Alături de Preasfinția Sa a slujit și părintele consilier eparhial Vladimir Beregoi, președintele Asociației „Filantropia Ortodoxă” Huși.

În cuvântul adresat celor prezenți Ierarhul Hușilor a vorbit despre experiența dobândirii Duhului Sfânt, așa cum a trăit-o în viața sa Sfântul Serafim de Sarov:

«Aşadar, adevărata ƫintă a vieƫii noastre creştineşti este dobândirea Sfântului Duh, în timp ce rugăciunea, privegherile, postul, milostenia şi alte fapte virtuoase, făcute în numele lui Hristos, nu sunt decât mijloace pentru a-L dobândi pe Duhul Sfânt.» (Sfântul Serafim de Sarov)

Memoria liturgică a zilei de astăzi ne pune spre pomenire pe unul dintre cei mai cunoscuƫi Sfinƫi ai Bisericii creştine, în special ai Bisericii Ortodoxe Ruse, care ne-a lăsat o mărturie excepƫională, concretă, despre experienƫa Duhului Sfânt.

În literatura filocalică, în cuvântările pe care le ƫinem, în textele Sfintelor Scripturi, în textele Părinƫilor Bisericii, găsim foarte multe menƫiuni cu referire la importanƫa dobândirii Duhului Sfânt în viaƫa noastră.

Sfântul Serafim de Sarov este unul dintre cei care a avut o asemenea experienƫă, l-a cercetat Duhul Sfânt. El a împărtăşit această trăire cu unul dintre magnaƫi (oamenii foarte înstăriƫi, din punct de vedere material) – Nicolai Motovilov.

Această persoană, care ocupa o poziƫie socială importantă, s-a dus să-l caute pe Sfântul Serafim de Sarov, întrebându-l cum poate să facă, ca să-L primească pe Duhul Sfânt. Nouă ne-a rămas drept moştenire o convorbire pe care a avut-o Sfântul Serafim de Sarov cu acest om, Nicolai Motovilov, în care îi răspunde, la modul cât se poate de concret.

Noi, când vorbim despre viaƫa duhovnicească, din păcate, teoretizăm, nu reuşim să transmitem ceva (un sfat) concret – „ce trebuie să facem ca să ne trăim autentic credinƫa, să-L simƫim pe Dumnezeu în chip viu în viaƫa şi în inima noastră? Ce trebuie să facem ca întreg parcursul biografic al vieƫii noastre să fie străbătut de o permanentă prezenƫă vie a lui Dumnezeu?” Noi ne rezumăm doar la nişte trăiri sentimentale, la nişte fuziuni emoƫionale, în ceea ce priveşte viaƫa creştină.

Dacă venim la slujbele Bisericii, la Liturghie, exprimăm doar în câteva cuvinte, că a fost frumos, că am simƫit o stare de pace şi linişte, dar fără să fi avut experienƫa întâlnirii cu Dumnezeu.

Rostul venirii noastre la Biserică, la Liturghie – este să căutăm, pe cât ne stă în putinƫă (fiecare după structura sufletului său), să-L întâlnim pe Dumnezeu.

Noi venim la Biserică nu atât să-I spunem problemele noastre lui Dumnezeu, cât să avem inima deschisă, să vedem ce vrea Dumnezeu să ne spună fiecăruia în parte, să căutăm acel cuvânt care atinge aripa sufletului nostru, şi pe care să-l purtăm în inimă o viaƫă întreagă, să fie cuvântul care ne schimbă radical viața de creştini.

Nicolai Motovilov, preocupat de cele duhovniceşti, s-a apropiat de Sfântul Serafim de Sarov şi l-a întrebat ce să facă, ca să trăiască şi el experienƫa Duhului Sfânt. Probabil că a auzit la biserică sau din întâlnirile cu oamenii duhovniceşti, îmbunătăƫiƫi, referinƫe la faptul că este important să dobândim Duhul Sfânt.

Într-un asemenea context, Sfântul Serafim de Sarov îi împărtăşeşte o experienƫă, ca dar de la Dumnezeu, pe care nu au trăit-o mulƫi din oamenii Bisericii (inclusiv Sfinƫi) – că Duhul Sfânt poate veni atunci când Îl chemăm.

Sfântul Serafim de Sarov spune că «scopul vieƫii creştine este dobândirea Duhului Sfânt». Postul, privegherile, faptele bune, dragostea, bunătatea, toate virtuƫile pe care noi ne străduim să ni le asumăm şi să le împlinim în viaƫa noastră, nu sunt decât nişte mijloace, pentru a dobândi Duhul Sfânt.

