Vineri, 7 ianuarie 2021, de Sărbătoarea Soborului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, Preasfințitul Părinte Episcop Ignatie a oficiat Sfânta Liturghie la Catedrala Episcopală din Huși.

În cuvântul de învățătură, Preasfinția Sa a vorbit despre profilul duhovnicesc al Sfântului Ioan Botezătorul:

«Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţă şi nu începeţi a zice în voi înşivă: Avem tată pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam» (Luca 3, 8)

Atunci când întâlnim un om de o probitate morală excepțională, avem tendința, în mod instantaneu, de a-l urma, de a lua aminte la modul său de viețuire. Ne câștigă prin lumina pe care o emană și o împărtășește în jurul său, ca rod al curățeniei lăuntrice.

Un om duhovnicesc este întotdeauna exigent mai întâi cu sine însuși și mai apoi cu cei din jur. Aproape în toate cazurile intensitatea exigenței morale este mult mai mare față de sine însuși, decât ar pretinde-o de la semenii săi.

Așa intuim că a fost Sfântul Ioan Botezătorul, un om exigent cu sine însuși. Ducea o viață foarte austeră, de postire aspră, se îmbrăca extrem de simplu, și, în același timp, așa cu reiese din cuvântarea sa, a fost un om extrem de exigent.

Din păcate, am atribuit adjectivului „exigent” conotații negative. Când spunem despre cineva că este exigent, asociem, în mod automat, acest comportament cu un om rău, aspru, crud, însă nu este chiar așa.

Omul exigent, din punct de vedere moral, este cel care manifestă, prin toți porii existenței sale, o responsabilitate maximală, întotdeauna mai întâi față de sine însuși, și apoi față de cei din jur. Aceasta este abordarea duhovnicească.

Părinții filocalici ne încredințează că întâi trebuie să fim foarte exigenți cu noi înșine. Din această exigență să decurgă și exigența față de cei din jur.

Dacă cumva exigența față de cei din jur este mai intensă și mai puternică decât cea față de noi înșine, să știm că nu suntem poziționați corect duhovnicește.

Dacă manifestăm față de noi îngăduință și laxitate, iar celor din jur le cerem mai mult decât făptuim noi, să știm că în sufletul nostru se ascunde mândria.

Așa cu reiese portretul său din Sfintele Evanghelii, Sfântul Ioan Botezătorul a fost mai întâi un om exigent cu sine însuși. Cuvântul său avea putere pentru că îndărătul său era experiența unei vieți duhovnicești autentice și de maximă smerenie. Numai în felul acesta cuvântul nostru poate să aibă putere.

Sfântul Ioan nu era preocupat de persoana sa, nu căuta să fie un populist. Nu era preocupat de imaginea sa personală, ci de fidelitatea față de misiunea încredințată de Dumnezeu, de a fi pregătitorul căii Domnului Hristos, cel care deschide inima oamenilor pentru a-L primi pe Domnul.

Părintele Episcop Ignatie a afirmat că Sfântul Ioan le cerea celor care veneau la el să nu fie doar credincioși nominali:

Una din exigențele pe care le pretindea contemporanilor săi, care veneau să îi asculte cuvântul era să nu fie credincioși cu numele.

Mulți din cei care îl ascultau se revendicau a fi „fiii lui Avraam”. Era o formă de autosuficiență morală, o calitate dobândită și care îi plasa  într-o zonă de moralitate, fără să se nevoiască să schimbe ceva în viața lor. Era ca un fel de cuvânt magic, pentru a se poziționa în fața celorlalți: „suntem fiii lui Avraam” – în mod automat le-ar fi fost conferit un statut moral excepțional.

Sfântul Ioan îi admonestează și le spune: „faceți roade vrednice de pocăință”. Să se vadă că ei sunt fiii lui Avraam, de la care se revendică cu atâta ușurință. „Pocăiți-vă, schimbați-vă viața! Primiți-L pe Dumnezeu în inima voastră și împliniți-I poruncile”.

În tipologia aceasta de oameni îi întâlnim astăzi pe cei care, cu aceeași lejeritate spun: „sunt un om credincios, dar nu merg la biserică, nu mă spovedesc, nu mă împărtășesc de Tainele pe care Biserica mi le dăruiește. Sunt credincios, fac fapte bune, mă rog din când în când, încerc să am o relație cu Dumnezeu acasă, nemediată de un slujitor al Bisericii”.

Sigur că nu este al nostru a judeca. Nu avem de unde să știm ce este în inima unui om care se exprimă astfel.

