„Cerul Ţi-a adus Ţie, Celui ce Te-ai culcat Prunc în iesle, pârga neamurilor, prin stea chemând pe magii pe care nici sceptrurile, nici tronurile nu i-au înspăimântat, ci, nemărginită sărăcie. Că ce poate fi mai prejos decât peştera? Şi ce poate fi mai smerit decât scutecele în care a strălucit bogăţia Dumnezeirii Tale? Doamne, slavă Ţie”[1]

„Iar văzând peştera în care Se naşte Stăpânul, să înţelegi viaţa întunecată şi subpământeană a oamenilor, în care vine Cel care S-a arătat celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii, iar cu scutece Se înfaşă Acela care Se îmbracă în şirurile păcatelor noastre”[2]

Cinstiţi slujitori ai Sfintelor Altare,          

Iubiţi fraţi şi surori împreună-rugători,

E vreme de sărbătoare. Crăciunul ni se dăruieşte prin tot ceea ce are el mai minunat şi mai frumos. Dumnezeu-Fiul Se întrupează şi vine printre oameni. Însăşi Iubirea Se face Om, ca pe om să-L îndrăgostească veşnic de Dumnezeu.

Colindăm şi ne luminăm. Oricât de prinşi am fi de cenuşiul vieţii, inima simte că este străbătută de o bucurie şi o trăire lăuntrică aparte. Este harul sărbătorii, care pătrunde întâi în adâncul sufletului şi apoi se revarsă, în chip firesc, în taina vieţii de familie, în taina relaţiilor dintre noi, transformând, atât cât dorim şi noi acest lucru, casa noastră, inima noastră şi relaţiile noastre într-o iesle, unde Iisus, Cel născut, se bucură de curăţia dăruirii noastre de sine, de căldura luminii şi de dragostea bunătăţii noastre, pe care datori suntem să le împărtăşim şi semenilor noştri.

Iubiţi credincioşi,

Sfintele Evanghelii ne spun că Domnul Hristos S-a născut într-o iesle sărăcăcioasă din Betleemul Iudeii (Matei 2, 6-7). Cu alte cuvinte, într-un loc neînsemnat, smerit, departe de forfota lumii şi lipsit de confortul cerut pentru un asemenea eveniment.

Oare de ce a ales Domnul să se nască într-un loc atât de sărac şi lipsit de slava lumii? Răspunsul ni-l dă Sfântul Ambrozie al Milanului: „El a fost înfăşat în scutece, pentru ca tu să fii dezlegat de legăturile morţii; El S-a născut într-un staul, pentru ca să te aşeze pe tine pe altar; El e pe pământ, pentru ca tu să atingi stelele; El n-a aflat loc la han, pentru ca tu să ai în cer multe lăcaşuri. «Din bogat ce era, El a sărăcit de dragul vostru, pentru ca voi prin sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi» ( II Corinteni 8, 9). Lipsa aceea era, deci, bogăţia mea, iar slăbiciunea Domnului era tăria mea. A preferat pentru Sine lipsurile, pentru a dărui din abundenţă pentru toţi harul Său. Plânsul copilăriei Sale şi lacrimile Sale au fost pentru mine ca o baie; acele lacrimi au spălat păcatele mele (...) Ceea ce ţi se pare slăbiciune, pentru Domnul înseamnă putere; ceea ce ţi se pare mizerie, pentru Domnul înseamnă bogăţie. Nu calcula ceea ce vezi, ci recunoaşte faptul că ai fost răscumpărat. Tu Îl vezi pe Domnul înfăşat în scutece, dar nu vezi că este în Cer înconjurat de îngeri”[3].

Lumina veştii că Dumnezeu-Fiul a venit printre oameni a fost împărtăşită de către îngeri, în toiul nopţii, unor păstori aflaţi pe câmp, care au primit drept semn de recunoaştere al marelui eveniment din istoria umanităţii faptul că vor găsi „un prunc înfăşat şi culcat în iesle” (Luca 2, 12).

Se ştie că multe din peşterile care se găseau la marginea micului oraş Betleem erau transformate în staule pentru vitele localnicilor. Deci, Hristos S-a născut într-o peşteră care era folosită de păstori ca iesle de hrănire pentru dobitoace. De aceea, slujbele Bisericii, din această zi de praznic, vorbesc mai cu seamă despre peştera în care Hristos S-a născut şi despre ieslea în care a fost culcat.

