Vineri, 24 ianuarie 2020, Preasfinţitul Părinte Ignatie, Episcopul Huşilor, a oficiat, la Bârlad, slujba de Te Deum cu ocazia împlinirii a 161 de ani de la Unirea Principatelor Române.

Evenimentul a fost organizat de Primăria Municipiului Bârlad şi Cercul Militar Bârlad şi s-a desfăşurat în prezenţa oficialităţilor locale, a cadrelor militare şi a numeroşi bârlădeni.

Mesajul Ierarhului Huşilor, pe care îl redăm integral, s-a intitulat:

Nevoia de resuscitare a unui deziderat comun al unioniştilor şi al separatiştilor: Moldova să nu fie marginalizată

– actualitatea Unirii Principatelor Române din 1859 –

Unirea Ţării Româneşti şi Moldovei, din ianuarie 1859, a constituit un moment auroral şi cardinal din istoria dorinţei de unitate şi suveranitate a neamului românesc.

De aceea, considerăm că este „impropriu”[1] să numim Unirea Principatelor Române „unirea cea mică”, pentru că acest eveniment de exprimare verticală şi sacrificială a demnităţii şi unităţii poporului român nu trebuie gândit în cheie comparatistă cu Marea Unire de la 1 decembrie 1918, ci ca o etapă esenţială, constitutivă şi succesivă în concretizarea idealului de unitate naţională. În acest sens, istoricul Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, subliniază faptul că „prin urmările sale, gestul de unire de la 1859 a fost o mare acţiune de voinţă românească şi o împlinire de excepţională importanţă, dătătoare de ton pentru ceea ce avea să vină”[2].

Întotdeauna, în asemenea momente de profundă evlavie şi gratitudine faţă de spiritul de jertfă al tuturor celor implicaţi în „formarea nucleului statului român modern”[3], ca să folosesc o sintagmă a aceluiaşi istoric, reflectez la următoarea întrebare: care este relevanţa concretă, pentru noi cei de astăzi, a unui eveniment petrecut acum 161 de ani? Prin ce îşi poate consolida actualitatea?

Fără a pătrunde în miezul extrem de contorsionat şi fascinant al evenimentelor premergătoare şi contemporane Unirii din ianuarie 1859, putem afirma, cu suficientă precizie, că atmosfera acelor vremuri era divizată în două: 1. tabăra unionistă, care avea capacitatea de a articula şi de a pune în mişcare „un discurs afirmativ şi autonom în problema identităţii”[4], axându-se pe elementele comune dintre cele două principate: aceeaşi limbă, aceeaşi confesiune, aceeaşi cultură şi aceleaşi obiceiuri; şi 2. cei din tabăra separatistă sau antiunionistă, care, conform unui cercetător istoric, „au respins proiectul formării unui stat românesc unitar ca o idee nouă, artificială, neprobată şi prin aceasta nesigură (...); în fine, au pledat pentru gradualism în schimbarea politică, descriind unirea şi centralizarea ca schimbări bruşte şi potenţial traumatizante”[5], punând accent pe diferenţele culturale şi regionale dintre cele două principate.

Este evident că tabăra unionistă era mult mai bine organizată şi mult mai numeroasă, punând interesul naţional deasupra confortului individual, de care era puternic afectată partida separatistă.

În ciuda acestor diferenţe de abordare între cele două partide, ni se impune, cu destulă pregnanţă, un fapt, poate insuficient exploatat de către istorici: ambele tabere erau preocupate, cu intensă luciditate, de pericolul ca Moldova, prin Unirea Principatelor, să nu fie marginalizată. Intensitatea acestei îngrijorări era diferită în sânul celor două facţiuni: pentru separatişti, a căpătat forma fatalismului profetic, care ulterior s-a dovedit, în parte, adevărat: „Iaşii şi toată Moldova de Sus nu vor fi decât puncte excentrice ale noului stat, interesele lor nu vor fi puse decât în planul doi”, Moldova va fi „pradă unei deprecieri continui a capitalurilor şi a produselor”, iar „contactele comerciale, îmbunătăţirile materiale se vor îndrepta tot mai mult spre capitală”[6]; pentru unionişti, temerile erau ceva mai temperate, dar nu lipsite de legitimitate, de aceea propuneau ca noua capitală să fie undeva la mijlocul ţării, pe Milcov, la Focşani.

Prin urmare, pentru cele două tabere aveau ceva în comun: Moldova să nu fie marginalizată din punct de vedere economic şi din punct de vedere al prestigiului istoric de care s-a bucurat atâtea secole.

În finalul acestor câteva gânduri, pe marginea acestui providenţial moment istoric din existenţa diacronică a poporului român, mă întreb retoric, dar cu puternică însufleţire şi puţină doză de amărăciune: suntem, oare, cu adevărat îngrijoraţi că astăzi temerile celor din ianuarie 1859 par a fi reale? Nu cumva Moldova este izolată, slab dezvoltată economic, pentru că centrul, probabil, nu valorifică provincia? Nu cumva ne-am asumat în mod deliberat stigmatul, întemeiat sau mai puţin întemeiat, că Moldova este una dintre zonele sărace şi ne complăcem în această lamentaţie, fără să fim animaţi de importanţa istorică şi simbolică pe care o are această regiune, aşa cum credeau cu atâta tărie actanţii Unirii Principatelor Române?

Rogu-vă, dragi bârlădeni, dragi vasluieni, dragi moldoveni, să ne propunem, la modul cât se poate de responsabil şi cu exigenţă vizionară, ca noi, Biserica, elitele, poporul acestui neam, clasa politică, tinerii sau cei mai în vârstă, să devenim fermenţii unei primeniri morale, în care credinţa, dragostea de patrie, munca cinstită şi respectul unuia faţă de celălalt să devină pâinea noastră cea de toate zilele; să devenim artizanii gestionării cât mai corecte a banului public; să fie atrase cât mai multe investiţii; să devenim conştienţi că fără o infrastructură a drumurilor bine pusă la punct, dezvoltarea economică devină imposibilă. Să devenim conştienţi că doar resuscitând dezideratul comun al celor care au fost contemporani cu Unirea Principatelor, Moldova nu va mai fi marginalizată. Aşa să ne ajute Dumnezeu. La mulţi ani.      

[1] Ioan-Aurel Pop,  Istoria României moderne, Bucureşti, Editura Ideea Europeană, 2019, p. 86.

[2] Ibidem.

[3] Idem, Românii. Eseuri dinspre unire, Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2019, p. 193.

[4] Adrian Cioflâncă, Naţionalism şi parohialism în competiţie. Note pe marginea dezabterilor politice privind Unirea Principatelor Române, în Vârstele Unirii. De la conştiinţa etnică la unitatea naţională  (volum editat de Dumitru Ivănescu, Cătălin Turliuc, Florin Cântec, cu un cuvânt înainte de Alexandru Zub), Iaşi, Fundaţia Academică „A. D. Xenopol”, 2001, p. 117.

[5] Ibidem, p. 118.

[6] Ibidem, pp. 115-116.

Ultimele articole