În cuvântul de învățătură, Preasfinția Sa, pornind de la exemplul Maicii Domnului, a vorbit despre puterea de curățire lăuntrică pe care o are rugăciunea:

Maica Domnului se bucură de o evlavie deosebită în Biserica Ortodoxă, pentru că ei îi datorăm cel mai minunat dar – L-a adus pe Dumnezeu-Fiul, ca Om, printre noi, oamenii, pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Ca să-L aducă pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, ca Om, în această lume, Maica Domnului s-a pregătit în mod special: a trăit o viață de rugăciune, de curăție, de multă ascultare și de împlinire a voii lui Dumnezeu. De aceea, dintre toate femeile, ea a fost aleasă de Preasfânta Treime ca să-L zămislească pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu – Iubirea, Lumina, Bucuria și Pacea întregii lumi.

Noi o cinstim pe Maica Domnului și pentru faptul că a fost un om de rugăciune. În Scriptură nu avem păstrate decât câteva cuvinte de-ale ei.

Întreaga viață a Maicii Domnului a fost o tăcere, care era un mediu prielnic de a adânci în inima ei cuvintele lui Hristos – așa cum ne spune Sfântul Evanghelist Luca: „Ea tăcea și zăvora în inima ei tot ceea ce grăia Hristos” –, încât inima ei a devenit ca o Scriptură vie.

Același mod de raportare l-a avut Maica Domnului și atunci când s-a întâlnit cu verișoara sa, Elisabeta.

După ce a primit vestea că Îl va zămisli pe Fiul lui Dumnezeu, ca Om, prin puterea Celui Preaînalt și prin umbrirea Duhului Sfânt, s-a dus la verișoara sa, Elisabeta. Aceasta, în momentul în care a întâlnit-o pe Maica Domnului, s-a minunat și s-a întrebat – «De unde este cinstea aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?».

Apelativul  de „Maica Domnului”, pe care noi i-l dăm Fecioarei Maria, este din Sfânta Scriptură – verișoara sa, Elisabeta, o numește în felul acesta: Maica lui Dumnezeu. Să nu-i credem pe cei care nu o cinstesc pe Maica Domnului, spunând că a fost o simplă femeie!

«Și sfânt este numele Lui» (Luca 1, 49)

În mentalitatea iudaică, exista o foarte mare sfială (sau, mai degrabă, frică) în a rosti numele lui Dumnezeu (Iahve, „Cel ce este”). Nu era rostit niciodată, în semn de respect. Evreii se considerau nevrednici de a rosti numele lui Dumnezeu, fiind un nume plin de sfințenie.

În mentalitatea biblică, a rosti numele cuiva echivala cu chemarea prezenței acelei persoane.

Noi știm, cel mai intens, că numele corespunde cu invocarea prezenței unei anumite persoane, atunci când rostim numele celui rău (unii folosesc, din păcate, înjurături). Din păcate, numai atunci ne dăm seama. Ar trebui, și când invocăm numele lui Dumnezeu, să avem conștiința faptului că simțim prezența Lui.

Oamenii credincioși, cu viață duhovnicească profundă, se feresc în a folosi numele celui rău. În opoziție cu grija de a nu rosti numele celui rău, ar trebui să conștientizăm cât de minunat este să rostim numele lui Dumnezeu, care ne sfințește.

În Rugăciunea „Tatăl nostru”, Îi cerem lui Dumnezeu: „Sfințească-se numele Tău” – adică noi să simțim că numele Său înseamnă, pentru viața noastră, sfințire, binecuvântare, bucurie și lumină. Numele lui Dumnezeu este sfânt oricum, nu este nevoie ca noi să-l sfințim. Această cerere se referă la faptul că noi, prin atitudinea noastră, trebuie să simțim că numele Lui este dătător de sfințenie în viața noastră.

Maica Domnului a simțit să I se adreseze astfel lui Dumnezeu, spunându-I: „sfânt este numele Tău”. De altfel, Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Filipeni, ne spune că numele lui Iisus este cel mai mare din câte sunt pe pământul acesta. Nu există un nume de o importanță atât de deosebită pentru mântuirea vieții omului, ca numele lui Iisus, nici sus, în Cer, nici jos, pe pământ, nici dedesubt (Filipeni 2, 9-10: „Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt”).  În numele lui Iisus, Apostolii și oamenii sfinți îi vindecau pe cei bolnavi. Invocarea numelui lui Iisus însemna vindecare, pentru că această invocare echivala cu însăși prezența lui Iisus Hristos.

Călugării isihaști (cei care se rugau cu Rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”) rosteau foarte des această rugăciune, pentru că ei simțeau dulceața prezenței lui Dumnezeu în inimile lor. Rosteau atât de des rugăciunea, încât aceasta pătrundea foarte adânc în inimile lor, că ajungea să se rostească singură.

Ei nu se rugau din reflex, în mod automat, ci, pentru ei, rostirea numelui lui Iisus devenea ca o a doua natură. Ei știau ce înseamnă dulceața harului, care venea din îndeletnicirea cu Rugăciunea lui Iisus, și astfel se sfințeau.

Când ne murdărim mintea și inima cu păcatele, ar fi bine să rostim, cât mai des, Rugăciunea lui Iisus, ca să ne limpezească gândurile, să facă curățenie în gălăgia minții noastre și în tumultul pe care îl trăim în inima noastră.

Învățăm acest lucru din cântarea pe care Maica Domnului I-a adresat-o lui Dumnezeu, în care a spus, printre celelalte, că numele lui Dumnezeu este sfânt.

Unii Părinți cu viață sfântă, dintr-o evlavie deosebită față de Maica Domnului, plângeau ori de câte ori rosteau numele său. Alții, din smerenie, se rușinau să rostească numele Maicii Domnului, pentru că Fecioara Maria este curăție, puritate, neprihănire, iar ei simțeau că sunt prea murdari și nevrednici pentru a-i rosti numele.