De asemenea, Părintele Episcop Ignatie a explicat afirmația Sfântului Serafim de Sarov, potrivit căruia, dacă binele nu este făcut în numele lui Hristos, nu are valoare veșnică:

Câteodată noi ne raportăm şi la post, şi la milostenie, la faptele bune, la dragostea faƫă de cei sărmani, înƫelegându-le ca nişte scopuri în sine.

Ceea ce este mai interesant şi ne poate pune pe gânduri, este un alt cuvânt al Sfântului Serafim de Sarov, pe care îl împărtăşeşte acestui om preocupat de cele duhovniceşti: «Dacă nu faci faptele bune şi binele în numele lui Iisus Hristos, acestea nu au o valoare veşnică». Nu vom primi răsplată pentru ele în viaƫa viitoare. Adică, să nu le facem nici ca să ne hrănim orgoliul, mândria, să ne lăudăm cu faptele bune.

Astăzi, din păcate, atunci când întreprindem o activitate filantropică, socială – ajutăm pe un om sărman – de multe ori o facem din mândrie, pentru a fi aclamaƫi, apreciaƫi.

Sigur că faptele bune, milostenia, trebuie să fie cunoscute, dar în limitele discreƫiei şi ale smereniei. Propria noastră conştiinƫă este cea care va da mărturie, dacă facem în numele lui Iisus Hristos acele fapte bune, sau în numele unui orgoliu, aşteptând să ni se mulƫumească, să fim lăudaƫi.

Din păcate, întâlnim foarte mulƫi creştini care ajută Biserica, răspund apelului slujitorilor Bisericii, de a se implica într-o activitate social-filantropică, şi, fie din uitare, fie din neatenƫie, slujitorul Bisericii (preotul) uită să-i mulƫumească acelei persoane care, deşi nu exprimă faptul că are nevoie de o mulƫumire publică, undeva în ascunsul inimii, în adâncul conştiinƫei sale, ar vrea să i se mulƫumească public, să audă comunitatea de credincioşi unde el merge, că a făcut un bine.

Dacă cumva preotului îi scapă acest lucru, este o supărare cumplită. Dacă sunt amintite alte persoane, cea care face fapta bună din orgoliu, din mândrie, se va supăra cumplit.

Aceasta este lampa de control – când ne supărăm că celălalt (un slujitor al Bisericii) nu ne face o mulțumire publică, ca mai apoi, să fim apreciați, adulați pentru fapta bună pe care am făcut-o.

Faptele milosteniei, binele în sine, trebuie să fie cunoscut, îl facem cunoscut, dar fără dorinƫa păcătoasă de a aştepta mulƫumire din partea cuiva. Facem totul pentru Dumnezeu, pentru Biserică, pentru oamenii sărmani, dar fără să aşteptăm mulƫumire.

De aceea, acest cuvânt al Sfântului Serafim de Sarov poate să fie ca un examen, pentru fiecare dintre noi.

Să ne întrebăm, atunci când facem fapte bune: „facem binele în numele lui Iisus sau pentru a ne hrăni mândria şi orgoliul din inima noastră, ca să fim lăudaƫi?” „Dacă, cumva, cineva nu ne va mulƫumi, ne vom supăra cumplit şi vom avea grijă să-i reproşăm că nu a făcut acest lucru?”

Preasfinția Sa a relatat experiența avută de Nicolai Motovilov din întâlnirea acestuia cu Sfântul Serafim de Sarov:

Sfântul Serafim de Sarov îi spune lui Nicolai Motovilov că poate să-L trăiască pe Duhul Sfânt, şi-i arată cum poate să aibă această experienƫă a Duhului Sfânt. Cu siguranƫă, Motovilov s-a întrebat: «Cum să fac eu, să moştenesc această experienƫă a Duhului Sfânt?»

Iar Sfântul Serafim de Sarov, ca unul care s-a născut într-o familie de comercianƫi, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, i-a spus, vorbindu-i pe limbajul lui: «Tu trebuie să te gândeşti că viaƫa creştină este ca un capital. Duhul Sfânt este adevăratul capital al unui om care caută cele spirituale. Încearcă să faci tot ceea ce-ƫi stă în putinƫă, neguƫătoreşte, fii ca un comerciant, care să obƫii ceea ce este cel mai bun, iar din ceea ce ai obƫinut, să ai beneficiile cele mai mari.

