Comunicare susținută de Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, în cadrul Simpozionului Internațional „Comuniune şi comunităţi: jertfă, slujire, spiritualitate”, organizat de Episcopia Caransebeșului.

„Dacă n-ar fi fost asprimea, groaza chiar, a încercărilor la care a fost supusă în deportare (...) Aniţa şi ai săi ar reprezenta paradigma însăşi a ţărănimii române, aşa cum fusese văzută, şi visată, de toţi «apostolii neamului». Nici urmă de semănătorism în proza dură, fără clişee, nobilă doar prin firescul ei, a Aniţei Nandriş-Cudla. Cinstea, curajul, demnitatea, credinţa sunt de la sine împlântate în aceşti oameni, în mod atât de natural că Aniţa nici nu se gândeşte a le comenta, cu atât mai puţin a se mira”[1].

„Trei zile dacă mai trăiesc, da’ vreau să ştiu că s-a limpezit lumea”[2].

Anul 2019 marchează două celebrări, care sunt într-o interpedenţă uimitoare una faţă de cealaltă. Este anul dedicat satului românesc şi se împlinesc 30 de ani de la căderea comunismului. Chiar dacă asocierea poate părea oximoronică, consider că nu este întemeiată o astfel de evaluare.

Ţăranul, ca realitate concretă, nu ideatică, este, funciarmente, anticomunist. Adică, el crede, în mod natural, în Dumnezeu, familie, neam, şi, în mod structural, în propietatea privată. Evident că aceste realităţi fiind intrinseci geografiei spirituale a ţăranului, nu vom întâlni, în cultura lui specifică, vreo coregrafie ideologică elaborată în jurul acestor concepte. Aceste dimensiuni ale vieţii şi mentalităţii ţăranului român sunt similare respiraţiei aerului. Le simte şi le gândeşte precum respiră. Sunt carnea şi sângele lui. De aceea, împotrivirea faţă de colectivizare a căpătat valenţe existenţiale şi spirituale radicale, necontaminate de compromis şi negociere.

Din păcate, în mentalul colectiv al românului (ceva mai) şcolit s-a instalat o variantă de malformaţie ideologică profund nedreaptă cu privire la ţărani: că sunt proşti şi pro-comunism. Este o concluzie flotantă şi fragilă, care ignoră şi eludează nuanţele.

Comunismul, ca ideologie demonică, şi-a propus, şi, din nefericire, a reuşit în mare parte, să desfiinţeze proprietatea privată[3]. În concreteţea autentică a vieţii ţăranului această „desfiinţare a proprietăţii private” echivalează cu dezrădăcinarea, cu desţărirea lui. Un cercetător avizat, în ceea ce priveşte relaţia stat-ţărani în perioada comunistă, avea să sintetizeze exemplar, în doar câteva cuvinte, mecanismele comuniste de asasinare morală şi exterminare fizică a ţăranului: „Statul-partid a căutat să se insinueze în mod direct în comunităţile rurale şi chiar în viaţa de familie, distrugând relaţii sociale existente şi creionând alianţe şi tensiuni cu totul noi între grupurile abia formate sau remodelând, de o manieră radicală, imaginile de sine ale sătenilor. Viaţa socială de la sat, organizată până atunci în jurul relaţiilor de rudenie (inclusiv năşia), trebuia transformată în termenii «luptei de clasă», prin care partidul urmărea să inaugureze o nouă ordine socială, bazată pe proprietatea colectivă şi munca în grup. Pentru atingerea acestui scop, mijlocul folosit a fost colectivizarea, un proces esenţial pentru formarea «omului nou», prin eliminarea «tradiţionalismului» din sectorul rural şi supravegherea intensă a ţărănimii. În plus, colectivizarea îi permitea regimului să controleze mai bine aprovizionarea cu hrană (prin menţinerea unor preţuri scăzute la alimente şi extragerea de surplus din agricultură) şi să creeze un proletariat rural, chestiuni absolut necesare dezvoltării industriale”[4].

