Pentru mine nu a murit Părintele Episcop Vasile Someşanul. Îl simt şi mai viu în memoria inimii mele. De aceea, voi păstra timpul prezent al acestei evocări, pe care am scris-o cu ceva vreme în urmă.

A scrie ceva despre smeritul episcop Vasile Someşanul este echivalent cu a te lăsa contaminat de virtuţile care împodobesc cel mai minunat sufletul unui om: bunătatea şi blândeţea. Chiar în acest moment, în care încerc să aştern câteva rânduri despre cel care mi-a fost naş la călugărie, simt că bunătatea şi blândeţea vlădicăi Vasile mă locuiesc din plin. Mă iau ca prin învăluire, încât nu mai simt nevoia să scriu nimic, pentru a mă lăsa purtat de duhul a tot ceea ce poate însuma, omeneşte vorbind, bunătatea şi blândeţea aşezate în inima omului.

Nu cred că spun o noutate prin faptul că în preajma Părintelui Episcop Vasile, în mod intantaneu, căpătai valoare, semnificaţie şi rost existenţial. Evident că această frumoasă şi uimitoare încredere în sine nu venea dinspre tine, ci dinspre cel care se micşora pe sine, ca să te înzdrăvenească lăuntric pe tine.

Cu alte cuvinte, episcopul tihnei are harul de a-ţi transmite, fără să îşi propună acest lucru, virtuţile dominante ale sufletului său. Cum este posibil acest lucru? Prin tăcere. Părintele Episcop Vasile – să mă ierte că mă exprim în felul acesta – se livrează pe sine sub forma disponibilităţii cuprinzătoare, care întotdeauna este suavă şi discretă, neostentativă şi nefandosită. Este omul care îmbrăţişează pe dinlăuntru sufletului celuilalt, transmiţând acea stare de siguranţă interioară, pe care toţi o râvnim atât de mult.

Pot mărturisi cu suficientă certitudine că de la Părintele Episcop Vasile am învăţat că bunătatea nu se identifică cu generozitatea, chiar dacă intrinsec o conţine, ci cu firescul disponibilităţii „cu timp şi fără timp”, care capătă chipul dăruirii de sine celorlalţi.

Trag nădejde că nu exagerez encomiastic, spunând că statura duhovnicească a Preasfinţitului Părinte Episcop Vasile se încadrează extrem de firesc în cuvintele Sfântului Isaac Sirul: „Pe cel smerit la cuget nu-l dispreţuieşte omul niciodată; nu-l jigneşte cu cuvântul, nu-l nesocoteşte. Odată ce-l iubeşte Stăpânul, e iubit de toţi. El iubeşte pe cei săraci şi toţi îl iubesc pe el. Toţi îl doresc şi în tot locul unde se apropie, apare ca un înger de lumină şi i se arată cinstire. Şi de vorbeşte înţeleptul şi învăţătorul, se opresc, pentru că îi dau celui smerit loc să vorbească. Ochii tuturor privesc spre gura lui, ca să vadă ce va ieşi din ea. Şi tot omul aşteaptă cuvintele lui, ca şi cuvintele lui Dumnezeu (...), deşi cuvântul lui e simplu şi nearătos şi smerit la vedere”[1].

Aşa îl ştiu pe Părintele Episcop Vasile. Episcopul bun şi blând, ca părinţii filocalici. Smerit şi întotdeauna gata a se şterge pe sine, ca să te valorifice pe tine. Blând şi întotdeauna pregătit să risipească orice răutate dintre oameni. Firesc şi întotdeauna disponibil să te primească în adâncul inimii sale. Bun şi nedeprins să intre în meschinăriile caracteristice oamenilor mândri.

Nu simţi că te întâlneşti, ci că te întâlneşte episcopul liniştii.

Asta am văzut şi am simţit în Preasfinţitul Vasile. Din păcate, nu mă pot numi ucenicul său, chiar dacă au fost nenumărate momentele în care am cerut sfat şi rugăciune, pentru că încă nu am învăţat smerenia şi blândeţea, pe care cu prisosinţă Domnul le-a aşezat în fiinţa sa.

Dumnezeu să-l păstreze veşnic viu în inimile şi sufletele noastre pe bunul şi blândul Părinte Episcop Vasile.

Părintele Episcop Ignatie al Huşilor

 

[1] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţe (XX), în Filocalia X, traducere, introducere şi note de Pr. prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti. Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1981, pp. 107-108.