1. Un om care trăia în desfătare, se bucura de tot ceea ce îi oferea lumea aceasta: strălucire, haine scumpe și mâncare pe măsură. Un om care nu avea nicio grijă, nu era stăpânit de nicio formă de stres, de anxietate, de nelinişte. Era total decuplat de la tot ceea ce ne poate consuma pe noi ca existenţe efemere în lumea aceasta. Această tipologie îl circumscrie pe omul care nu duce nicio grijă, pentru că este comod instalat pe iluzia siguranței veșnice din imanență și confiscat complet de ea.
2. A doua tipologie ne arată un om sărac. Pilda ne spune că avea numele Lazăr care, în limba ebraică, înseamnă «Dumnezeu vine în ajutorul meu». Tipologia aceasta îl încadrează pe omul care rabdă, care se mulţumeşte cu starea în care se află. Nu este vorba de resemnare, ci de o potrivită calibrare spirituală în raport cu privațiunile de ordin material. Nu cârteşte, nu râvneşte la bogăţia celui care era în palat şi se desfăta. Nu-l jigneşte, nu-l bârfeşte, nu-l vorbeşte de rău și nu îl blestemă. Acest om sărac rămâne în starea de linişte lăuntrică, dând slavă lui Dumnezeu pentru tot ceea ce are și pentru faptul că este.

Deși la prima lectură așa ar putea părea, tematica acestei pilde nu este despre bogăţie sau despre sărăcie. Nici despre vreun clivaj între cele două. Este vorba despre modul în care cei doi oameni, unul bogat și altul sărac, s-au raportat unul faţă de celălalt. Este vorba despre modul lor de relaţionare. 

Bogatul nu se alege cu iadul pentru că a fost bogat. Nici săracul nu are privilegiul raiului că a fost sărac. Bogăția și sărăcia, ca realități sociale, nu asigură ex officio iadul sau raiul.

Din textul de la Luca 16, 19-31 nu reiese că bogatul nemilostiv ar fi avut un comportament direct batjocoritor sau agresiv faţă de săracul de la poarta curţii sale sau că ar fi săvârşit fapte rele care să îl facă „demn” de iad.

Nici despre săracul Lazăr nu ni se spune că ar fi făcut ceva deosebit, măreț și admirabil, ci doar că poftea şi el la puţină mâncare. Îi era foame, o necesitate care face parte din viaţa noastră. În rest, nu ni se spune că acest sărac, Lazăr, se distingea cumva prin vreo faptă bună. Deducem noi doar că era răbdător şi nu cârtea pentru starea în care se afla.

Prin urmare, mesajul esenţial al parabolei este modul în care noi ne raportăm unul faţă de celălalt.

Omul depersonalizat nu mai dialoghează cu cei din jur

Bogatul nu are nume, pentru că, prin ataşamentul lui patologic faţă de bogăţie, s-a depersonalizat. Nu mai avea reflexele dialogale ale unui om. Nu mai avea atitudinea naturală a persoanei care dialoghează cu cel de lângă ea.

A fi persoană înseamnă a fi în dialog cu cei de lângă tine. Omul care se depersonalizează nu mai dialoghează cu cei din jur. Își este suficient sieși.

Bogatul nu avea nume, pentru că era un om depersonalizat şi insensibil. Numele lui era însăşi bogăţia. Ca “persoană”, el se identifica cu bogăția sa. 

Noi nu dăm niciun nume obiectelor care ne înconjoară.

Persoana care poartă un nume se distinge prin ceva, prin modul în care vorbește și gândește, prin modul cum iubeşte, cum se comportă cu cei din jur, prin generozitate şi, mai ales, prin sensiblitatea faţă de cei sărmani.

Bogatul din parabolă nici măcar nu poate fi catalogat ca indiferent faţă de săracul de la poarta lui. Pur şi simplu, el îşi trăia viaţa ca şi cum omul de la poarta sa nu exista.

A fi indiferent înseamnă să ştii că cineva există, dar îl ignori cu bună știință. Comportamentul bogatului nemilostiv este unul care implică aroganța de a crede că săracul Lazăr nici măcar nu are dreptul de a trăi. Simbolic, îl anulează ființial și personal pe sărac. Se comportă ca şi cum nu exista la poarta lui, deşi ştia că este acolo. De unde deducem acest lucru? În momentul în care bogatul are surpriza realității iadului, îl roagă pe Avraam, părintele credinţei, să îl lase pe Lazăr – îi ştia numele – să îi dea măcar un strop de apă.

Ce este determinant pentru viața de dincolo?

Bogatul, care în viaţa pământească dispunea de toate bunurile materiale, care nu ştia ce înseamnă lipsa, dincolo, în locul de suferință veşnică, era atât de sărac, încât nu avea nici măcar un strop de apă.

El nu a adunat nimic pentru veşnicie. Nici măcar un strop de apă. Se mulţumea şi se bucura de bogăţiile materiale, bogăţii care l-au încremenit în această atitudine de desconsiderare, de depersonalizare și de nesimțire.

El nu dialoga cu nimeni şi nu avea nevoie de nimeni, pentru că avea propriul său idol – bogăţia.