Cu toate acestea, chiar dacă a pierdut pământul, ţăranul nu şi-a pierdut (aproape) niciodată transcendenţa, credinţa în Dumnezeu. Glia ţine de mundan, credinţa de extramundan, de metafizic. Credinţa în Dumnezeu era furnizoarea, dacă ne putem exprima în felul acesta, unei imunităţi interioare faţă de „colectivizarea” nivelatoare şi fals egalitaristă a comunismului, care a fost o „epifanie a inexistenţei lui Dumnezeu”[5]. Ţăranul deportat a dus cu sine pământul roditor al credinţei în Dumnezeu, familie şi neam, devenind el însuşi o civilizaţie dislocată, dar interiorizată. Asta nu înseamnă că ceva nu s-a modificat în structura sa: Ţăranul şi comunismul sunt incompatibili. Comunismul este diabolic. Ţăranul a avut mai mult de suferit decât oricine. Pentru că el avea mai mult de pierdut. Nu numai şi în primul rând pământul (fără pământ mai trăise el). Ci o întreagă structură fiinţială, construită cu răbdare şi persistenţă, păstrată cu trudă. Comunismul a erodat tocmai această structură, firul neîntrerupt al tradiţiei, în sensul ei cel mai strict”[6].

Această „erodare” este cea care l-a vulnerabilizat cel mai adânc pe ţăran. În comunism, fără pământ, fără familie, fără ţară, ţăranul a devenit fie martir, fie parte integrantă din acest proces distructiv de colectivizare, care nu poate fi percepută decât ca „forţată”, pentru că ambientul firesc de lucru al ţăranului este pământul care îi aparţine, chiar dacă nu îl posedă, aşa cum, în chip ilogic şi stupid, credea Marx, ci ca libertate[7] de a te bucura de bunurile tale.

Aniţa Nandriş-Cudla – spirala unei vieţi consumate în credinţa liniară faţă de Dumnezeu şi în dragostea fără sincope faţă de familie

Pentru a nu părea că teoretizez excesiv tema de faţă, doresc să vă aduc în atenţie biografia spirituală a două eroine emblematice pentru istoria neamului nostru: bucovineanca Aniţa Nadriş-Cudla şi musceleanca Elisabeta Rizea. Consider că povestea vieţii lor întrupează cea mai frumoasă şi autentică icoană a ţăranului român în comunism. Asta nu înseamnă că toţi au fost aşa. Nu idealizăm, ci doar vrem să scoatem la lumină rectitudinea morală a acestor două femei al căror ADN spiritual conţinea în mod natural credinţa în Dumnezeu, dragostea faţă de familie şi faţă de satul în care s-au născut, curajul de a nu deveni turnători, cinstea unei vieţi trăite în privaţiuni inimaginabile pentru noi cei care trăim în era super-pieţei dorinţelor şi libertatea duhului în circumstanţe care, în mod obligatoriu, trimiteau la sclavie.  Aşa cum reiese din povestea vieţii lor, consemnată în volumele 20 de ani în Siberia. Amintiri din viaţă şi Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara, cele două eroine constituie elita ţărănimii româneşti. De fapt, orice ţăran face parte din elită, dacă avem în vedere sensul conferit de José Ortega y Gasset acestui termen: „omul de elită se caracterizează printr-o necesitate interioară de a recurge la o regulă care îi este exterioară, care îi este superioară lui şi în slujba căreia se pune de bunăvoie”[8]. Cu alte cuvinte, omul de elită este cel care are drept referinţă permanentă o instanţă superioară lui, adică Dumnezeu şi principiile evanghelice. Adică, transpunerea în viaţă a cuvântului lui Hristos: „Fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).