Astfel, Naşterea Domnului Hristos, conform relatărilor Sfintelor Evanghelii,  a avut loc departe de lume, într-un adăpost smerit, într-o peşteră, care este simbolul întunericului, al singurătăţii şi al izolării. Sau, aşa cum ne spune Fericitul Ieronim, Fiul lui Dumnezeu Se naşte din Preasfânta Fecioară ca Om nu „în Sfânta Sfintelor, care strălucea de aur, pietre preţioase, mătase şi argint; nu Se naşte în aur şi bogăţii, ci în gunoi, adică în staul (căci oriunde e staul este şi gunoi), unde erau păcatele noastre mai spurcate. De aceea Se naşte El în gunoi, ca să-i ridice din gunoi pe cei care se află în el”[4].

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Domnul Hristos, prin naşterea Sa pe acest pământ, transformă orice peşteră a întunericului, a singurătăţii sau a gunoiului moral într-o iesle a luminii, a comuniunii şi curăţeniei spirituale. Depinde de noi cât de mult ne dorim ca acest lucru să se întâmple.

Degeaba ne căznim să umplem sărbătoarea Crăciunului cu sarmale, cozonaci, cârnaţi sau brăduţi, dacă Îl ignorăm pe Cel care este inima acestui eveniment: Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat „pentru noi şi a noastră mântuire”.

E nevoie să ne descotorosim de păcat, care, în mod negreşit, face ca peştera inimii şi a sufletului nostru să fie locuită de întuneric, singurătate şi mizerie morală.

Dragi creştini,

Din nefericire, atunci când S-a născut Hristos în Betleemul Iudeii unii L-au ignorat (locuitorii cetăţii), alţii şi-au pus în gând să-L omoare (regele Irod cel Mare) – ce cruzime să plănuieşti uciderea unui prunc nevinovat! – , alţii, puţini la număr (păstorii şi magii), L-au căutat, I-au adus daruri şi I s-au închinat ca unui Împărat, ca unui Mântuitor. Atât păstorii, cât şi magii din Răsărit au avut grijă ca peştera inimii lor să nu fie lipsită de dragostea pentru Pruncul Iisus, care încălzeşte, în mod autentic, orice suflet îngheţat de frigul răutăţii şi al urii. Inimile lor au devenit adevărate iesle în care Se poate odihni, în chip duhovnicesc, Hristos, Cel care este unica şi reala „odihnă a sufletelor” (Matei 11, 29) din oboseala cronică a păcatelor noastre.

Preaiubiţii mei,

Suntem contemporani unei crize sanitare, unei pandemii care ne modifică stilul de viaţă sau ne determină să ne adaptăm unor obiceiuri noi de viaţa. Ne este frică că nu ne vom putea bucura din plin de sărbătorile de iarnă. Că sărbătorile nu vor mai avea acelaşi conţinut sau parfum spiritual ca în alţi ani. Că nu vom putea să ne colindăm rudele, prietenii sau că nu vom putea să-i colindăm pe cei singuri, sărmani şi neajutoraţi.

Desigur că toate aceste temeri sunt legitime şi justificate din perspectiva dimensiunii spirituale a omului. Am fi incompleţi dacă ne-am amputa partea spirituală din noi. Fără nevoile spirituale am fi simple vite furajate, cum sugestiv spunea cineva.

Însă pentru mine temerea cea mai mare este ca nu cumva, prin neglijenţa noastră duhovnicească, prin păcatele noastre, să-L alungăm pe Hristos din ieslea inimii noastre.

În zadar colindăm sau ne desfătăm de bucatele pregătite pentru Crăciun sau de atmosfera de bucurie, specifică acestor sărbători, dacă Îl pierdem pe Hristos din peştera sufletului nostru, Care a intrat odată cu primirea Tainei Sfântului Botez şi rămâne viu în noi prin cuminecarea cu Trupul şi Sângele Lui.

Pentru a ilustra cât mai bine acest pericol, rogu-vă, să-mi îngăduiţi să vă spun o poveste, intitulată sugestiv: „Moş Crăciun a fost răpit”[5].

Se povesteşte că pe Moş Crăciun nu l-a duşmănit nimeni niciodată. El este bun şi darnic. La rându-i, prin bunătatea şi dărnicia lui, îi face buni şi darnici pe toţi copiii şi părinţii care îşi văd odraslele fericite. El trăieşte în Valea Râsetelor, pentru că acolo toată lumea este fericită şi zâmbeşte.

Dintr-o dată cinci demoni, care trăiau în peşterile din apropierea castelului, unde se construiau jucăriile pentru copii, au început să-l urască pe Moş Crăciun, pentru „simplul motiv că bătrânul îi bucura pe copii”.

