Din soborul slujitorilor au făcut parte și părinții consilieri eparhiali Vladimir Beregoi și Ciprian Aurelian Tacu, părintele secretar eparhial Alexandru Bahnar,  părinții protopopi Andrei Mereuță și Adrian Chirvasă, și părintele paroh Adrian Țapu, alături de preoți din municipiul Bârlad și din împrejurimi.

Răspunsurile liturgice au fost date de Grupul psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi” al Catedralei Episcopale din Huși.

După slujba de sfințire, a urmat Sfânta Liturghie, oficiată în prezența a numeroși credincioși din Bârlad și nu numai.

Cuvântul de învățătură din cadrul slujbei a fost rostit de Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Teofan, care a afirmat că suntem chemați să înțelegem sensurile profunde ale vieții, ca remediu la drama superficialității:

Ni s-a prezentat astăzi, în Sfânta Evanghelie, întâlnirea Sfinților Apostoli Petru, Andrei, Iacov și Ioan, la malul Mării Galileii, cu Domnul Hristos. 

La un anumit moment, Domnul le spune: „Mergeți mai la adânc și veți afla”. În înțelegerea obișnuită, cel care merge în adânc este cel care se luptă împotriva a ceea ce ne cuprinde aproape pe toți, anume drama superficialității. Omul adâncului vrea să meargă dincolo de lucrurile de suprafață, se luptă împotriva lucrurilor aproximative, fără culoare, cenușii; se luptă împotriva atitudinii de căldiceală, de care amintește Cartea Apocalipsei. Omul adâncului se luptă să nu rămână prizonierul lucrurilor formale, ci să meargă la conținut, la adevăr, la lumină. 

În legătură cu textul evanghelic de astăzi, mărturisim că omul adâncului este cel care-L cunoaște pe Domnul Hristos, care își deschide porțile sufletului pentru ca Domnul să pătrundă în adâncimea ființei cele mai dinlăuntru. În același timp, este omul care pătrunde în viața lui Dumnezeu, în adâncul de taină al gândului lui Hristos pe care îl dorim, precum Sfântul Apostol Pavel, pentru toți oamenii. 

Omul adâncului este cel care se conduce în viață după Cuvântul Domnului Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14,6); „Eu sunt Lumina Lumii” (Ioan 8,12); „fără de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15,5). 

Sunt și oameni care nu aparțin adâncului relației omului cu Dumnezeu. Aceștia spun că ei au găsit o altă cale, o altă viață și un alt adevăr. Este omul regăsit în noi înșine, care trăiește în viață ca și cum Dumnezeu nu ar exista, măsura tuturor lucrurilor fiind el însuși. Se hrănește numai din mintea proprie. Este o mare diferență, amintea cineva, între cel care viețuiește doar în perspectiva cimitirului, pe care îl socotește definitiv, în existența lui, și cel care viețuiește în perspectiva veșniciei Împărăției Cerurilor. 

Om al adâncului este omul conștient de propria sa nevrednicie. Omul adâncului este omul conștient de păcatele proprii, care se uită puțin și se străduiește să nu grijească deloc la păcatele altuia. Omul orientat spre adâncuri este omul smerit. 

Deși smerenia este o cruce grea, pentru că este o răstignire continuă, a lepădării de sine, a renunțării la sine pentru a face loc lui Dumnezeu și celorlalți în viața lui, omul smerit este cel care rezolvă cea mai dificilă problemă, anume relația cu ceilalți. Întrebat de frații de mănăstire cum de el este iubit de toată lumea, Sfântul Siluan Athonitul a răspuns: „În fața tuturor mă smeresc, de aceea toți mă iubesc. Pentru că de toți ascult, părăsesc voia proprie și așa oamenii vin la mine”.

Omul adâncului este omul cuprins de trei mari daruri ale lui Dumnezeu - puterea de a ierta, puterea de a iubi și puterea de a se ruga. 

Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne dăruiască putere, să înțelegem că rostul vieții noastre nu poate fi împlinit decât în legătură cu El. 

Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne binecuvânteze cu adânc de smerenie, să tindem spre acest adânc, pentru ca să se împlinească și în viața noastră cuvântul pe care l-a rostit Psalmistul David: „Adânc pe adânc cheamă” (Psalmul 41,2). 

Dacă există vreun loc în care să ne adâncim în Dumnezeu, și Dumnezeu să se adâncească în noi, acest loc este sfânta și dumnezeiasca biserică, iar timpul potrivit pentru aceasta este Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie.  

La finalul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie a mulțumit Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Teofan și Preasfințitului Părinte Episcop Macarie pentru bucuria slujirii împreună și pentru efortul pe care l-au făcut pentru a fi în mijlocul bârlădenilor la acest moment deosebit al finalizării restaurării unuia din monumentele istorice reprezentative pentru oraș.

De asemenea, Ierarhul Hușilor a amintit celor prezenți de chipul smerit al celui care a ctitorit impunătorul turn clopotniță din cadrul ansamblului parohial, Ioniță Titinaș, impus în conștiința colectivă  prin smerenia sa și prin râvna deosebită pentru casa Domnului:

Marele Episcop Iacov Antonovici a publicat cinci volume de documente bârlădene, iar în al cincilea volum este relatată mărturisirea unui institutor, Ioan Vasiliev, care povestește, într-un document din 1907, că în această clopotniță trăia un schimnic, moș Ioniță, Titinaș - așa cum mai era cunoscut de bârlădeni. 

El trăia smerit, se hrănea extrem de frugal, stătea lângă strana de la intrarea în biserică, cu mâinile împreunate în rugăciune, ochii mereu ațintiți înspre catapeteasmă și în lacrimi de la prima toacă, adică de la începutul slujbei până la sfârșit, când lua anafura și pleca iute spre această clopotniță, unde avea casa lui. S-a impus în conștiința bârlădenilor și în toată Moldova, fiind cunoscut de către domnitorul Moldovei din acea vreme. Mergea la Iași, îi erau deschise ușile, cu mare generozitate, acestui trăitor și rugător. 

Avea o cruce legată de gât și o pungă în care strângea bani, pe care îi dona pentru refacerea bisericilor, iar la hramurile bisericilor din Bârlad cumpăra lumânări și „oloi” - ulei pentru candele, ca să fie puse în zilele de hram. 

L-aș asemăna cu Sfântul Gheorghe Pelerinul; mergea în toată Moldova, bătea la ușile boierilor și primea bănuți pe care îi dona la toate bisericile. Ni se spune despre moș Ioniță că era bun și mărinimos până la cel mai înalt grad. Trăia în mâinile providenței dumnezeiești, iar tot ceea ce primea oferea în dar celor care aveau foarte mare nevoie. 

Din banii care rămâneau, mergea în casele în care erau orfani, văduve, oameni necăjiți și oferea celor care aveau nevoie de susținere materială. În acest mod și-a împletit viața acest rugător, iar pe patul de moarte a fost călugărit, exact în ziua în care se punea piatra de temelie a bisericii „Sfântul Ilie” din Bârlad. 

Vedeți cât este de important să fim oameni buni, cu inimă deschisă și întotdeauna cu dorința de a răspândi în jurul nostru frumosul și ceea ce rodește în noi în urma trăirii credinței. 

La finalul Sfintei Liturghii, în semn de prețuire, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotesit întru iconom stavrofor pe părintele paroh Adrian Țapu și a oferit distincții de vrednicie celor care au sprijinit lucrările de restaurare a bisericii „Sfântul Gheorghe”.