Cine este antrenat într-o afacere, studiază întotdeauna piaƫa, şi vede care ar putea să fie sursa cea mai bună de bani. În viaƫa duhovnicească, trebuie să cauƫi să dobândeşti capitalul Duhului Sfânt, şi să vezi care este virtutea care îƫi dă cea mai mare bucurie.

Dacă rugându-te, primești o bucurie deosebită și te cercetează Duhul Sfânt, încearcă să te rogi cât mai mult. Dacă prin milostenie, prin ajutorarea sărmanilor, simƫi că lucrează în inima ta în chip viu Duhul Sfânt, încearcă să faci cât mai mult acest lucru. Şi aşa, cu fiecare virtute. Încearcă să o descoperi pe cea care este pentru tine, care este în viaƫa ta, în sufletul tău, şi cultiv-o cât mai mult, ca acea virtute să fie cea care îƫi procură ƫie experienƫa Duhului Sfânt».

În urma acestor sfaturi, date lui Nicolai Motovilov, Sfântul Serafim de Sarov îi şi arată, la modul concret, cum poate să trăiască experienƫa Duhului Sfânt:

«Atunci, Părintele Serafim m-a prins de umeri şi, strângându-mă puternic, mi-a zis (relatează Nicolai Motovilov):

- Suntem numai amândoi – tu şi eu, în plinătatea Sfântului Duh. De ce nu mă priveşti?

- Nu te pot privi, Părinte! Fulgere îți ƫâşnesc din ochi. Faƫa ƫi-a devenit mai luminoasă ca soarele. Mă dor ochii.

Părintele Serafim a zis:

- Nu te teme, prietenul lui Dumnezeu! Ai devenit şi tu la fel de luminos ca mine. Eşti în plenitudinea Sfântului Duh. Altfel, nu m-ai putea vedea.

Aplecându-şi capul spre mine, mi-a spus la ureche:

- Mulƫumeşte-I lui Dumnezeu că mi-a dăruit acest har de nespus. Ai văzut? Nici nu mi-am făcut semnul crucii. În inimă, însă, m-am rugat cu gândul acesta – „Doamne, fă-l vrednic să vadă clar, cu ochii trupeşti, coborârea Sfântului Duh, aşa precum aleşii Tăi slujitori au văzut arătarea slavei Tale!”

Dumnezeu a împlinit îndată rugăciunea nevrednicului Serafim. Cum să nu-I mulƫumim pentru acest dar extraordinar, pe care amândoi l-am primit? Nici marilor pustnici nu li S-a arătat mereu Dumnezeu în felul acesta. Ca o mamă iubitoare, acest har ƫi-a mângâiat inima plină de amărăciune, prin rugăciunile Maicii Domnului. De ce nu mă priveşti? Îndrăzneşte să mă priveşti fără teamă! Dumnezeu este cu noi.

După aceste cuvinte, mi-am ridicat privirea şi i-am privit faƫa, cuprinzându-mă o frică şi mai mare.

Închipuiƫi-vă, în mijlocul soarelui strălucitor, din miezul zilei, chipul unui om care vă vorbeşte. Îi vedeƫi doar buzele mişcându-se, expresia ochilor schimbându-se, îi auziƫi vocea, îi simƫiƫi apăsarea mâinilor pe umeri, dar, în acelaşi timp, nu-i vedeƫi nici mâinile, nici corpul său, nici al vostru, nimic, decât o lumină strălucitoare, împrăştiindu-se în jur, la o distanƫă de câƫiva metri, luminând neaua care acoperea câmpul şi cădea peste marele bătrân şi peste mine. Se poate descrie starea în care mă găseam atunci?

- Ce simƫi acum? m-a întrebat Părintele Serafim.

- Mă simt extraordinar de bine.

- Cum bine? Ce vrei să spui prin acest bine?

- Sufletul meu este plin de-o linişte şi de-o pace, ce nu se pot spune.