Fiecare demon reprezintă unul din păcatele omului: egoismul, invidia, ura, răutatea şi părerea de rău. Aceştia locuiesc în peşteri, care sunt apropiate una de alta, iar peşterile poartă numele păcatului de care este responsabil fiecare demon. Aşa avem Peştera Egoismului, Peştera Invidiei, Peştera Urii, Peştera Răutăţii şi Peştera Părerii de Rău.

Cine se lasă cotropit de demonul egoismului, va trece negreşit pe la peştera unde locuieşte demonul invidiei, de aici se ajunge în peştera demonului urii, apoi în peştera răutăţii, ca după aceea să nimereşti în peştera demonului părerii de rău, care se spune că este de treabă şi te scoate „la soare şi aer curat”.  

Ce s-au gândit aceşti demoni să pună la cale? Să-l convingă, fiecare în parte, pe Moş Crăciun că nu merită să fie bun cu copiii, ca în felul acesta cei din urmă să devină egoişti, invidioşi, plini de ură şi răutăcioşi, umplând, prin patimile lor, peşterile demonilor.

Demonul egoismului îi spune lui Moş Crăciun că este mai bine să ţină jucăriile pentru el, de vreme ce toţi copiii le strică şi nu au grijă de ele. Este o muncă inutilă să le construiască, ca mai apoi să fie distruse de „băieţii gălăgioşi” şi de „fetiţele neastâmpărate”. Moşul respinge această ispită a egoismului, spunând că cei mici „nu mai sunt atât de gălăgioşi sau neastâmpăraţi” şi se bucură să-i facă fericiţi „fie numai şi pentru o zi din an”. Nereuşind să-l înduplece pe darnicul Moş, demonul egoismului s-a întors în peştera sa dezamăgit şi cătrănit.

A doua zi, se duce la castelul lui Moş Crăciun demonul invidiei, spunându-i: de ce te osteneşti să faci atâtea jucării, când sunt atâtea magazine care dispun de tehnologie avansată, făurind jucării frumoase şi rezistente, care aduc şi un câştig pe măsură? Moşul se opune ispitei invidiei, fără să cadă în mreaja ei, replicându-i: mă bucur că sunt magazine de jucării pentru copii, pentru că eu sunt unul singur şi nu pot face atâtea jucării pentru tot anul. Eu trec o dată în an pe la ei, în Ajunul Crăciunului, le dăruiesc jucării, fără să aştept să fiu răsplătit cu ceva, pentru că „muncesc din dragoste şi bunătate şi ar fi păcat să primesc bani în schimbul micilor cadouri”. Şi uite aşa a plecat supărat şi demonul invidiei, pentru că nu a izbutit să-l ademenească şi să-l corupă pe bunul Moş Crăciun.

În a treia zi, se înfăţişează la castelul Moşului demonul urii, care vine şi el cu partea lui de ispitire. Demonul urii spune că sunt atâţia oameni în lume care nu cred că există Moş Crăciun, că unii îl fac „moşneag prost şi aiurit”. Drept urmare, toţi aceştia merită să fie urâţi. Moşul, liniştit şi împăcat, răstoarnă şi această ispită, spunând: eu nu urăsc pe nimeni; cei care urăsc, de fapt, sunt nefericiţi şi fac pe alţii nefericiţi, inclusiv pe copiii lor. „Sărmanii! Oricând aş prefera să-i ajut, nu să-i rănesc”.

Văzând demonii că nu este niciun chip de înduplecare a Moşului, s-au gândit să-l răpească chiar în seara de Ajun, când împărţea copiilor, cu bucurie şi veselie, darurile lucrate, cu migală şi dragoste, în atelierul său. Pe când se afla în sania lui mare, care zbura pe omătul proaspăt aşternut, sub clar de lună şi seninul cerului, gândindu-se la toţi copiii care se vor bucura de darurile primite, demonii aruncă o sfoară, îl împresoară pe Moş, îl răstoarnă din sanie, care era trasă cu viteza gândului de către renii cei vioi, şi îl duc în peşterile lor urâte şi morocănoase.

Însoţitorii Moşului şi-au dat seama mult prea târziu că fusese răpit. Erau trişti că nu ştiau cum să împartă darurile, pe unde să se ducă, cui să le dăruiască după dorinţa şi preferinţa fiecăruia. Se aflau într-un impas mare. Trebuiau să împartă cadourile ca şi cum „Moşul era de faţă”. Din păcate, au făcut „greşeli de tot râsul”. Au încurcat unele jucării, încât băieţii au primit jucării de fete, iar fetele jucării de băieţi. Nici că se putea mai nimerit ca demonii să salte în sus de bucurie, atingându-şi scopul de a-i învrăjbi pe copii între ei şi apoi pe părinţii lor, care vor trece negreşit pe la peştera Egoismului, Invidiei, Urii şi Răutăţii.

