tot ceea ce primesc bun de la ceilalți, devenind indiferenți la jertfa sau efortul depus de aceia:

Din păcate și noi suntem exact în aceeași situaţie, ca cei nouă leproși. Când vrem să obţinem ceva cu multă ardoare, ne smerim (ne ploconim), tocmai în ideea de a obţine ceea ce sufletul își dorește atât de mult. Când ne vedem cu dorinţa împlinită, nu ne mai întoarcem înspre binefăcătorul nostru, nu stăm aproape de el, mulţumindu-i și fiindu-i recunoscători, pentru că, undeva, în adâncul conștiinţei noastre, credem că ni se cuvine acel dar.

Aș numi această atitudine, prin care noi credem că merităm darurile pe care le primim, „misecuvenism” (un cuvânt format dintr-un verb substantivizat). Când primim daruri și credem că acestea ni se cuvin, nu mai avem nevoie nici de recunoștinţă, nici de smerenie, nici de mulţumire.

Putem să verificăm caracterul unui om prin modul cum se raportează acesta la binefăcătorii lui, prin modul în care știe să fie aproape de aceștia, în orice fel de circumstanţă, chiar dacă acești binefăcători ajung, la un moment dat, să devină blam-ul lumii. Omul care știe că a beneficiat de dragostea cuiva, rămâne lângă cel care l-a ajutat în momentele în care a avut cea mai mare nevoie. Mulţi dintre noi picăm acest examen, în ceea ce privește caracterul nostru.

Sunt foarte mulţi oameni care își trădează binefăcătorii, îi calomniază și le mânjesc identitatea, ca și cum aceia n-au adus niciodată în viaţa lor lumina și nădejdea. Se leapădă de ei, îi repudiază din viaţa lor, ca și cum nici măcar n-ar fi existat.

Așa s-au comportat cei nouă leproși faţă de Hristos – s-au bucurat de vindecare, au constatat că, în timp ce mergeau și împlineau sfatul Lui, de a se arăta preoţilor, s-au vindecat, dar nu au mai considerat că este potrivit și foarte cuvenit să se întoarcă și să mulţumească, tot cu aceeași smerenie, umilinţă și dragoste cu care și-au dorit să fie vindecaţi.

Numesc atitudinea celor nouă leproși „misecuvenism”. Ei au considerat că merită să fie vindecaţi. Samarineanul, care avea undeva, în adâncul conștiinţei sale, faptul că evreii nu-l acceptă și că nu merită atenţie din partea acestora, a fost atât de copleșit de darul de care s-a bucurat din partea lui Hristos, încât s-a întors să-I mulţumească cu multă smerenie și cu foarte multă dragoste, pentru că în inima sa era iubirea.

Când iubește, un om are și puterea de a fi recunoscător. Noi suntem recunoscători în funcţie de cât de mult iubim.

Recunoștinţa noastră este direct proporţională cu iubirea pe care o avem în inima noastră. Dacă iubirea noastră este mică, și recunoștinţa va fi pe măsură. Dacă iubirea este inexistentă, nu va fi nici recunoștinţă.

Ierarhul Hușilor a vorbit despre asumarea culturii mulțumirii:

Sunt convins că noi, ca neam, nu vom putea prospera din punct de vedere economic sau cultural, dacă nu ne asumăm virtutea recunoștinţei faţă de darurile pe care ni le dă Dumnezeu sau de care ne bucurăm din partea celor din jurul nostru.

Oricâte strategii am pune în mișcare din punct de vedere economic sau cultural  pentru a ne ridica din punct de vedere material, acestea eșuează în faţa nesimţirii, a bădărăniei și a lipsei  culturii mulţumirii.

În statele occidentale, unde există o anumită prosperitate economică, se poate constata, cu foarte mare ușurinţă, că oamenii știu să se și respecte, știu să aibă decenţă faţă de ceea ce ţine de zona vieţii private a omului. Nimeni nu intră cu bocancii în viaţa personală a cuiva, scotocind acolo ceea ce este urât – există o anumită rezervă, reticenţă și respect.