Aniţa Nandriş-Cudla, bucovineanca din satul Mahala, care se situează în apropierea Cernăuţiului, a fost deportată împreună cu cei trei copii ai ei (Vasile, Toader şi Dumitru), dintre care cel mai mic avea 14 ani, în noaptea de 13 iunie 1941 în tundra groaznică şi friguroasă a Siberiei, unde au stat aproape 20 de ani. Conform spuselor Aniţei, „o mare groază şi frică a fost noaptea aceia”[9]: în toiul nopţii  patru bărbaţi din trupele NKVD, îmbrăcaţi în negru, au intrat în casa Aniţei; au fost ridicaţi copiii şi soţul acesteia, Chirică Cudla; cea mai mare grijă a Aniţei era mama sa, care era paralizată pe pat de câţiva ani buni; se gândea cum se va descurca cu ea, pentru că greutatea drumului va fi cumplită pentru ea; dar nici nu se îndura să o lase singură şi neajutorată; dintr-o dată, cei patru bărbaţi i-au spus: „lasă, nu o mai îmbrăca, ea rămâne. Îmbrăcaţi-vă voi şi plecăm. Atunci am slăbit cu totul şi nu am mai ştiut ce-i cu mine. Adinioară mă zbuciumam ce am să fac cu ea la drum, că i-a fi sărmana ei tare greu, dar acum mi-i şi mai greu în suflet şi inimă cum să o las eu pe mama mea scumpă, bolnavă fără nime lângă dânsa. Ea nu se poate sărmana stăpâni singură, nu poate să facă un pas să-şi ia o lingură de apă singură. Dar duşmanii nu m-au lăsat să mă gândesc. M-a prins unu de spate şi m-a repezit spre uşe să ies cât mai repede. Eu m-am întors peste el, am cuprins-o pe mama strâns şi am sărutat-o. ( ...) Să o las pe mama bolnavă în pat, care nu să putia stăpâni singură, fără nime lângă dânsa şi să fii răpită, ca de nişte fiare crunte, fără suflet şi fără nici un pică de milă. Mă gândiam chiar atunci că mult mai bine ar fi să-mi deie un plumb, să nu văd, să nu ştiu că a rămas în casă scumpa mea mamă, amărâtă, necăjită, străină, între patru păreţi, fără nime lângă dânsa”[10]. Dragostea de mamă o va urmări în toţi aceşti ani de surghiun: „Această durere în suflet m-a muncit mai rău decât toate greutăţile câte le-am petrecut”[11].

Toţi aceşti ani s-au scurs, conform mărturiei Aniţei, sub implacabila sintagmă: „mutam zilele de azi pe mâne”[12]. Totul era groaznic şi deprimant, începând de la frigul cumplit şi terminând cu hrana care era mai mult decât insuficientă: „un chilogram şi trei sute de grame trebuia să le împărţesc în trei părţi, dimineaţa, la amiazăzi şi pe seară, aşa că ni vinia cam patru sute de grame de pâne, la trei suflete la o mâncare. Îşi poate închipui cineva cum era mâncaria aceia. Le dam câte o fărâmitură de pâne la copii şi ei o ţâniau în gură şi o sugia ca pe o bomboană. Le păria că aşa mai bine au să-şi aline foamia. Se uitau la mine cu nişte ochi galişi şi plini de lacrimi şi-mi spuneau, mamă, tare ni-i foame. Eu mă întorciam din faţa lor, căci mă năbuşiau şi pe mine lacrimile şi nu le puteam răspunde nimic. Eşiam afară, mă ştergiam de lacrimi, stam puţin să nu mă cunoască ei că am plâns şi veniam înapoi la ei şi ne mângâiam unu pe altu, lasă că poate mâne mai găsim ceva şi îţi mânca oliacă mai mult. Ne culcam aşa lihniţi de foame (...).[13]

Fiecare clipă era ameninţată de iminenţa morţii de frig, de foame şi de boli. Când Aniţa Nandriş-Cudla s-a îmbolnăvit de dizenterie, a crezut că moare, „că se apropie ciasul, numai încă nu-i minuta”, aşa cum frumos se exprimă, îndreptându-şi gândurile înspre familie: „Mă uitam cu jele la copii, căci trebuia să mă despart de ei şi să rămân aşa, prin pustiuri, fără nime (...) M-am gândit la bărbatul meu sărmanul, tot aşa trebuie să-şi fi dat sufletul undeva, amărât de durere şi năcaz, fără nime lângă el. Mi-am îndreptat gândul la scumpii mei frăţiori, cât de departe sunt ei de mine şi nu ştiu de chinul meu. M-am gândit la scumpa şi dulcia mea mamă cu câtă durere în suflet am lăsat-o pe scândurile patului, fără nime lângă ea. Am întors capul către copilaşi şi m-am uitat cu lacrimi în ochi la ei, cum dormeau sărmanii gribuiţi de foame şi de frig. Am suspinat adânc, căci simţeam că se apropie ciasul să mă despart de ei”[14].