- Despre această pace, prietene al lui Dumnezeu, le vorbea Domnul ucenicilor, zicându-le: «Pacea Mea dau vouă! Nu precum v-o dă lumea v-o dau Eu. Dacă aƫi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său. Dar Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte. Dar îndrăzniƫi! Eu am biruit lumea!». Acestor oameni, aleşi de Dumnezeu, dar urâƫi de lume, Dumnezeu le-a dat pacea pe care dumneata o simƫi acum – pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea, despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Filipeni (4, 7). O numeşte aşa Apostolul, pentru că niciun cuvânt nu poate cuprinde bunătatea duhovnicească pe care această pace o generează în sufletele oamenilor. Domnul o numeşte pacea Sa. Este un rod al milostivirii lui Hristos, şi nu al lumii, pentru că nicio fericire lumească nu o poate da. Trimisă de sus, de către Dumnezeu Însuşi, ea este pacea lui Dumnezeu.

Ce mai simƫi încă?

- O dulceaƫă extraordinară.

- Este dulceaƫa despre care vorbeşte Scriptura: „Sătura-se-vor din grăsimea casei Tale şi din izvorul desfătării Tale îi vei adăpa pe ei” (Psalmul 35, 8). Această dulceaƫă se revarsă din inima noastră, curge prin vine şi ne dă simƫământul unui deliciu inexprimabil.

Ce mai simƫi?

- O bucurie extraordinară, în toată inima mea.

- Când Duhul Sfânt coboară asupra omului, cu mulƫimea darurilor Sale, sufletul omului este umplut de o bucurie ce nu se exprimă prin cuvinte, Duhul Sfânt înviorându-l în bucurie, printr-o atingere uşoară.

Ce mai simƫi încă, prietene al lui Dumnezeu?

- O căldură puternică.

- Cum? O căldură puternică? Suntem într-o pădure, în plină iarnă. Sub picioare avem zăpada. Fulgii ne-au acoperit şi continuă să cadă. Despre ce căldură este vorba?

- O căldură asemănătoare cu căldura dintr-o baie de aburi.

- Şi mirosul este ca la baie?

- O, nu! Nimic pe pământ nu se poate compara cu această mireasmă. Pe vremea când trăia mama, iubeam dansul, şi când mergeam la bal, mă parfuma cu un parfum scump, cumpărat de la cel mai bun magazin din oraşul Kazan. Dar, nici pe departe, mirosul nu se poate apropia de această mireasmă.

Părintele Serafim a surâs.

- Ştiu, dragul meu, la fel de bine ca şi dumneata, şi intenƫionat te-am întrebat aceste adevăruri. Niciun parfum pământesc nu se poate compara cu buna mireasmă ce-o inspirăm acum – mireasma Duhului Sfânt. Ce i s-ar putea asemăna pe pământ?

Ai spus că îƫi este cald ca la baie, dar priveşte – zăpada care ne acoperă nu se topeşte! Nici cea de sub picioare. Căldura nu vine din afară, ci din lăuntrul nostru. Este căldura pe care o cerem în rugăciune: «Duhul Tău cel Sfânt să ne încălzească!» Această căldură le permitea sihaştrilor, bărbaƫi şi femei, să nu se teamă de frigul iernii, îmbrăcaƫi fiind, ca şi cu o haină, cu veşmântul acesta ƫesut de Duhul Sfânt. Acest lucru era posibil, datorită harului Sfântului Duh sălăşluit în profunzimea fiinƫei noastre, în inima noastră.

Domnul a spus: «Împărăƫia Cerurilor este înlăuntrul vostru.» Prin Împărăƫia Cerurilor El înƫelegea harul Sfântului Duh. Această Împărăƫie a lui Dumnezeu este în noi acum.

Duhul Sfânt ne luminează şi ne încălzeşte, înmiresmează aerul şi ne umple inimile de o bucurie nespusă. Starea noastră de acum este asemănătoare cu cea despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel: „Împărăƫia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt”».

Oare nu cu toƫii avem nevoie de aceste lucruri – căldură sufletească, pace, bucurie, lumină? Toƫi am vrea să întâlnim asemenea oameni, ca Sfântul Serafim de Sarov, care împărtăşea această experienƫă a Duhului Sfânt.

Să-I cerem lui Dumnezeu, cu toate puterile noastre, să ni-L dea pe Duhul Sfânt şi să conştientizăm că «scopul vieƫii creştine este dobândirea Duhului Sfânt», aşa cum frumos spunea Sfântul Serafim de Sarov.

Odată dobândit Duhul Sfânt, câştigat în viaƫa noastră, El va deveni pentru noi şi lumină, şi pace, şi linişte, şi căldură. Dacă noi înşine vom trăi o asemenea stare, vom deveni pentru cei din jurul nostru şi căldură, şi lumină, şi bucurie, şi foarte multă pace.