Alături de Preasfinția Sa au slujit și părinții consilieri și inspectori de la Centrul Eparhial Huși.

În cuvântul adresat familiei îndoliate și tuturor celor prezenți, Ierarhul Hușilor a afirmat că moartea nu este , cu adevărat un final, ci trecere într-o altă existență:

Este un moment de tristeţe pentru că Dumnezeu, în atotștiinţa Sa, a rânduit ca roaba sa, Iuliana, să plece în lumea veșniciei. Este un moment de tristeţe, pentru că Însuși Domnul ne-a creat pentru viaţă, pentru a nu muri. Avem sădit în noi dorul de a nu muri – un indiciu că moartea este un intrus în existenţa noastră, un oaspete nepoftit, pe care noi nu-l dorim niciodată.

Atitudinea de a dori să trăim mai mult este semnul că Dumnezeu ne-a creat ca noi să nu murim. Din nefericire, protopărinţii noștri Adam și Eva nu L-au ascultat pe Dumnezeu, iar această încălcare a poruncii a atras după sine, în existenţa noastră, moartea.

De aceea, până într-un anume punct, este absolut legitim să ne întristăm când ne moare cineva. Însuși Domnul Hristos, atunci când l-a văzut pe prietenul Său, Lazăr, prins în chingile morţii, a lăcrimat (Ioan 11, 35), a plâns, văzându-Şi făptura în stare de descompunere.

Lazăr era deja mort, de 4 zile. Surorile lui și-au dorit foarte mult ca Hristos să amâne acest moment trist al morţii. Domnul Hristos nu a venit după socoteala și după dorinţa acestora. 

Din păcate, așa suntem noi, oamenii: dacă Dumnezeu nu lucrează conform doleanţelor noastre, ne revoltăm sau Îl tragem la răspundere – așa cum aceste două surori, sincere și credincioase, I-au reproșat lui Hristos, spunându-I: „Doamne, dacă Tu ai fi fost aici, atunci când noi Te-am chemat și când am avut cea mai mare nevoie de Tine, fratele nostru, Lazăr, nu ar fi murit”. Cu alte cuvinte: „Nu ai venit atunci când noi Te-am chemat și când aveam cea mai mare nevoie de prezenţa Ta, ca Cel care ești Însăși Viaţa fiinţială, ca Cel care biruiești moartea, pentru că aceasta nu Te poate cuprinde pe Tine, Cel care ești Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit”.

În delicateţea Sa faţă de om, chiar și atunci când el se revoltă sau reproșează, Hristos iniţiază un dialog frumos cu aceste două surori ale lui Lazăr, un dialog despre credinţa în înviere, transmiţându-le și convingându-le că toţi cei care cred în Hristos nu vor muri, pentru că moartea nu este altceva decât un prag, trecerea într-o altă dimensiune, într-un alt mod de viaţă, mai deplin și mai frumos, așa cum se spune în slujba de prohodire – într-o viaţă unde „nu este nici durere, nici întristare sau suspinare”. Este o viaţă de bucurie, pentru că acolo unde se află Dumnezeu, este bucurie. 

Unde este păcatul, vine și suferinţa, și moartea. Dumnezeu nu a generat păcatul și moartea, ci neascultarea omului le-a generat - a fost liber să aleagă între a trăi veșnic și a se lăsa prins în chingile morţii.

De aceea, noi avem această nădejde – Însuși Hristos este Nădejdea noastră – și referinţa de neclintit a faptului că noi, prin moarte, am intrat în dimensiunea veșniciei.

Sunt unii care se întreabă cum știm noi că este ceva dincolo de moarte, pentru că nu s-a întors nimeni de acolo, ca să ne dea o certitudine. Totuși S-a întors Cineva – Însuși Domnul – și El este certitudinea noastră, că moartea nu este un zid implacabil, nu este ultima realitate a acestei vieţi, ci este exact ca într-o frază, unde nu punem punct, ci punem o virgulă, pentru că mai urmează alte propoziţii, și după câteva propoziţii se pune și un punct.

