Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele secretar eparhial Sofian Gaman, părintele exarh Zaharia Curteanu și părintele protopop Vasile Lăiu.

În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a explicat de ce duminica premergătoare Postului Mare este numită a «Izgonirii lui Adam din Rai»:

„În vorbirea curentă, atunci când pierdem pe cineva foarte drag sufletului nostru, spunem: «doar în momentul acesta, în care nu-l mai avem printre noi din punct de vedere fizic, îmi dau seama cât de mult a contat acest om pentru mine, ce pierdere imensă că nu mai este printre noi».

De asemenea, atunci când cineva, din pricina unui conflict, a unei neînțelegeri, se distanțează de noi și ia decizia de a nu mai interacționa în niciun fel cu noi, trăim o adevărată dramă, simțim că ceva s-a rupt din noi. Acea persoană ocupa un loc special, dădea un sens vieții noastre și, dintr-o dată, nici măcar nu mai vrea să ne vorbească, să se întâlnească sau - cel mai greu de suportat - nici nu mai vrea să audă de noi.

Pentru noi este o adevărată tragedie, simțim că se prăbușește cerul, pierzând un om din pricina neglijenței, a orgoliului și a răutății noastre. Simțim că sărăcim. Simțim că ființa noastră este incompletă și nu mai găsim sens vieții noastre. Astfel de experiențe trăim cu toții.

Duminica de astăzi ne pune spre reflecție duhovnicească unul din evenimentele cele mai tragice din istoria umanității, cu consecințe devastatoare: izgonirea lui Adam din Rai.

Pentru o mai multă precizie, ar fi mai potrivit să spunem că însuși Adam, prin neascultarea sa, prin neînfrânarea sa, a decis să se auto-izgonească din Rai.

Faptele sale și ruptura interioară de Dumnezeu au avut drept rezultat izgonirea, condiția de exilat în această lume.

Ori de câte ori păcătuim, noi divorțăm de Dumnezeu. Păcatul nu este numai o simplă încălcare a unei porunci a lui Dumnezeu. El este o ruptură, pierderea sensului vieții noastre.

Fiind o pierdere, decidem să trăim departe de Dumnezeu, trăim condiția de exilați”.

Părintele Episcop Ignatie a amintit de momentul în care Dumnezeu îl așază pe Adam în rai:

„Sfânta Scriptură ne spune că omul a fost creat în a șasea zi, dându-i-se pământul spre bucurie și desfătare.

Pentru Adam, cel care a fost creat pentru a fi împărat, cel care stăpânește înțelept, în chip spiritual, întreaga făptură, pământul era un adevărat rai.

După crearea omului, în a șaptea zi, Dumnezeu se odihnește de toate cele săvârșite, pe care «Le-a făcut bune foarte».

După ce S-a odihnit de toate cele create, Dumnezeu decide să sădească, în grădina Edenului, Raiul, unde l-a așezat pe Adam.

Sfântul Simeon Noul Teolog ne spune că Dumnezeu a decis această sădire a raiului, după cele șapte zile - adică în a opta zi - pentru a-i aminti omului că vocația lui este veșnicia. Ziua a opta este simbolul veșniciei - tot ceea ce este dincolo de timp.

Raiul sădit în partea de răsărit a Edenului a fost rânduit pentru om în ziua a opta, după ce a fost creată întreaga lume. Omul trebuia să înțeleagă că statutul lui este de cetățean al raiului.

Sfântul Simeon Noul Teolog ne mai spune că Dumnezeu nu a sădit raiul înainte de facerea lumii, ci după facerea acesteia, ca omul să priceapă că aceasta este ținta lui, drumul înspre care se îndreaptă.

Din nefericire, Adam nu a ascultat porunca rânduită de Dumnezeu și a tras după sine izgonirea sa din raiul sădit în partea de răsărit a Edenului.

Sfinții Părinți descriu acest rai ca fiind de o frumusețe covârșitoare. Frumusețea lui consta în faptul că Adam se putea bucura de o intimitate cu Dumnezeu și de vorbirea cu El.

Raiul înseamnă prezența dragostei lui Dumnezeu, comuniune cu El și frumusețea chipului Său din noi.

Ori de câte ori păcătuim, decidem să ieșim din rai, pentru că fărâmițăm dragostea lui Dumnezeu, spargem comuniunea cu El și devenim oameni urâți sufletește”.

«Lepădat a fost Adam din desfătarea Raiului, prin mâncarea cea amară, pentru neînfrânare, nepăzind porunca Stăpânului, și osândit să lucreze pământul din care a fost luat și, cu multe sudori, să mănânce pâinea sa. Pentru aceasta, noi să iubim înfrânarea, ca să nu plângem afară din Rai, ca și acela, ci să intrăm într-însul» (Sedealnă la Utrenia Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai)

„Părinții Bisericii au rânduit ca Duminica premergătoare Postului Mare să ne aducă aminte că, prin păcatul lui Adam, trăim condiția de exilați în lumea aceasta. Suntem chemați să purtăm în noi dorul după paradisul pierdut.

După ce a fost izgonit din Rai, Adam a început să plângă, să se jelească, conștientizând starea de comuniune, de plinătate a sufletului și de har pe care le-a trăit atât timp cât era în grădina sădită în partea de răsărit a Edenului. Și-a dat seama cât de mult a pierdut prin păcatul său.

