Alături de Preasfinția Sa au slujit și părintele protopop Adrian Chirvasă și părintele paroh Adrian Panainte.

În cuvântul său, Ierarhul Hușilor a arătat cum pocăința poate revigora sufletește pe om:

Într-o stihiră pe care ați auzit-o la strană, s-a spus că „pocăința luminează făclia sufletului nostru”. În contrast cu pocăința, putem spune că păcatele pe care le încuviințăm și le cultivăm în sufletul nostru sunt cele care întunecă viața noastră. Pentru a primi și a simți lumina harului dumnezeiesc, este nevoie de pocăință.

 Pocăința nu este simpla părere de rău pentru păcatele pe care le-am săvârșit, ci mai ales conștientizarea faptului că noi, păcătuind, ne-am rupt de iubirea lui Dumnezeu, am divorțat de El. Dacă vom avea această stare de durere în sufletul nostru, pentru faptul că ne-am îndepărtat de iubirea lui Dumnezeu, negreșit pocăința va înmuguri în inima noastră. 

Pocăința schimbă viața omului, îl face să devină dintr-un om rău, un om bun, dintr-un om urât la suflet, un om frumos, dintr-un om răutăcios, un om disponibil să răspândească bunătatea în jurul său. Pocăința îl face pe om să tânjească după înțelegerea credinței, după aprofundarea acesteia, și, desigur, pentru punerea ei în practică. 

Sufletul nostru este asemuit cu o făclie. Ori de câte ori păcătuim, vifornița patimilor stinge această făclie. Și aceasta nu mai poate fi aprinsă decât numai prin starea de pocăință.

Postul Mare este o perioadă, prin excelență, de pocăință, de conștientizare a propriilor noastre neputințe și păcate pe care le săvârșim și, desigur, dorința de a le înlătura și de a le smulge ca pe niște buruieni care cresc în noi. Nu ne dăm seama că, de multe ori, sufletul nostru este ca o grădină. Dacă în această grădină se află florile virtuții, ea va fi frumoasă, va fi o priveliște încântătoare, dătătoare de liniște. Dacă este plină de buruienile patimilor, atunci grădina aceasta va fi una urâtă și o sursă de multă neliniște pentru noi. De aceea, Taina Spovedaniei este cea care ne dă șansa extraordinară de a reaprinde lumina făcliei sufletului nostru. 

Ați observat că slujba specifică Postului Mare este Liturghia Darurilor mai înainte sfințite. Se numește astfel pentru că Sfânta Împărtășanie a fost sfințită deja la Liturghia de duminică și rânduiala acestei slujbe este una asemănătoare Vecerniei unită cu o parte din Liturghia obișnuită, mai exact, cu finalul Sfintei Liturghii obișnuite pe care noi o știm.

Liturghia Darurilor este slujba în care primii creștini căutau să se împărtășească după o zi de post negru. Așteptau să-L primească pe Hristos în sufletele lor. Cât de frumoasă este așteptarea aceasta! Este similar cu așteptarea celui pe care-l iubim foarte mult și ne este drag, și întâlnirea cu acea persoană ne dă foarte multă bucurie. 

O astfel de bucurie ne-o dă și Hristos ori de câte ori căutăm să ne întâlnim cu El, să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Lui. El desăvârșește lumina sufletului nostru, fiind El Însuși Lumina ființială, absolută. Noi aprindem un mic licăr al făcliei sufletului nostru prin Taina Pocăinței și împărtășindu-ne cu Trupul și Sângele lui Hristos, lumina vine cu o flacără mare în sufletul nostru.

Toate acestea le vom putea sesiza – ele pot părea teorii – doar dacă ducem o viață duhovnicească profundă și conștientă. 

Astăzi îl sărbătorim pe Sfântul Simeon Noul Teolog, unul dintre sfinții care au trăit în secolul al XI-lea. El folosește o metaforă foarte frumoasă pentru omul mort sufletește, adică pentru cel care nu simte harul lui Dumnezeu: este exact ca omul mort pe care oricât de frumos l-ai îmbrăca, cu hainele cele mai de firmă, el nu știe și nu simte că este îmbrăcat. La fel, omul mort sufletește nu simte că Dumnezeu îl poate îmbrăca în haina harului dumnezeiesc. Acest har îl primim cu îmbelșugare la sfintele slujbe, mai ales când ne împărtășim cu Trupul și cu Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. 

Hristos să fie Cel care să ne dea imboldul de a aprinde în noi făclia sufletului prin pocăință și prin împărtășirea cu Trupul și cu Sângele Lui.