„Duşmanul” din „mijlocul nostru”: neunirea

În general, în asemenea momente de recurs şi de cinstire cuviincioasă a unui eveniment din istoria neamului nostru, avem două tendinţe: fie devenim patetici, sentimentali şi, în consecinţă, (potenţiali) irealişti, fie devenim fatalişti şi total neîncrezători, susţinând că nimic din trecut nu poate fi cu adevărat repetabil. Chiar dacă (uneori) istoria nu se repetă, cred că este esenţial ca noi să întreprindem toate demersurile, care pot deveni realizabile, pentru reeditarea, la nivel simbolic şi apoi concret, a unui eveniment major, luminos şi binefăcător din istoria patriei noastre.

Orice eveniment pivotal al vieţii unui neam sau a unui om are drept temei crezul într-un simbol, care generează capacitatea de a închega, de a aduna energiile risipite ale unui ideal. Având în vedere etimologia greacă a cuvântului simbol, care înseamnă a aduna, putem spune că simbolul concentrează energiile înfăptuirii unui ideal, care devine o naraţiune indelebilă şi minunată a Istoriei (cu i mare).

O astfel de naraţiune minunată şi binecuvântată a fost prima unire din anul 1918: unirea Basarabiei cu Regatul României la 27 martie, conform calendarului de stil vechi, iulian, sau 9 aprilie, conform calendarului calendarului de stil nou, gregorian.

După această scurtă introducere, aş vrea să vă fac o confesiune: zilele acestea am citit capitolul unei cărţi absolut fascinante. Capitolul se  numeşte „Revoluţia rusească şi unirea Basarabiei cu patria-mamă”[1]  şi face parte dintr-o carte pe aş îndrăzni să o numesc, chiar cu riscul entuziasmului diletantului în materie de discurs istoric, „biblia” istoriei Basarabiei. Este vorba de volumul, editat în condiţii grafice excepţionale şi într-o limbă plină de mireasma sensurilor arhaice ale cuvintelor, Istoria Basarabiei, scris de Ion Nistor, „unul dintre întregitorii Moldovei”, aşa cum îl numea Nicolae Iorga[2], sau „de unul dintre «ctitorii României întregite», aşa cum îl numea Doina Huzdup[3]. Capitolul acesta, ca să folosesc o sintagmă a lui Ion Nistor, a generat în mine „indescriptibilă însufleţire”[4] pentru tot ceea ce s-a întâmplat acum un secol, din voia Celui de Sus şi prin implicarea, fără sincope de frică sau de intimidare, a decidenţilor acelor vremuri. Conform descrierilor lui Ion Nistor, infrastructura şi strategia dragostei şi a dorului după patria-mamă, România, au fost cultivate, în mod premeditat, în trei direcţii distincte, dar perfect solidare, după principiul vaselor comunicante: 1.  congrese ale soldaţilor, care „elaborau un proiect de autonomie naţională şi teritorială pentru Basarabia”[5] şi care „avură prilej să se întâlnească cu conaţionali de-ai lor din vechiul Regat, din Ardeal şi din Bucovina, şi din contactul acesta rodnic să se lămurească sufleteşte şi să-şi lumineze mintea lor buimăcită de ideile revoluţionare la făclia curată şi frumoasă ideii naţionale. Prin atingerea cu fraţii de acelaşi sânge se deşteaptă tot mai viu conştiinţa lor naţională, ce fusese atâta vreme înăbuşită de urgia cnutului rusesc”[6]; 2. congrese ale „preoţimii basarabene, care cerea în fruntea bisericii basarabene un mitropolit român”; 3. congrese ale . „dăscălimii basarabene”, care „nu se lăsă mai jos. Şi ea se întruni în congres general la Chişinău pe a hotărî romanizarea învăţământului şi înlocuirea buchilor ruseşti prin litere latine”[7]. Acelaşi autor ne spune că acestea erau posibile, pentru că „toţi bunii patrioţi români din Basarabia erau încredinţaţi că singura soluţie a problemei politice a patriei lor nu putea fi alta decât unirea ei cu vechea Moldovă, din trupul căreia fusese ruptă de ruşi cu o sută de ani în urmă. Gândul acesta, nemărturisit, trăia ascuns în cutele cele mai tainice ale sufletului fiecărui moldovean adevărat, ca ceva moştenit din tată în fiu, fără ca el să-şi fi putut dea seama. La privirea steagurilor biruitoare şi a ostaşilor eroici, gurpaţi sub adumbrirea lor, precum şi în urma propagandei de trezire şi deşteptare a conştiinţei naţionale ce se făcea, pe o scară foarte întinsă, de o pleiadă întreagă de intelectuali români din vechiul Regat, din Ardeal şi din Bucovina, cari veniseră la Chişinău şi în celălalte centre administrative şi culturale din Basarabia, se trezi sufletul moldovenilor dintre Prut şi Nistru, şi îndeosebi ale conducătorilor lor, ideea solidarităţii naţionale şi dorul de a se reîntoarce la sânul partriei-mamă, de la care moşii şi strămoşii lor fuseseră răpiţi de vulturul Uralului”[8].