Ar trebui să începem Postul Mare conștientizând raiul pe care îl pierdem ori de câte ori păcătuim. Când avem în suflet dorul după raiul pierdut, ne dorim și să ajungem în acesta.

Unde nu este dragoste, este iadul.

Unde este dragoste, comuniune și harul lui Dumnezeu, este Raiul. Trăim cu toții acest lucru.

Când suntem într-o situație de conflict, de neînțelegere cu cineva pe care îl prețuim în mod deosebit, avem sentimentul că începem să gustăm din toată amărăciunea a ceea ce înseamnă iadul.

Un mare romancier rus, F. Dostoievski, spunea că «iadul este neputința de a iubi», locul unde nu mai putem să ne împărtășim de dragoste.

Adam a trăit drama de a nu se mai putea împărtăși de dragostea lui Dumnezeu – adevărata desfătare a sufletului său.

Sfântul Siluan Atonitul ne spune că Adam nu a plâns atât pentru frumusețile raiului, cât pentru faptul că a fost rupt de iubire, de izvorul harului, care este Dumnezeu.

Ar trebui să trăim perioada Postului Mare cu dorința intensă de a ne smulge din «țara păcatului» – un loc al exilului, al corupției, al răutății și al sclaviei.

Păcatul ne transformă în oameni care nu mai suntem liberi, care decidem să devenim dependenți de patimi, de vicii, de întuneric și de tot ceea ce urâțește sufletul nostru.

În perioada comunistă, când țara noastră era sub teroarea lipsei de libertate, a foamei și a fricii, când viața personală este confiscată, mulți conaționali decideau să emigreze, să fugă din acest lagăr – în perioada comunistă România a fost ca o închisoare, a fost transformată într-un mare penitenciar.

La fel, când suntem prinși în temnița păcatului, când trăim ca într-un penitenciar, când lăsăm păcatul să ne cotropească viața, să ne dorim să fim oameni liberi.

Raiul înseamnă libertate, dragoste, puterea de a ne simți oameni împliniți, cu demnitate.

Păcatul ne înjosește, ne fură demnitatea. Când ne lovește o patimă și devenim robii aceleia, ne dezumanizăm.

Care este chipul unui om care se mânie? În starea de mânie, omul nu mai are conștiința a ceea ce face. Este ca teleghidat, ca și cum cineva îl manevrează, vorbește fără de el, se tulbură și se comportă într-o manieră în care nici el nu se mai recunoaște - atunci când își revine”.

Preasfinția Sa a arătat că perioada de post este cea mai propice pentru trezirea conștiinței și a dorului după raiul pierdut:

„Postul Mare ar trebui să ne trezească la starea de a avea conștiința paradisului pierdut.

Să conștientizăm că am pierdut ceva valoros, deosebit, și să ne luptăm să îl recâștigăm în viața noastră.

Acest răstimp de post, de nevoință, de apropiere de Dumnezeu, de spovedanie, de împărtășanie mai deasă, de citire din Sfintele Scripturi și din cărțile duhovnicești, este intervalul cel mai prielnic de a câștiga raiul în sufletul nostru.

Când vedem oameni chinuiți, victime ale propriei lor firi, oameni care nu pot scăpa nici de ei înșiși când păcătuiesc și când lasă să se dezlănțuie patimile și răutatea din ei, să înțelegem că aceștia încep deja să trăiască iadul  pe acest pământ.

Duminica aceasta ne conștientizează că în funcție de cum trăim - spiritual vorbind, în această viață, vom trăi și în lumea de dincolo. 

Dacă trăim chibzuit, înțelept, înfrânat, duhovnicește, cu credință, cu bunătate, cu dragoste față de semeni - inclusiv față de cei care ne calomniază și ne disprețuiesc, atunci noi deja pregustăm raiul la care ne va face părtași Dumnezeu după viața aceasta.

În contrast, dacă vom decide să fim răutăcioși, să calomniem gratuit, să ne dezlănțuim ura, să îi murdărim pe ceilalți cu patimile noastre, deja ne trăim iadul care ne așteaptă dincolo de lumea aceasta.

Să ne dea Domnul plânsul de conștientizare pe care l-a avut Adam după ce, din pricina păcatului său, a fost izgonit din rai.

Să ne fie sufletul încrustat de durere că am pierdut raiul în care Dumnezeu ne-a așezat pe toți cei care suntem botezați. Prin Botez am fost reașezați – personal - în Raiul lui Dumnezeu”.

Păcatele ne fac să ne auto-izolăm din raiul în care ne-a așezat Domnul.

Dorul după raiul pierdut să fie ca un fier înroșit pe inima noastră. Așa vom avea și motivația necesară să îl recâștigăm.

Când fiul risipitor a văzut în ce stare de degradare morală era, și-a adus aminte de căldura raiului pe care o trăia în casa părintească, alături de tatăl său. Cum și-a adus aminte de raiul iubirii tatălui său, și-a zis: «mă întorc la tatăl meu și voi cere iertare pentru ce am făcut. Să fiu numai o slugă în acest rai al iubirii părintești, că îmi este suficient».

Dorul după raiul pierdut l-a întors pe fiul risipitor din țara înstrăinată, a păcatului, în casa luminii, a iubirii și a căldurii Tatălui ceresc”.

După Sfânta Liturghie, Părintele Episcop Ignatie a săvârșit slujba Parastasului pentru părintele Irineu Bocâncă, duhovnic al Mănăstirii Florești, cu prilejul împlinirii a trei luni de la trecerea sa la cele veșnice.