Evenimentul a avut loc în sala mare a Teatrului „Victor Ion Popa” din Bârlad și a fost precedat de Sfânta Liturghie oficiată la Biserica „Sfântul Ilie”.

Invitatul întâlnirii a fost părintele prof. univ. dr. Ioan Emil Jurcan, titularul Catedrei de Istoria Religiilor din cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia.

Părintele profesor a susținut tema intitulată: „Conștiința creștină în lumea tensiunilor contemporane. Liturgicul ca asumare personală, dincolo de rit”, care se încadrează în tematica generală a Anului omagial 2022, proclamat de Patriarhia Română ca „An omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului” și „An comemorativ al Sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț”.

În cuvântul introductiv, Ierarhul Hușilor a amintit de faptul că Liturghia oficiată în prima parte a zilei dă consistență și întâlnirii din cadrul conferinței și că atunci „când punem totul sub harul slujirii liturgice, ceea ce vine după aceasta poartă amprenta întâlnirii noastre cu Dumnezeu”.

Preasfinția Sa a făcut referire la importanța rugăciunii și la locul pe care ar trebui să i-l rezervăm în viața noastră:

Sfântul Teofan Zăvorâtul înțelege rugăciunea ca fiind gândul cel mai bun, cel mai plenar, pe care omul I-l poate da lui Dumnezeu. Sfântul Teofan spune următorul lucru: „Gândul la Dumnezeu să fie mai limpede decât o durere de măsea pe care o ai”. El dezvoltă puțin această idee, afirmând că, în general, ținem minte durerea, ea este cea care lasă în noi anumite urme și simțim până în viscerele ființei noastre atunci când ne doare ceva.

Sfântul Teofan spune că o durere – mai ales cea de măsea – ne acompaniază tot timpul, orice am face. Simțim impactul acestei dureri asupra întregului nostru trup, nu ne părăsește nicio clipă, nici chiar noaptea, dându-ne insomnii.

Așa ar trebui – spune Sfântul Teofan Zăvorâtul – să fie și rugăciunea noastră – atât de limpede (clară) și atât de mult să simțim că ne însoțește, ca orice durere care vine și se instalează în trupul nostru.

Este greu. Niciunul dintre noi nu am ajuns la o asemenea măsură, pentru că relația noastră cu Dumnezeu este intermitentă.

Ne aducem aminte mai intens când slujim Liturghia – și tare bine ar fi, ca toată Liturghia să fie o tensiune interioară, un consum lăuntric de a-L întâlni pe Dumnezeu, de a simți șuvoiul harului care se revarsă în timpul slujbei; să fie o preocupare de a conștientiza că, intrând în Sfânta Liturghie, suntem în Împărăția Cerurilor – fără să fie o metaforă.

Din păcate, suntem prea acaparați de metafore și credem că tot ceea ce spunem noi în Biserică nu mai are conținutul real pe care ar trebui să-l asumăm și să credem în el – credem că este o chestiune de expresie foarte frumoasă, care sună bine și se rezumă la acest aspect.

Să intrăm la Liturghie cu gândul că vrem să-L întâlnim pe Domnul, să-L vedem pe Dumnezeu, să simțim lucrarea Lui în ceea ce săvârșim. Nu este simplu ca pe tot parcursul slujbei să ne păstrăm starea de pace (Dumnezeu vine unde este multă pace în inima omului).

Când avem gânduri, când judecăm, când ne tulburăm, Duhul Sfânt fuge de la noi. Sfântul Siluan Athonitul spune că numai pentru un firicel de tulburare și de judecată pe care îl avem la adresa semenului nostru, Duhul Sfânt pleacă din inima noastră.

De câte ori nu am alungat Duhul Sfânt din inima noastră, pentru că nu am reușit să intrăm în această curgere a unei trăiri pe care ne-o dă Dumnezeu, în timpul Liturghiei?

Când simțim că rugăciunea este cea care ne schimbă, ne transfigurează, atunci este semn că trebuie să stăruim și mai mult în darul acesta al rugăciunii.

În Pateric, un bătrân este întrebat: „Care este lucrarea omului, pe care o urăște cel mai mult diavolul?”. Și răspunde bătrânul: „Rugăciunea”. Niciuna dintre lucrările pe care omul le face din punct de vedere spiritual nu o urăște diavolul atât de mult ca rugăciunea, pentru că, prin rugăciune, noi vorbim cu Dumnezeu, ne întâlnim cu Dumnezeu.

Dacă rugăciunea nu este trăită, nu vom simți lucrarea ei în viața noastră. Dacă vom face lucrurile mecanic, în virtutea unor rânduieli prescrise, fără să simțim ceea ce este, ca stare, în spatele fiecărui cuvânt din Liturghie, nu vom ajunge oameni ai duhului.

A urmat apoi expunerea părintelui profesor Ioan Emil Jurcan, care a vorbit despre conștiința sacră (sensul în viață) pe care preoții sunt datori să o cultive într-o societate care are tendința de a înveșnici imanentul, identificând ca antidot gândirea și privirea teofanică - să vedem ceva dumnezeiesc în cel de lângă noi și în situațiile prin care trecem. De asemenea, părintele profesor i-a îndemnat pe cei prezenți să redea oamenilor conștiința veșniciei, afirmând că „preotul este mâna ridicată spre cer”.

Partea a doua a întâlnirii a fost rezervată sesiunii de întrebări și răspunsuri.

Fiecare preot prezent a primit din partea Ierarhului Hușilor lucrările: Mica dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica - de Dumitru Stăniloae și Marc-Antoine Costa de Beauregard (editura Deisis, ed. a III-a, 2007); și Paraclisul și Acatistul Sfântului Nume al lui Iisus (cu câteva texte de Filocalie) de Nicodim Aghioritul și Teolipt al Filadelfiei (editura Deisis, ed. a II-a, 2013).