Fiecare îşi primeşte, în lumea de dincolo, plata sa, în funcţie de starea sa interioară, în raport cu structura spirituală. Ceea ce cântărește și are relevanță în lumea de dincolo sunt relațiile de generozitate, sensibilitate și atenție pe care omul le are cu semenii săi în lumea aceasta. Aşa ne privește Dumnezeu. Se uită la inima noastră, la starea noastră interioară. Gândurile pe care le avem, simţirile pe care le cultivăm faţă de semenii noştri sunt determinante pentru viaţa de dincolo.

Ipocrizia comunismului

În general, când vorbim de pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, ne angajăm în a înfiera bogăţia, lăcomia.

Din păcate, nu suntem chiar foarte sinceri în această abordare. Suntem ipocriţi şi, în felul acesta, ne disociem imaculați de bogatul din pilda rostită de Domnul Hristos. Bogatul nemilostiv măcar era un om consecvent cu sine însuşi. Îi plăceau bogăţiile și recunoştea că este un om lacom. În schimb, noi nu avem o asemenea sinceritate față de noi înșine și curajul de a recunoaște o realitate pe care o considerăm reprobabilă.

Când suntem nişte falsori, trăind, la nivel personal, în viaţa noastră privată, în lux şi bogăţii materiale, cinstit este să nu ne angajăm în dispute care să înfiereze lăcomia, pentru că nu putem fi credibili.

Să nu avem un dublu standard. Adică, în sfera spațiului public să dezaprobăm vehement lăcomia, bogăţia (pentru că dă bine și sună frumos), iar la nivelul vieţii private, personale, să trăim ca nişte hulpavi, ca nişte oameni pentru care bunurile materiale reprezintă totul în viaţă.

Un asemenea comportament l-au avut comuniştii. Înfierau pe cel care poate, în mod cinstit, reuşea să îşi creeze un anumit statut social, să se bucure de anumite bunuri materiale.

Comuniştii vorbeau despre sărăcie, pe care o dezaprobau, deși era prezentă ca o constantă apăsătoare în viața oamenilor de rând.  Pe de altă parte, ei înşişi (ideologii și privilegiații sistemului) trăiau în opulenţă şi în lux, care constrastau cu nivelul de trai dezumanizant al cetățenilor. Vorbeau despre păcatul lăcomiei care, spuneau ei, este caracteristic capitalismului, chiar dacă ei înşişi erau captivi ai acestui cumplit păcat.

Nu capitalismul este lacom

Capitalismul în sine nu este lacom și nici nu generează, în mod intrinsec, dorința nesăbuită de câștig. Lacomă este pofta nestăpânită a omului de a se îmbogăţi, în chip necinstit, şi de a-l nedreptăţi, în mod grosolan, pe semenul său. Lăcomia nu este un deficit al capitalismului, ci al omului degradat din punct de vedere spiritual. 

Ar fi recomandată o doză suficientă de precauție ca să nu dăm curs ispitei de a demoniza gratuit capitalismul. Să fim oameni sinceri, consecvenţi. Păcatele sunt ale omului, nu ale vreunui sistem economic, exceptând ideologia economică comunistă, care, în viscerele sale, în mod funciar, este păcătoasă.

Dacă la nivelul discursului public suntem împotriva lăcomiei, a corupţiei, a evaziunii fiscale, aceste lucruri ar trebui să fie traduse şi în viaţa personală.

Să nu fim ipocriţi şi să abordăm un discurs populist când, de fapt, nouă ne place să trăim în lux şi în desfătare, iar alţii să nu aibă nici măcar ce să pună pe masă.

Relațiile dintre oameni sunt definitorii

Dumnezeu nu ne judecă dacă suntem bogaţi sau săraci, ci după cum relaţionăm cu cei de lângă noi.

Dacă Dumnezeu dăruieşte unui om şi bogăţie –  câştigată prin cinste – îl va judeca în funcţie de cât de bun este, cât de generos şi cât de atent şi sensibil este la nevoile celor săraci.

Averile câştigate prin hoţie şi prin tot felul de tertipuri, unele mai perfide decât altele, se vor risipi și nu pot fi validate spiritual.

Sărăcia spirituală

Păcatul capital al bogatului, descris de Iisus în pilda de la Luca 16, 19-31, este că el nu s-a manifestat ca un om sensibil, generos, delicat. Câinii s-au dovedit a fi mult mai buni, mult mai generoşi şi sensibili faţă de Lazăr. Lingeau bubele săracului.

Să fim foarte atenţi cu cei din jurul nostru, cu cei care au nevoie de ajutor.

O vorbă bună, un zâmbet, o privire caldă, contează atât de mult pentru un om care este singur, amărât şi părăsit. Şi acestea sunt fapte bune. Nu numai să îmbraci un sărac sau să îi dai de mâncare şi să îl ajuţi să nu mai trăiască lipsurile materiale ca pe o tragedie. Nu este nevoie numai de o asemenea atitudine.

Oamenii sunt săraci de dragoste, de atenţie, de recunoştinţă, sunt săraci de bucuria pe care noi ar trebui să le-o dăruim.

Sunt atâţia oameni care trăiesc această sărăcie spirituală şi poate nimeni nu le întinde o mână caldă, nu le dăruieşte un zâmbet sau o  privire senină. Pentru ei acestea contează atât de mult. Înseamnă un imbold, curaj şi determinare de a merge înainte şi a nu se lăsa afundaţi în deznădejde şi în stare de  deprimare.

Este absolut esențial să fim atenţi unul faţă de celălalt.

Articol apărut pe marginaliaetc.ro în data de 05.11.2019