Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele protopop Marius Cătălin Antohi.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a adus în discuție lucrarea „Scara dumnezeiescului urcuș”, un adevărat ghid spiritual, actual prin profunzimea cu care descrie realitățile sufletești și prin remediile propuse:

«Ajungând însă la un loc, a rămas să doarmă acolo, căci asfințise soarele. Și luând una din pietrele locului aceluia și punându-și-o căpătâi, s-a culcat în locul acela. Și a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau și se pogorau pe ea» (Facere 28, 11-12)

Din punct de vedere liturgic, ne aflăm în Duminica a IV-a a Postului Mare, dedicată unui mare sfânt, ascet, Sfântul Ioan Scărarul. Supranumele „Scărarul” i-a fost atribuit datorită faptului că a scris cartea intitulată „Scara dumnezeiescului urcuș”.

Sfântul Ioan Scărarul a descris călătoria sufletului înspre Dumnezeu, desăvârșirea acestuia, ca fiind o scară pe care omul trebuie să urce. Sfântul Ioan Sinaitul – s-a nevoit în Muntele Sinai, în secolul al VII-lea – a fost, pentru puțină vreme, stareț al Mănăstirii Sinai, retrăgându-se apoi în pustie, unde a trăit 40 de ani în rugăciune, singurătate și comuniune cu Dumnezeu.

„Scara” are 30 de trepte, iar fiecărei trepte îi corespunde o virtute și opusul acesteia. „Scara” începe cu prima treaptă – debarasarea de grijile lumești, de tot ceea ce ne risipește și ne hipnotizează din punct de vedere material, și se sfârșește cu treapta pe care sunt așezate cele trei virtuți teologice – credința, nădejdea și dragostea.

Urcușul nostru spiritual începe cu dorința de a nu ne atașa, în mod idolatru, necorespunzător, de cele materiale. Trebuie să găsim un echilibru între ceea ce îi dăruim sufletului și ceea ce îi dăruim trupului, pentru că noi suntem și ființe spirituale, nu numai trupuri.

Imaginea Scării, a urcușului duhovnicesc pe care trebuie să ni-l asumăm fiecare dintre noi, treaptă cu treaptă, a fost reprezentată, foarte sugestiv, din punct de vedere iconografic, pe latura de nord a Mănăstirii Sucevița, din Bucovina (zidită în secolul al XVI-lea). Această scară imensă are 32 de trepte, cu două trepte mai mult decât „Scara” Sfântului Ioan Scărarul.

Această reprezentare iconografică, foarte frumoasă și sugestivă, a avut drept sursă  un eveniment biblic din Cartea Facerii. Patriarhul Iacov primește binecuvântare de la tatăl său, Isaac, să se ducă în Mesopotamia, să-l caute pe Batuel și să-și ia soție de acolo. În drumul său spre Mesopotamia, într-un loc numit Haran, fiind ostenit, s-a așezat să se odihnească, punându-și o piatră drept căpătâi. În timpul somnului, Dumnezeu i-a arătat, în vis, o scară din cer până pe pământ, pe care urcau și coborau îngerii lui Dumnezeu. După ce patriarhul Iacov s-a trezit, a turnat untdelemn peste acea piatră, unde i-a vorbit Dumnezeu în vis, făgăduindu-i că el va fi binecuvântat. A numit locul respectiv Betel (casa lui Dumnezeu) - adică locul unde I-a simțit prezența lui Dumnezeu.

Atitudinea pe care patriarhul Iacov a avut-o față de locul unde a dormit, a fost preluată, ca ritual de sfințire a bisericii, începând de la punerea pietrei de temelie – se așază crucea și o piatră (o placă) peste care se toarnă untdelemn, în chipul crucii, urmând ca acel loc să devină spațiul unde se va ridica o biserică a lui Dumnezeu - locul prezenței lui Dumnezeu.