Prima propoziţie dintr-o frază este viaţa noastră, scurtă – „umbră și vis”, cum se spune în slujba de prohodire. După aceea, urmează alte multe propoziţii, până se termină fraza. Aceste multe propoziţii sunt cele care ne încredinţează de viaţa veșnică, plină de lumină și de comuniune cu Dumnezeu.

Când suntem într-un asemenea context, când avem în faţa noastră această realitate sumbră a morţii, ar fi tare bine să conștientizăm și iminenţa ei, adică să trăim ca și cum am muri mâine, pentru că nimeni nu este sigur  pe viaţa sa. Toate se pot ruina într-o secundă – și sănătatea noastră, și frumuseţea noastră, și inteligenţa noastră; de nimic nu suntem siguri, toate sunt în mâinile lui Dumnezeu. 

Avem doar certitudinea învierii, a biruinţei pe care Însuși Hristos a săvârșit-o pentru noi asupra morţii. Şi mai avem încă o certitudine – că luăm cu noi, în veșnicie, doar ceea ce am făcut, bun sau rău. Nu luăm nici case, nici bogăţii, nici tot ceea ce am agonisit, nimic.

În exprimarea populară se spune: „patru scânduri într-un cui – asta-i averea omului”. Cu aceasta ne ducem, iar în urma noastră rămâne fie amprenta și imaginea unui om bun și luminos, fie a unui om rău, care și-a trăit viaţa în neconcordanţă cu ceea ce ne cere Dumnezeu. De aceea, să fim atenţi cu propria noastră viaţă, să o drămuim așa cum se cuvine, cu multă înţelepciune și cu multă credinţă în Dumnezeu.

Rugăciunile pe care noi le săvârșim pentru cei adormiţi sunt expresia dragostei noastre faţă de ei. Așa cum se spune în Sfânta Scriptură, „dragostea este mai puternică decât moartea”. Nimeni, niciodată, nu va putea smulge această dragoste din inima familiei care este aici, de faţă, îndurerată și care conduce pe drumul veșniciei pe mama lor, rudenie apropiată, bunică sau prietenă.

De aceea, rugăciunea pentru cei adormiţi este expresia deplină a dragostei faţă de ei. Însuși cuvântul „parastas”, provenit din limba greacă, înseamnă „prezenţă, înfăţișare sau mijlocire” – adică noi suntem prezenţi cu inima noastră, prin rugăciune, pentru cel care a plecat în lumea veșniciei.

În mod paradoxal – ca să vedem că nu este o pură teorie –, cu cât intensitatea dispariţiei fizice a unui om din această lume este mai puternică, cu atât, și poate și mai mult decât atât, prezenţa spirituală în sufletul nostru este mult mai puternică. Vedeţi că, după ce moare cineva, zi de zi ne aducem aminte de anumite situaţii, contexte, vorbe, care au legătură cu cel adormit, și devine mult mai prezent și mai pregnant în viaţa noastră – așa a rânduit Dumnezeu lucrurile.

Prezenţa noastră aici este expresia dragostei faţă de familia părintelui Teodor, slujitor la Catedrala Episcopală din Huși. Sunt aici de faţă părinţi consilieri, părinţi inspectori, părintele protopop, preoţi din localităţile învecinate și, desigur, părintele stareţ Euharist de la Mănăstirea Bujoreni și părinţii care sunt fraţi de nevoinţă ai părintelui Teodor, care a venit la Catedrala Episcopală din Huși de la Mănăstirea Bujoreni. Prezenţa noastră este un semn de comuniune, de solidaritate și, desigur, de mulţumire pentru adormita Iuliana, care a crescut copii buni, cuminţi și cu frică de Dumnezeu.

Slujba de înmormântare va avea loc mâine, 30 mai 2024, de la ora 13.00.