Putem însă să ne punem un semn de întrebare asupra calității vieții duhovnicești pe care acela o duce. Nu poți să fii al lui Hristos, dacă nu te împărtășești cu Hristos, în Liturghie. Sfânta Liturghie nu poate fi săvârșită de credincios acasă.

Cei care își atribuie acest statut de creștin doar în virtutea unui certificat de botez, se aseamănă cu cei care preferă să bea apă de la robinet, deși izvorul este la un pas de ei. În mod natural, noi, dacă am face o statistică și am spune unui grup de oameni să aleagă dacă să bea apă de la robinet sau de la izvor, majoritatea covârșitoare va bea apa de la izvor, nu de la robinet. Așa ne-a creat Dumnezeu, să căutăm autenticul, ceea ce este curat, ceea ce este darul Lui, care vine direct de la El.

Așa ar trebui să gândim și când venim la slujbele Bisericii. Venim ca la un izvor curat, unde ne înduhovnicim și ne luminăm, căpătăm puterea să avem gânduri bune, care să ne ajute să ne schimbăm vița.

Modul nostru de a concepe viața stă în gândurile pe care le avem. Este o carte arhicunoscută, a Starețului Tadei: „Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața”. Am putea spune și invers: cum ne este viața, așa sunt și gândurile noastre.

Noi nu putem duce o viață duhovnicească autentică fără o viață liturgică. Este o iluzie, chiar dacă avem sentimentul că trăim un anumit fel de relație cu Dumnezeu. Este o anumită euforie sufletească, dar nu de profunzime, care să ne transforme și să ne schimbe, în adâncul simțirilor noastre, în oameni ai lui Hristos și să devenim, cu adevărat, ucenicii Lui.

Preasfinția Sa  a vorbit despre semnele prin care arătăm dacă suntem ucenici ai lui Hristos sau nu:

Care este proba din care ne putem da seama dacă suntem ucenicii lui Hristos?

Dacă El ocupă un loc central în viața noastră și mai ales în cele mai nesemnificative amănunte ale acesteia. Dacă în tot ceea ce facem este Hristos, și gândul și trăirea prezenței Lui, atunci suntem ucenicii Lui.  Dacă ne trezim cu El, dacă pe parcursul zilei îl avem în inima și mintea noastră, prin stare de rugăciune, dacă ne culcăm cu El, atunci suntem ai Lui. Dacă o facem sporadic, cu sincope, iar durata prezenței Lui este mult mai mică în comparație cu parcursul unei zile, atunci nu suntem ucenicii Lui.

La Liturghie auzim de foarte multe ori cererea: „Dă Doamne!”. O singură dată spunem „Ție Doamne!”. Noi Îi cerem de mult mai multe ori (sunt șase cereri), și o singură dată Îi spunem „Ție Doamne!”. Așa i-a inspirat Dumnezeu pe Sfinții Ioan Gură de Aur sau Vasile cel Mare să alcătuiască Sfânta Liturghie. Noi să Îi cerem mult, și să Îi dăm foarte puțin.

Cât de minunat este Dumnezeu! Noi nu reușim, pe parcursul unei zile sau a unei săptămâni nici măcar o singură dată să Îi oferim ceva lui Hristos. Domnul ne cere întreaga noastră viața („Pe noi înșine și unii pe alții, lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”) cu tot conținutul ei, de păcate sau virtuți.

Sfântul Ioan Botezătorul nu ne dorește să fim creștini nominali și să tratăm lucrurile cu superficialitate.

Credincioși nominali sunt și cei care se grăbesc atunci când vin la Liturghie. Nu vin de la început și pleacă și mai devreme. Vor să facă un act de prezență.

Putem compara venirea noastră la Liturghie cu prinderea unui avion. Avionul este un mod de transport sigur, dar puțin mai costisitor. Fiind astfel, suntem extrem de atenți să ajungem la timp. Nu ne permitem să întârziem, căci nu vom mai putea ajunge la destinație.

Așa ar trebui să gândim și Sfânta Liturghie. Este un moment în care „decolăm” înspre Împărăția lui Dumnezeu. Când se dă „Binecuvântarea mare” („Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh”) noi intrăm în Împărăție, intrăm în duhul Liturghiei. Dacă această „decolare” este corectă și fără turbulențe, atunci tot parcursul Liturghiei va fi unul așa cum se cuvine, nici nu ne vom plictisi, nici nu vom fi cu ochii pe ceas, nici nu îi vom judeca pe cei de lângă noi.

Ultimele articole