Înainte de a fi deportaţi, aveau sanşa de a se refugia în România. Fratele Aniţei, Florea Nandriş încerca să-i convingă de acest lucru. Din păcate, Chirică Nandriş nu s-a îndurat să lase toată gospodăria, averea agonisită cu trudă în calea pierzării şi a părăsirii. Îndoiala soţului ei a determinat-o să se întoarcă acasă pe o vreme „posomorâtă” şi plină de fulgere, tunete şi nori negri care slobozeau „nu picături de ploaie, ci vărsa aşa cum ai turna cu găleata”, „de îţi păria că e sfârşitul lumii”[15]. Instantaneu, Aniţa şi-a adus aminte de legenda Mănăstirii Argeşului, care a devenit prototipul deportării sale în Siberia: „Mi-a dat în gând chiar în momentele celia, şi astăzi mă gândesc că adevărat a fost, când eram copilă şi îmblam la şcoală, am învăţat o poezie despre Mănăstirea Argeşului. (...) Era o poezie foarte dureroasă, cu jele tâcluită frumos, de bună siamă. Eu am uitat din versuri, cum au fost alcătuite de frumos, dar de atâta durere care m-a pălit şi pe mine nu o mai pot uita niciodată. Căci parcă Dumnezeu a trimis înaintia mea, când am făcut pasul cel nenorocit şi m-am întors înapoi din drumul pe care am fost pornită, ploaie aşa de grozavă, cu trăsnete, ca un semn parcă să-mi spuie: de ce te-ai întors la necaz şi nenorocire? Mergi pe drumul drept pe care ai fost pornită. Dar iacă, aşa ca şi nevasta lui Manolia, nu ni-am întors, ci am venit pe calia cea nenorocită, spre casă, spre avere, de care i-a părut rău bărbatului să se despartă”[16].

Fără să-şi dea seama, Aniţa Nandriş-Cudla rostea un mare adevăr: însăşi viaţa ei va deveni o legendă, a cărei poveste minunată este ofrandă dăruită integral spre binele şi supravieţuirea familiei sale. Această supravieţuire nu ar fi fost posibilă fără credinţa de diamant în Dumnezeu, aşa cum ea însăşi mărturiseşte: „Aşa că puterea lui Dumnezeu e tare mare şi am cunoscut-o mult, totdeauna, dar mai mult cât am fost pe meleagurile cele amare. Mult am suspinat cu amar şi m-am rugat la Dumnezeu să-mi ajute să pot trece peste greutăţile câte îmi stau înainte şi cu puteria şi ajutorul lui le-am trecut toate”[17].

După aproape 20 de ani petrecuţi în urâtul pustiului Siberiei, Aniţa s-a întors la Mahala, unde şi-a redobândit casa ocupată de altcineva, dar „nu şi-a mai regăsit biserica, biserica ale cărei pietre le sărutase la fiecare împărtăşanie”[18], încheindu-şi povestea vieţii sale în următoarele cuvinte: „Aciastă dragoste şi iubire de familie ni-a dat putere în toate greutăţile şi am putut rezista şi ni-am salvat viaţa”[19].

Elisabeta Rizea – credinţa curată în Dumnezeu, fibra morală a curajului de a nu fi trădător şi simţul netocit pentru proprietatea privată

Citind pe nerăsuflate povestea de viaţă a „vitezei din Nucşoara”, ne-au răsărit în minte cuvintele scriitoarei franceze creştine Simone Weil care, chiar dacă nu au fost scrise cu referire la Elisabeta Rizea sintetizează minunat biografia acestei eroine: „Nevoia de înrădăcinare la ţărani ia în primul rând forma setei de proprietate. Cu adevărat, de sete este vorba în cazul lor, o sete sănătoasă şi naturală. Avem certitudinea că le vom atinge o coardă sensibilă dacă le vom da speranţe în acest sens; şi nu avem nici un motiv să nu o facem, odată ce considerăm sacră nevoia de proprietate, şi nu titlurile juridice care determina aspectele proprietăţii”[20].

Toată viaţa ei a fost încopciată de credinţa curată în Dumnezeu, fibra morală a curajului de a nu fi trădător şi simţul netocit pentru proprietatea privată.

Elisabeta Rizea a început războiul de rezistenţă faţă de comunişti în urma asasinării unchiului ei în 19 noiembrie 1947, liderul ţărănist Gheorghe Şuţa, care „era comerciant: a avut moară, maşină de lână, manufactură, prăvălie ... Avea unde munci lumea, toţi ţinea la el”[21]. Deci, era un chiabur. Din acel moment, Elisabeta Rizea s-a angajat să ajute grupul de partizani Toma Arnăuţoiu şi Gheorghe Arsenescu care, ulterior, în anul 1949, s-au constituit în „gruparea Haiducii Muscelului”, formată din „toţi intelectualii satelor (...), fără să ţină seama  că sunt ţărănişti, liberali sau legionari. Această mişcare nu a fost nici ţărănistă, nici liberală, nici legionară, ci anticomunistă şi antirusească[22]. A jurat „pe Sfânta Cruce şi pe Evanghelie” în faţa grupului de partizani că nu va trăda niciodată, fapt care s-a întâmplat întocmai.

