În cuvântul de învăţătură, Preasfinţia Sa a vorbit despre Sfânta Treime, ca cea care rezolvă antagonismul dintre diversitate şi unitate:

„Societatea în care trăim este, din nefericire, dezbinată. Este o societate în care agentul urii ne face să ne duşmănim între noi.

Cauza acestei dezbinări este faptul că noi am uitat care este originea dragostei dintre oameni.

Noi, oamenii, credem că interesele noastre personale, individuale, egoiste, sunt cele pe care ar trebui să le impunem majorităţii. Particularităţile şi modul nostru specific de a ne comporta vrem să le impunem celor din jur.

În multe din dezbaterile publice există un antagonism, o vrăjmăşie între diversitate şi unitate, între ceea ce este particular, specific, şi ceea ce ţine de unitatea noastră.

Este o mare greşeală când omul crede că tot ceea ce ţine de specificitatea fiinţei sale, de tot ceea ce îi este mai intim, ar trebui să le impună celuilalt.

Ar trebui găsită o armonie între ceea ce este diversitate şi ceea ce este unitate. În felul acesta, noi nu facem altceva decât să decidem să fie instaurată în mijlocul nostru dragostea.

Cine rezolvă acest antagonism între diversitate şi unitate? Este Dumnezeu-Treimea”.

Părintele Episcop Ignatie a explicat învăţătura despre Dumnezeu, Unul în Fiinţă şi întreit în Persoane:

„Biserica a găsit de cuviinţă să dedice această zi Preasfintei Treimi, pentru a ne transmite un adevăr fundamental: Dumnezeu este Unul, dar comuniune de Persoane. Dumnezeu este Unul în Fiinţa Sa, dar întreit în Persoane.

Noi nu putem concepe un Dumnezeu în izolare, Care să nu-şi împărtăşească dragostea Sa, Care să nu se deschidă spre celălalt.

 Sărbătoarea de astăzi ne învaţă că Dumnezeu este iubire, adică deschidere, dăruire înspre cel pe care l-a creat.

În ziua de Cincizecime noi ne-am adus aminte de momentul constituirii Bisericii, prin venirea Duhului Sfânt asupra Sfinţilor Apostoli, adică prin coborârea lui Hristos în inimile Apostolilor şi a celor care erau adunaţi în Ierusalim.

În ziua de Cincizecime s-a constituit Biserica, care a fost întemeiată de Hristos prin Întruparea, Răstignirea, Învierea şi Înălţarea Sa la cer.

Dragostea Preasfintei Treimi ne este făcută cunoscută prin Sfântul Duh. El ne comunică şi ne face părtaşi acestei dragoste.

Hristos ne descoperă ce înseamnă dragostea Preasfintei Treimi, prin venirea Sa. Se întrupează Fiul – Logosul, Cel care are un Tată – Tatăl este Dumnezeu.

Dragostea dintre Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul este nevoie să fie confirmată şi garantată, în mod obiectiv, de o a treia Persoană – Duhul Sfânt”.

Ierarhul Huşilor a exemplificat, prin relaţiile dintre oameni, cum dragostea dintre două persoane trebuie confirmată de o a treia:

„Iubirea nu poate fi desăvârşită decât numai în trei persoane. Nu putem concepe o iubire pentru o singură persoană. Când iubim, simţim nevoia să împărtăşim dragostea celor din jur. Acest lucru înseamnă persoana: deschidere.

Deschidem inima noastră, viaţa noastră, existenţa noastră înspre cei de lângă noi. Acest lucru înseamnă să iubeşti, să te deschizi înspre cel de lângă tine.

Nici în doi dragostea nu este desăvârşită. Cei doi au nevoie de un al treilea care să le confirme dragostea dintre ei.

Când doi tineri se căsătoresc, oare de ce au nevoie să meargă la biserică pentru a cere binecuvântarea lui Dumnezeu, prin slujirea Tainei Cununiei?

De ce au nevoie de cineva din afara intimităţii dragostei lor, ca în felul acesta să constate că ei sunt în dragoste? Noi, oamenii, purtăm chipul Preasfintei Treimi, avem dragostea Preasfintei Treimi şi avem nevoie ca cel de lângă noi să ne confirme în dragostea noastră.

Ofiţerul stării civile constată, din punct de vedere legal, dragostea dintre doi oameni, oficializând, ca cei doi să beneficieze de toate cele care sunt statuate pentru o familie. Urmează confirmarea dragostei lor în faţa Altarului. Dumnezeu confirmă şi garantează dragostea celor doi.

Chiar şi cei care nu vor să se căsătorească la biserică, au nevoie de o anumită formă de oficializare, sigur una nedeplină şi pe care noi nu o putem împărtăşi – este vorba de parteneriatele civile. Acestea nu reprezintă o căsătorie serioasă, sunt asumate cu gândul că oricând cei doi se pot despărţi, nu este asumată o responsabilitate.