Pe scara reprezentată iconografic pe latura de nord a Mănăstirii Sucevița vom vedea oameni urcând: unii ajung pe primele trepte și după aceea cad, alții ajung la mijloc și reușesc să meargă până în vârful scării. Vom vedea că unul dintre cei care urcă pe această scară ajunge până aproape la penultima treaptă și, dintr-odată, se prăbușește. Penultima treaptă a scării este premergătoare ultimei trepte, care este iubirea – așa cum ne spune Sfântul Ioan Scărarul.

Prin urmare, dacă asceza noastră nu este însoțită de dragoste, Dumnezeu nu o primește. Dacă nu avem capacitatea de a iubi, inclusiv pe cel care ne calomniază și ne disprețuiește, asceza noastră (și dacă postim, și dacă ne nevoim) nu este primită.

De aceea, cel care ajunge până aproape în vârful scării – la capătul căreia este Hristos, Iubirea desăvârșită, așteptându-Și nevoitorii care se străduiesc să fie mai buni, să muncească mai mult pentru sufletul lor –, dintr-odată își pierde echilibrul și se prăbușește jos, pentru că nu are dragoste în sufletul său.

Găsim Cartea „Scara”, tradusă de Părintele Dumitru Stăniloae, în volumul IX al Filocaliei. Această carte a fost una dintre lucrările de căpătâi ale fiecărui monah. Prima traducere a acestei lucrări a fost făcută de către Sfântul Mitropolit Varlaam al Moldovei, pe când era călugăr la Mănăstirea Secu, înainte de anul 1618. Această traducere nu a fost tipărită, a circulat în manuscris, prin chiliile călugărilor și ale nevoitorilor. Această traducere a inspirat și a determinat conținutul duhovnicesc al unei alte lucrări arhicunoscute – Cazania lui Varlaam.

Preasfinția Sa a descris roadele unei virtuți propuse de Sfântul Ioan Scărarul care, din păcate, lipsește din societatea contemporană „agresivă, bântuită de un duh de răzbunare și de foarte multă răutate”:

Atunci când cineva ne greșește, avem toată grija, cu multă ușurință, să întoarcem înapoi, cu orice preț, răutatea și duhul de răzbunare, încât celălalt să simtă, să-l usture sufletul pentru ceea ce a greșit.

Atunci când cineva îi greșește, omul mândru, plin de sine, iartă foarte greu. Dacă iartă, o face doar atunci când consideră că merită să acorde acest lucru.

Sfântul Ioan Scărarul ne dă soluția pentru a ne izbăvi de patima mâniei, a urii și a răzbunării, care ne caracterizează și pe care am experimentat-o cu toții. Niciun pământean nu poate să spună că a fost atât de bun, încât nu a avut momente de răzbunare, de răutate și de ură. Sfântul Ioan Scărarul ne descrie antidotul la păcatul mâniei pe treapta a opta, „despre nemâniere și blândețe”.

Sfântul descrie mânia ca fiind „izbucnirea urii ascunse, a ținerii de minte a răului”. Omul mânios ține minte fapta rea (greșeala) pe care i-am făcut-o. Continuă Sfântul Ioan: „Mânia este pofta de a face rău celui care ne-a supărat”.

Antidotul la păcatul mâniei este blândețea, descrisă în felul următor de către Sfântul Ioan Scărarul: „Dacă definiția celei mai înalte blândeți este a rămâne senin cu inima și plin de iubire față de cel ce ne supără când e de față, definiția mâniei este a te lupta prin cuvinte și mișcări cu cel ce te-a supărat și a te înfuria asupra lui chiar când ești singur”.

Blândețea înseamnă să rămânem cu inima senină și plină de iubire față de cel care ne supără. Este așa de greu. Puțini oameni ajung la o asemenea stare. Nu aș îndrăzni să spun că numai sfinții, ci aș spune că numai sufletele bune, care nu sunt cotropite de păcatul mândriei și al preocupării doar de sine, de nevoile proprii.

Când suntem răniți, fiecare dintre noi credem că nevoile noastre sunt esențiale, prioritare, în fața celor din jurul nostru. Rana suferită din pricina greșelii, a răutății sau a disprețului unui om, generează în noi o atitudine de egoiști – ceea ce se numește, în limbajul psihologiei moderne, narcisism.