În anul 1949 au început arestările. Majoritatea celor din grupul de partizani se adăposteau în munţi, unde primeau informaţii şi hrană. Elisabeta Rizea a devenit unul din cei care furnizau  hrana şi informaţii nucleului de rezistenţă din Nucşoara. În 20 noiembrie 1950 este arestată şi condamnată la 6 ani de detenţie la Jilava, fără să-i fie confiscată averea. Într-una din zile, după patru ani de detenţie, este scoasă la anchetă, ca urmare a faptului că „era omul de încredere” al „bandiţilor”, adică al partizanilor[23]. Înainte de anchetă, se ruga lui Dumnezeu să-i dea putere, ca să nu trădeze: „Şi, Doamne, mă rugam, întăreşte-mă, întăreşte-mă să nu spui nic! Şi am făcut Sfânta Cruce cu limba în gură până acolo. Întăreşte-mă, Doamne, cum m-ai întărit până acum, întăreşte-mă, mai bine să mor aici. Doamne, că m-ar fi mustrat conştiinţa să-i spui, să ştiu că i-a împuşcat pentru mine”[24]. N-a trădat nici atunci când a fost aspru şi mişeleşte chinuită: a fost legată de cârligul din plafon, au fost trase scaunele şi a rămas spânzurată întâi de mâini şi apoi de coada părului, rămânând fără păr, fără să spună ceva: „domnule, împuşcaţi-mă, tăiaţi-mi capu, scoateţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba, nu ştiu de ei, nu mă întrebaţi, că nu ştiu! Nu mă chinuiţi, nu mă lăsaţi fără mâini, mai bine împuşcaţi-mă”[25]. A fost ademenită cu „trei teancuri de bani, trei sute de mii”, ca să trădeze. „Eu i-am spus că nu sunt Iuda să vând pe bani, şi apoi mi-a dat Iuda. M-a bătut că am zis că nu vând băieţii pentru bani”[26].

A fost eliberată la 6 iunie 1956. Imediat după ce a ieşit din închisoare punea la cale cum să-i ajute în continuare pe partizani. Transmitea mesaje într-o „căsuţă poştală”, care, de fapt, era o scorbură secretă de salcie dintr-un loc denumit „Valea Morii”[27]. După doi ani de susţinere a partizanilor din munţi a fost arestată şi condamnată la 25 de ani, confiscându-i-se de data aceasta toată averea. A trecut prin penitenciarele din Piteşti, Miercurea Ciuc şi Arad. În anul 1964 este eliberată în urma decretului de amnistie. Nici în această perioadă de detenţie (6 ani) nu a deconspirat pe nimeni. În ciuda faptului că era supusă opresiunii, Elisabeta Rizea avea şi umor când era anchetată. La un moment dat, povesteşte Elisabeta Rizea, este chemată la interogatoriu: „ce ştii de bandiţi? Nu ştiu nimic, domnule. Ce ştii de bandiţi? Nu ştiu nimic. De vreo doo, trei ori. La urmă mă întreabă – ce ştii de ţapi? Şi făcea cu mâna, aşa, la bărbie, ca cum ar mângâia barba. Da io cătă el, ca să mă fac că sunt proastă, să mă fac că nu înţeleg: nu ştiu, domnule, că a trecut şi capre şi ţapi, dacă io nu ştiu ale cui sunt ... Ţapi era popii, aşa le zicea, ţapi. Că popa poartă barbă, de-aia îmi făcea aşa la bărbie. Doamnă, când am zis de capre şi ţapi, că nu ştiu a cui sunt, s-a sculat de la masă de acolo şi, când mi-a dat aşa un pumn, m-a dat jos şi am văzut stele”[28].