Fără a idealiza, dacă întâlnim un om nevoiaș (un cerșetor) pe care considerăm să-l ajutăm, și îi vom da un bănuţ sau ceea ce considerăm de cuviinţă, foarte puţini sunt cei care ne vor mulţumi. Dacă se întâmplă să nu avem bani la noi, ne va înjura.

Temperatura comportamentului unui popor am putea-o verifica prin acești oameni simpli: nu sunt educaţi ca, atunci când primesc ceva, să mulţumească (să fie recunoscători) sau, atunci când cineva nu poate să-i ajute, să nu aibă o atitudine de lipsă de decenţă și de vulgaritate.

Am întâlnit, la un moment dat, un cerșetor care m-a impresionat. M-a rugat să-l ajut cu ceva, și nu am avut. Acel om mi-a mulţumit numai pentru faptul că am fost atent, că i-am dat o explicaţie, și că nu l-am tratat cu indiferenţă. Nu-mi venea să cred.

Un alt lucru minunat, care arată o mare nobleţe și o aristocraţie spirituală este ca atunci când ajutăm pe cineva, să-i mulţumim acelui om că am avut șansa de a ne manifesta bunătatea și nobleţea sufletească. Câţi dintre noi considerăm că este frumos să le mulţumim celor care beneficiază de dragostea noastră, că există în viaţa noastră și că noi avem șansa de a fi buni?

Desigur, dacă ne vom comporta în felul acesta, este posibil că unii și-o vor lua în cap, pentru că nu există cultura mulţumirii în sufletul celui care primește, ci crede că i se cuvine ceea ce primește (intră în logica „misecuvenismului”).

Este un păcat și să cerșim recunoștinţa. Se vorbește despre datoria de a fi recunoscători.

Hristos, în momentul în care a întrebat: „Unde sunt ceilalţi nouă? Oare nu zece au fost vindecaţi?”, nu a cerșit recunoștinţa, pentru că El nu are nevoie de mulţumirea noastră, ca Dumnezeu – ne dă daruri, și când suntem răi, nemulţumitori și păcătoși.

 Hristos nu pune această întrebare pentru Sine însuși, ci pentru cei care nu știu să fie recunoscători. Nu le-a reproșat celor pe care i-a vindecat, spunând că mai bine nu-i vindeca de lepră. Dacă ar fi fost un asemenea comportament din partea lui Hristos, ar fi trădat faptul că cerșește recunoștinţa. În cuvântul Său nu există niciun fel de regret, cum că n-ar fi trebuit să-i vindece pe cei nouă leproși care s-au dovedit a fi ingraţi.

Hristos pune această întrebare, pentru cei care sunt în nesimţire, care nu consideră că trebuie să mulţumească pentru ceea ce primesc.

Se întâmplă ca, cu cât dăruim mai multă atenţie, cu atât cel care o primește să intre într-o stare de indiferenţă, pentru că obţine totul foarte ușor, și este sigur de ceea ce obţine. Dacă lucrurile ar veni puţin mai greu, cu oarecare jertfă și așteptare, atunci ar preţui ceea ce primește.

Să-i urmăm exemplul samarineanului, care a știut să se întoarcă înspre Binefăcătorul său și să-I mulţumească, să-și exprime bucuria și, mai presus de toate, să-I spună lui Dumnezeu că el nu a meritat darul vindecării, că nu i se cuvenea acest dar.

Să ne ferească Domnul de „misecuvenism”, și să ne umple inimile de recunoștinţă și multă mulţumire!

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru preot pe diaconul Ștefan Cerlincă, iar la final l-a instalat ca paroh al Parohiei Novaci, înmânându-i Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce și cheile bisericii.

După Sfânta Liturghie, Ierarhul Hușilor a oficiat Slujba Parastasului pentru poetul național Mihai Eminescu, cu prilejul Zilei Culturii Naționale (15 ianuarie).

Ultimele articole