Având în minte aceste relatări, cred că este cazul să ignorăm eroarea logică a domnului Lucian Boia, care vrea să ne convingă de faptul că e „greşit să mizăm pe trecut”[9]. Dimpotrivă, trecutul se pare că ne livrează soluţia pentru ceea ce Pan Halippa, vice-preşedintele Sfatului Ţării din 27 martie 1918, a afirmat cu mâhnire, la Congresul ostaşilor moldoveni din 20 octombrie 1917: „cel mai mare duşman este în mijlocul nostru. Acesta este NEUNIREA. Fraţii mei! Biruiţi acest straşnic duşman şi noi vom birui totul”[10].

Prin urmare, dacă vrem să „biruim” acest duh de „neunire”, avem imperioasă nevoie de tripticul lui Ion Nistor, care să devină pânza freatică a Basarabiei spirituale, culturale şi istorice: 1. credinţă ortodoxă sub jurisdicţie canonică românească, 2. cultură în limba română, despre care domnul academician Nicolae Dabija a afirmat că este „partea noastră de veşnicie” sau că limba română „se salvase, salvându-ne. Iar o vorbă veche zice: fă-ţi cruce cu limba în gură şi diavolul va dispărea. Noi ne-am făcut cruce cu Limba Română şi diavolul care a avut aici mai multe nume a dat înapoi”[11] şi 3. un popor profund conştient de românitatea sa. Acest triptic va face ca duhul „neunirii” să nu mai aibă hegemonie în conştiinţele românilor din dreapta şi din stânga Prutului.

Nicolae Iorga, într-o cuvântare ţinută la 16 mai 1912, exact la o sută de ani de la anexarea Basarabiei Imperiului Rus (16 mai 1812), a rostit următoarele cuvinte, care sunt cu adevărat profetice şi astăzi: „Suntem noi oare prea slabi pentru a lua asupra noastră sarcina de a ne restitui în drepturile noastre? Să vedem. Astăzi o mare parte dintre români nu iau parte cu tot sufletul la viaţa neamului, pe când trupul le foloseşte altora care-i stăpânesc. În miile de cărturari ai Basarabiei s-ar găsi oare o sută de oameni care să-şi dea seama pe deplin de ce sunt, de ce valorează naţia lor, această Românie liberă, această cultură a ei, mai sănătoasă decât a Rusiei? Şi în sutele de sate româneşti ale Basarabiei e oare, în această clipă, unul singur în care toţi: preot, învăţător, oameni din popor să se adune ca, în genunchi înaintea altarului, să facă pomenirea trecutului neuitat şi juruinţi pentru viitorul care nu poate întârzia?”[12].

Basarabie cu jale

(Grigorie Vieru)

În mine a lovit străinul

De Paşti de Denii.

Dar încolţitu-m-au bezmetici

Şi moldovenii.

Că nu suntem români străinul

Pe-a lui o ţine

Şi-ai mei mai tare-l cred pe dânsul

Decât pe mine.

 

Basarabie cu jale,

Basarabie,

De pe deal şi de pe vale

Basarabie!

 

„Încâlcită-ţi este viaţa”,

Basarabie!

„Ca grâul ce-l bate gheaţa”,

Basarabie!

În mine-au dat şi moldovenii

Necreştineşte.

Ci-s fericit că-n ei românul

Tot mai trăieşte.

Ei spun că nu-s români,

Dar lacrimi

În piept frământă

Când un Fărcaş sau Vicoveanca

Sau Gheorghe cântă

Basarabie cu jale,

Basarabie,

De pe deal şi de pe vale

Basarabie!

„Încâlcită-ţi este viaţa”,

Basarabie!

„Ca grâul ce-l bate gheaţa”, Basarabie![13]

La mulţi ani, Basarabie frumoasă şi, te rog, te găteşte de mireasă!

 

Părintele Episcop Ignatie al Huşilor

 

[1][1] Ion Nistor, Istoria Basarabiei. Scriere de popularizare, introducere de Virgil Pâslariuc, Bucureşti, Editura Humanitas, 2017, pp. 296-317.

[2] Nicolae Iorga, apud Virgil Pâslariuc, Ion Nistor, „unul dintre întregitorii Moldovei”, în Ion Nistor, Istoria Basarabiei. Scriere de popularizare, introducere de Virgil Pâslariuc, Bucureşti, Editura Humanitas, 2017, p. IX.

[3]  Ibidem.

[4] Ibidem, p. 297.

[5] Ibidem, p. 299.

[6] Ibidem, p. 296.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem, pp. 306-307.

[9] Lucian Boia, „N-o să-l întrebăm pe Ştefan cel Mare cum ar trebui guvernată România de azi”, în „Dilema veche”, 8-14 februarie 2018, p. V.

[10] https://27martie.wordpress.com/2009/04/17/miracolul-unirii/, accesat la data de 27 martie 2018, orele 3: 51.

[11] Nicolae Dabija, Limba Română, partea noastră de veşnicie, în „Lumina de Duminică” 11 martie 2018, p. 2.

[12] Nicolae Iorga, Trezirea neamului, în „Magazin istoric”, martie 2018, p. 4.

[13] Grigorie Vieru, apud Prof. Alina Murgeanu, Visul lui a fost unirea, în „Lumina de Dumincă”, 11 martie 2018, p. 8.