Văzându-se deposedată de toate bunurile şi constatând că pentru comunişti nu valora nici măcar trei lei, cât costa un glonte, Elisabeta Rizea deplânge sărăcia la care ajuns din cauza „tiranilor”[29], aşa cum îi numeşte pe bolşevici: „ (...) acum te-aş împuşca, da costă glonţu trei lei”, îi spune anchetatorul Oprea. „Eu nu costam nici trei lei, brie, doamnă ... vezi, cât costă un glonţ. Eu nu făceam un glonţ. Păi, numai averia pă care mi-a luat-o, buştenii aia, că am muncit desculţă şi vindeam tot ca să plătim oamenii şi să cumpărăm pământul la coana Milica (...)[30]. N-am găsit nimic (...) Nici ce-mi dase mama, nici ce făceam ieu, că munceam şi mi-era drag să am. Unde-i grajdurile miele, unde-i magaziile miele, zăcători şu butii şi butoaie şi toate, da unde-i blidele mele .... Şi să ţii cu comuniştii? Nu ţii, doamnă, nu ţin. Până deseară dacă m-ar omorî. Poate să audă şi să mă împuşte...”[31].

Dacă povestea Aniţei Nandriş- Cudla se termină cu dragostea pentru familie, povestea  Elisabetei Rizea se încheie cu simţul pentru proprietatea privată: „Ies  pe poartă, şi asta nu m-a anchetat, nu m-a bătut, nu nimic, da mi-a spus un cuvânt care a fost mai grieu ca când mi-ar fi dat o bătaie. Zice – vezi, Rizea, când te duci acasă şi-i trece pe lângă casa ta, să tragi capu în altă parte, adică să nu mă uit, că alea nu mai sunt ale tale...[32].

Coordonatele axiologice ale țăranului până la întâlnirea cu prima mare ideologie, care i-a invadat sufletul și reflexele intimității, se concentrau pe virtuți nedisputate analitic. Reacțiile Aniței Nandriș-Cudla și a Elisabetei Rizea sunt acelea ale unui om firesc, integru, fără supliciile îndoielii ucronice („cum ar fi fost dacă..?”). Supraviețuirea lor n-a fost întreținută de apelul la argumente sau amintiri ale educației primite. Sfinte și verticale, aceste două chipuri de țărani nu citează pe nimeni și nu-și pun problema validării conținutului gândirii lor nici măcar prin citate scripturistice. Ele au atât de clare noțiunile de Biserică, dreptate, adevăr, dragoste şi familie, încât acționează cu resursele unei umanități de mult rătăcite. Nu iminența suferinței sau suspinul existențialist au fost dușmanul lor, ci totalitarismul unui invadator material și spiritual. Mai bine spus, ele nu luptă pentru a supraviețui, ele luptă pentru că întreaga rânduială a lui Dumnezeu se opune acestei ticăloșenii.

Aceste țărănci nu au niciun program politic. Nu există nimic mesianic în împotrivirea lor, ci doar o umanitate caldă, veritabilă până în ultimele miimi de temporalitate și respirație. Ele nu se convertesc și nici nu doresc să convertească pe cineva printr-un activism de defulare interioară. Toate aceste trăsături le fac emblematice, vrednice de cea mai curată cinstire, repere şi modele prețioase în confruntarea cu nesfârșitele noastre lamentații existențialiste de tipul: de ce m-am născut în România? de ce am fost botezat ortodox, fără să fiu întrebat? de ce nu suntem toți bogați, în același timp și în același fel? Nu, nu acestea sunt problemele. Dumnezeu, credința, familia şi proprietatea privată sunt doar răspunsurile împotriva celor care pârjolesc lumea de conținutul ei firesc. Doamne, înmulţeşte Aniţele şi Elisabetele în neamul nostru românesc!

Părintele Episcop Ignatie al Huşilor

[1] Monica Lovinescu, Fragment din volumul Unde scurte. Insula Şerpilor, Humanitas, Bucureşti, 1996, pp. 300-305, în Aniţa Nandriş-Cudla, 20 de ani în Siberia. Amintiri din viaţă, ediţie, prefaţă şi postfaţă de Gheorghe Nadriş, Bucureşti, Editura Humanitas, 2016, p. 232.

[2] Elisabeta Rizea, Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi, culese şi editate de Irina Nicolau şi Theodor Niţu, cu o prefaţă de Gabriel Liiceanu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, p. 22.