Într-un final, reuşesc să împartă darurile şi să facă cât mai puţine greşeli. Din fericire, fiecare copil a primit darul pe care îl aştepta, chiar dacă Moşul era încă prizonierul demonilor celor răi.

Noaptea de Ajun a fost cea mai grea pentru Moş Crăciun. S-a tot frământat cu gândul că poate unii copii vor rămâne dezamăgiţi şi nemulţumiţi, neprimind darurile mult aşteptate. Nu a durat mult această grijă, pentru că a fost risipită de încrederea mare, pe care o avea „în micii săi prieteni” şi de convingerea că toţi copiii se vor trezi dimineaţa de Crăciun cu darurile potrivite în şosetuţe sau în pantofiori.

Demonii cei răi săreau în sus de fericire socotind că în urma unui posibil eşec, din cauza lipsei Moşului de la împărţirea darurilor, peşterile lor se vor umple de oameni nemulţumiţi. „Demonul Răutăţii, care avea limba cea mai ascuţită”, îi vorbea Moşului plin de satisfacţie malefică aşa: „Se trezesc copiii, Moşule! Se trezesc şi o să-şi găsească şosetele goale! Ho,ho! Cum o să se mai certe, cum o să se mai vaite, cum o să mai lovească din picioruşe de mânie. Astăzi peşterile noastre o să fie pline, bătrâne. Nu încape îndoiala că o să se umple”.  N-a fost să fie. Toţi copiii au primit darurile dorite.

În cele din urmă, Moş Crăciun reuşeşte să evadeze din peşterile demonilor datorită demonului părerii de rău. Acesta din urmă îi cere iertare Moşului, pentru că a participat la răpirea lui, dându-i drumul pe o uşă secretă, care ducea direct sub razele soarelui şi spre albul omătului. Bătrânul Moş se întorsese din nou la castelul său, de unde se gândea la făurirea altor jucării pentru anul ce urma.

Şi în felul acesta, „în acea zi de Crăciun, nimeni nu părea să fie egoist, invidios ori plin de ură. Şi dându-şi seama că, atâta vreme cât protectorul copiilor avea aşa de mulţi prieteni puternici de partea lui, era o nebunie să i se pună împotrivă, demonii nu mai încercară niciodată să se amestece în călătoria lui din seara de Ajun”.

Tâlcul poveştii este mai mult decât clar: ori de câte ori suntem egoişti, invidioşi, plini de ură şi răutăcioşi, căutăm să-l răpim pe Moş Crăciun, care poate fi personificarea lui Hristos, exilându-L, astfel, din peştera inimii noastre şi alegând să ne petrecem timpul în peştera egoismului, a invidiei, a urii şi a răutăţii.

Această decizie de a ne lăsa vrăjiţi de demonii amintiţi este mai dăunătoare decât orice fel de virus, care ne tulbură sănătatea biologică.

O lume fără de Hristos, fără de Pruncul născut în ieslea sărăcăcioasă a Betleemului, va fi o lume a egoismului, a invidiei, a urii şi a răutăţii, aşa cum o găsim cu prisosinţă în ideologiile progresiste ale omului „recent”, în polarizările generate de disputele stupide din viaţa politică şi în societatea în care consumismul excesiv şi frenetic a devenit unica „valoare” a sărmanei făpturi omeneşti.

Vaccinul eficient 100% pentru aceste patimi ale sufletului este Doctorul doctorilor Hristos Mântuitorul, Care, aşa cum L-a numit Sfântul Ignatie Teoforul, este „medicamentul nemuririi”[6].

Hristos rămâne în noi dacă ne hrănim din comuniunea împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Lui, temeiul dragostei şi al jertfei dintre oameni; rămâne în noi dacă ne bucurăm permanent de binele şi reuşita semenului nostru; rămâne în noi dacă îi iubim chiar şi pe cei care ne calomniază gratuit şi ne dispreţuiesc doar din pasiune prostească; rămâne în noi dacă împrăştiem lumina bunătăţii în jurul nostru, care este semnul real al faptului că Dumnezeu este cu noi.

Fie-vă sărbătorile Crăciunului, Anului Nou şi ale Bobotezei cu cerurile deschise, cu inimile pline de veselie, cu mintea plină de înţelepciune şi cu sufletul plin de curaj şi de iubire pentru cei dragi şi pentru toţi cei aflaţi în suferinţă, sărăcie, boală şi singurătate.

Sărbători tihnite. La mulţi ani, plini de Domnul.

Al vostru frate întru Hristos şi părinte de tot binele voitor şi fierbinte rugător,

† Părintele Episcop Ignatie al Huşilor