Narcisistul este preocupat numai de nevoile lui, vrea să-și impună punctul de vedere cu orice preț, vrea să impună realitatea pe care el o trăiește, în termenii în care crede el, nu altfel. Un narcisist iartă foarte greu și, dacă o face, o face impunând, întotdeauna, condiții.

Un psiholog spunea că una dintre caracteristicile omului mândru (narcisist) este faptul că este preocupat foarte mult de sine însuși, nu are empatie, nu-l interesează deloc dacă celălalt suferă. Își continuă drumul lui – „pofta de a face rău cu orice preț”, așa cum spune Sfântul Ioan Scărarul – și renunță cu foarte mare ușurință la relații, pentru că, de fapt, el nu iubește, ci se iubește doar pe sine însuși.

Un narcisist acordă iertarea extraordinar de greu, încât te determină pe tine, cel care i-ai greșit, să-ți asumi iertarea și dacă nu i-ai greșit– în așa punct te poate aduce un asemenea om, sau te poate destabiliza, din punct de vedere psihic.

În limbaj filocalic, cei care se comportă în felul acesta sunt oamenii mândri, pentru care există leac – nu cum se spune în psihologie, ca narcisistul nu poate fi vindecat. În Spiritualitatea Ortodoxă, noi credem că poate fi vindecat, prin smerenie și, mai ales, prin blândețe.

Toți avem momente de mânie, ne supărăm (ne întristăm) unii pe alții. Acea tristețe ne ține în noi înșine și ne este greu, din pricina mândriei, să acordăm iertare. Dar facem acest lucru o zi, două sau trei, însă nu aceasta este firea noastră.

Omul mândru ne ține săptămâni sau luni întregi fără să ne dea iertarea – aceasta este una dintre caracteristicile omului preocupat numai de sine însuși și de problemele pe care el le are. El nici nu crede că greșește ci, dimpotrivă, e convins că modul cum acționează este corect și perfect justificat, iar celălalt se află permanent în eroare.

Narcisistul nu se consideră niciodată vinovat, ci că celălalt generează modul său de a se comporta. Rar vom vedea un om mândru că îşi pune cenușă în cap și că își asumă, până în străfundul sufletului, faptul că el este vinovat. Nu o va face, ci va crede, întotdeauna, că modul cum acționează este justificabil, generat de cel care l-a supărat.

Sfântul Ioan Scărarul ne dă această soluție – să exersăm blândețea (mintea noastră, creierul nostru, sinapsele neuronale să fie obișnuite cu blândețea). Nu ne iese tot timpul, greșim, dar este important să avem dorința de a interveni și a ieși din situația în care am rănit și supărat cumplit pe cineva.

Dacă există conștientizarea faptului că am greșit foarte tare și avem dorința, este deja un semn că nu suntem prinși în vârtejul omului narcisist, care se vindecă mai greu.

Tot psihologii spun că, în general, cei care au avut o copilărie nefericită (au fost abuzați), au tendința de a se comporta egoist și foarte narcisist.

Să ne dea bunul Dumnezeu blândețe, înțelepciune, răbdare și foarte multă iubire față de cei din jurul nostru.

Când suntem angajați în asumarea blândeții, a iubirii și a răbdării, vom avea răbdarea necesară și cu cei din jurul nostru. Chiar dacă ne mânie, ne tulbură și ne supără, nu le vom reproșa niciodată, nu le vom spune: „Tu, cel care vrei să fii blând și plin de iubire, uite ce fel ești – îmi dăruiești mânie și foarte multă ură”. Cel care se străduie să dobândească iubirea și blândețea, nu va reproșa în felul acesta, pentru că își dă seama că și el poate să greșească și să nu fie blând și plin de iubire, mai ales în momentele foarte solicitante din punct de vedere psihic.

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru preot pe diaconul Samuel Misaroș și l-a instalat ca paroh al Parohiei Rânzești, oferindu-i Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce și cheile bisericii.