[3] K. Marx şi F. Engels, Desfiinţarea proprietăţii private şi desvoltarea spirituală a omenirii, în Despre artă şi literatură. O culegere din scrierile lor, Bucureşti, Editura pentru Literatură Politică, 1953, p. 109: „Proprietatea privată ne-a făcut atât de proşti şi de unilaterali, încât noi considerăm un obiect ca fiind al nostru abia din momentul când îl avem, prin urmare când există pentru noi sub formă de capital sau se află nemijlocit în posesia noastră, când e mâncat, băut, îmbrăcat, locuit de noi etc., într-un cuvânt când e folosit de noi; deşi, proprietatea privată concepe toate aceste realizări nemijlocite ale proprietăţii numai ca mijloace de viaţă, iar viaţa căreia îi slujesc, este viaţa proprietăţii private, este muncă şi capitalizare (...). Desfiinţarea proprietăţii private este prin urmare complecta emancipare a tuturor simţurilor şi însuşirilor omeneşti; dar ea este această emancipare tocmai prin faptul că aceste simţuri şi însuşiri au devenit umane, atât în mod subiectiv, cât şi în mod obiectiv”.

[4] Katherine Verdery, Chiaburii vechi şi noi: închiaburirea şi deschiaburirea ţăranilor din Aurel Vlaicu, în Dorin Dobrincu, Constantin Iordachi (editori), Ţărănimea şi puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România (1949-1962), cuvânt înainte de Gail Kligman şi Katherine Verdery, Iaşi, Editura Polirom, 2005, p. 349.

[5] André Scrima, Ortodoxia şi încercarea comunismului, volum îngrijit de Vlad Alexandrescu, traduceri de Vlad Alexandrescu, Lucian Petrescu şi Miruna Tătaru-Cazaban, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008, p. 160.

[6] Costion Nicolescu, Satul meu. Ţăranii mei, în revista „Transilvania” 3-4/1994, p. 132.

[7] André Scrima, op.cit., pp. 224-223: „Prima realizare a comunismului nu este libertatea, ci sclavia. Am să încerc să descriu câteva instrumente ale sclaviei: în primul rând, instituirea unei subtile, dar atotcuprinzătoare, atmosfere de aversiune faţă de valorile transcendente. Totul (arta, muzica, filosofia, ştiinţa, sporturile, cultura) – este condus de atotputernicul Partid comunist în literă şi în spirit sau, mai degrabă, aceeaşi lispă de spiritualitate are să pătrundă, poate mai puţin brutal, în restul lumii libere, iar Rusia se va inspira de mult din aceasta. Celălalt instrument hărăzit a impune lumii viziunea comunistă este propaganda (...). În cadrul ideologiei comuniste, propaganda nu e doar o minciună sistematică, o distorsionare a faptelor, repetată în mod stăruitor pentru a o face acceptată şi a deveni un fel de realitate subiectivă, dacă nu chiar obiectivă. Comuniştii sunt sinceri numai atunci când mint, niciodată nu sunt mai convinşi că spun adevărul”.

[8] José Ortega y Gasset, Revolta maselor2, traducere din spaniolă de Coman Lupu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 98.

[9] Aniţa Nandriş-Cudla, op.cit., p. 78.

[10] Ibidem, pp. 82-83.

[11] Ibidem, p. 170.

[12] Ibidem, p. 96.

[13] Ibidem, p. 119.

[14] Ibidem, p. 107.

[15] Ibidem, p. 69.

[16] Ibidem, p. 71.

[17] Ibidem, p. 155.

[18] Lucia Hossu Longin, Povestea Aniţei  Nandriş din Bucovina, în Memorialul durerii. O istorie care nu se învaţă la şcoală, Bucureşti, Editura Humanitas, 2017, p. 310.

[19] Aniţa Nandriş-Cudla, op.cit., p. 186.

[20] Simone Weil, Înrădăcinarea. Preludiu la o declaraţie a datoriilor faţă de fiinţa umană, traducere de O. Nimigean, Iaşi/Bucureşti, Editura Polirom, 2018, p. 81.

[21] Elisabeta Rizea, op.cit., p. 17.

[22] Mărturia lui Cornel Drăgoi, în Elisabeta Rizea, op.cit., p. 111.

[23] Elisabeta Rizea, op.cit., p. 63.

[24] Ibidem, p. 61.

[25] Ibidem, p. 53.

[26] Lucia Hossu Login, Viteaza din Nucşoara, în Memorialul durerii. O istorie care nu se învaţă la şcoală, Bucureşti, Editura Humanitas, 2017, p. 274.

[27] Elisabeta Rizea, op.cit., p. 72.

[28] Ibidem, p. 77.

[29] Ibidem, p. 38: „Ăştia a fost tirani, brie, n-a fost oameni! Tirani. Inimă de tirani”.

[30] Ibidem, p. 39.

[31] Ibidem, p. 78.

[32] Ibidem, p. 103.

Ultimele articole