Sfântul Voievod Ştefan cel Mare a fost fiul Voievodului Bogdan al II-lea şi al Doamnei Maria-Marina Oltea. După ce tatăl său a fost ucis, Ștefan a venit cu oaste, ajutat de Vlad Țepeș, domnul Țării Românești și după înfrângerea lui Petru Aron în „tina de la Doljești”, la 12 aprilie și la Orbic pe 14 aprilie 1457, merge la Suceava și pe locul ce se chema câmpia Direptății, lângă cetatea de scaun, întreabă pe toți de față, dacă le este cu voie să le fie domn. Întreaga adunare în frunte cu mitropolitul Teoctist, au proclamat pe Ștefan ca domn legiuit al Moldovei în scaunul părinților și strămoșilor acestuia.

Ştefan cel Mare a fost numit de către popor „Bun, Mare şi Sfânt”. „Bun”, pentru faptele sale de milostenie şi iertarea celor vinovaţi; „Mare”, pentru iscusinţa cu care a condus ţara, întrucât prin el Dumnezeu a pedepsit pe cei lacomi şi trădători; „Sfânt”, pentru luptele sale de apărare a întregii creştinătăţi, cât şi pentru numărul mare de biserici şi mănăstiri pe care le-a zidit şi înzestrat cu cele necesare spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea credincioşilor. Ştefan cel Mare a fost un apărător al credinţei creştine în luptele sale cu turcii şi tătarii, precum şi un mărturisitor al ei prin numărul mare de biserici ridicate cu purtarea sa de grijă, prin înzestrarea lor cu cele necesare slujbelor şi obştii călugărilor. Ştefan cel Mare a zidit biserici şi mănăstiri nu numai în Moldova, ci şi în Muntenia şi Transilvania, mărturisind prin aceasta conştiinţa unităţii de credinţă şi neam. De asemenea şi la muntele Athos, unde pericolul otoman ameninţa tot atât de mult Ortodoxia, a înălţat, înnoit şi înzestrat mai multe biserici şi mănăstiri, între care la loc de cinste stă Mănăstirea Zografu. De asemenea, Ştefan cel Mare a fost un om al pocăinţei şi al rugăciunii. El a simţit permanent nevoia să se roage, să se încredinţeze, el şi familia sa, împreună cu cei vii şi cu cei morţi, rugăciunilor părinţilor sfinţiţi din sfintele biserici ctitorite de el, pe care-i numea „rugătorii noştri”.

Ştefan cel Mare unea rugăciunea cu postul, dar şi cu fapta bună a milosteniei şi a dragostei creştine. Astfel, înzestra familiile tinere de curând căsătorite, cu cele necesare unei gospodării, pământ şi vite. Marele Voievod a fost deopotrivă om al dreptăţii şi al iubirii creştineşti, al iertării duşmanilor săi care au dat dovadă de căinţă pentru greşelile săvârşite. După o domnie îndelungată de 47 de ani Ştefan cel Mare a trecut la Domnul la 2 iulie 1504 şi a fost îngropat în biserica Mănăstirii Putna. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândurile sfinţilor la data de 20 iunie 1992.