Însă, chiar şi într-o formă decadentă a iubirii, două persoane simt nevoia ca dragostea lor să fie confirmată şi garantată de un al treilea”.

Preasfinţia Sa a afirmat că dragostea dintre oameni are ca sursă şi model dragostea dintre Persoanele Preasfintei Treimi:

«Şi noi am cunoscut şi am crezut iubirea, pe care Dumnezeu o are către noi. Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el». (I Ioan 4, 16)

„Dragostea dintre Tatăl şi Fiul trebuie să fie garantată, obiectivată, confirmată de un al treilea. Duhul Sfânt este Cel care confirmă dragostea desăvâşită, absolută dintre Persoanele Preasfintei Treimi.

Dumnezeul nostru, al creştinilor, este un Dumnezeu personal. Este o realitate personală. Este iubire. Este comuniune de Persoane, care au aceeaşi Fiinţă. Niciunul nu este mai puţin sau mai mult Dumnezeu decât Celălalt.

Sfântul Grigorie Teologul ne spune că nici Tatăl nu este mai mult Dumnezeu decât Dumnezeu-Fiul, nici Fiul nu este mai nult sau mai puţin Dumnezeu decât Dumnezeu-Tatăl, nici Duhul Sfânt nu este mai mult sau mai puţin Dumnezeu decât celelalte două Persoane ale Preasfintei Treimi.

Preasfânta Treime este cel mai minunat dar pentru noi, oamenii.

În Preasfânta Treime avem obârşia dragostei dintre noi.

În Preasfânta Treime, iubirea înseamnă deschidere înspre Celălalt, responsabilitate faţă de Celălalt, transparenţă, comuniune şi interioritate înspre Celălalt. La o scară mai nedeplină, nu atât de intensă şi perfectă, aşa trăim şi noi.

Când iubim pe cei de lângă noi, când ţinem la ei, simţim nevoia să ne deschidem sufletul, ca o floare care îşi dă mireasma şi frumuseţea ei când te apropii de ea.

Atunci când suntem în dragoste, simţim nevoia să ne deschidem înspre celălalt, iar această deschidere generează responsabilitate, grijă.

Cel de lângă tine îţi devine aşa de interior, încât locuieşte în fiinţa ta, în inima ta, şi tu simţi că trăieşti pentru celălalt.

În dragoste devenim transparenţi unul altuia. Doi oameni care se iubesc nu au nimic ce să îşi ascundă. Fiecare poate să citească în inima, în sufletul şi în adâncul fiinţei celuilalt.

Preasfânta Treime ne-a învrednicit şi pe noi să ne bucurăm de dragoste, aşa cum este în Dumnezeu”.

Totodată, Ierarhul Huşilor a amintit de definiţia pe care Părintele Dumitru Stăniloae a dat-o Sfintei Treimi, explicând cum se armonizează unitatea şi diversitatea:

„Această Sărbătoare ne vorbeşte despre dragoste. Dacă am avea ca model al dragostei dintre noi, Preasfânta Treime, chipul acestei lumi ar arăta altfel.

Părintele Dumitru Stăniloae a numit Preasfânta Treime «structura supremei iubiri».

Aşa cum noi, atunci când construim ceva, avem nevoie de o structură, de o minte inteligentă, ca nu cumva construcţia să se dărâme, tot aşa Sfânta Treime este numită «stuctura supremei iubiri», adică iubirea este perfectă, absolută.

Dumnezeu este Unul, dar în comuniune de Persoane. Cel care ne face împărtăşită această dragoste este Duhul Sfânt.

Preasfânta Treime este o mare taină. Nu putem pricepe, cu mintea noastră, cum Trei sunt Unul. Oare de ce nu putem înţelege aceasta, dacă ajungem să înţelegem cu doi – soţul şi soţia, prin dragostea lor, pot să devină unul. Dragostea este cea care ne face să devenim unul.

În Preasfânta Treime există diversitatea Persoanelor. Tatăl este Cel care naşte, Fiul este Cel Născut, Duhul Sfânt este Cel care purcede din Tatăl. Fiecare Persoană are specificitatea Sa.

Noi purtăm, fiecare, un nume. Suntem unici în felul nostru. Când rostim numele cuiva ne gândim la ce are specific acela, la personalitatea lui. Toate acestea fac parte din diversitate.

Unitatea este exprimată în faptul că toţi suntem oameni. Ceea ce dă caracterul nostru de oameni nu este atât trupul, cât sufletul. Diversitatea noastră nu ar trebui să destrame unitatea, şi nici unitatea să pună în pericol diversitatea”.

La final, Părintele Episcop Ignatie a explicat ce presupune conştiinţa de sine, elementul definitoriu al nostru, ca oameni:

„Ceea ce ne conferă statutul de oameni este sufletul, care este înzestrat cu raţiune, libertate şi conştiinţă de sine. Acestea ne deosebesc de lumea animală.

Sunt unii care spun că ne tragem din maimuţe. Fals şi mincinos! Diferenţa fundamentală dintre noi şi regnul animal constă în faptul că noi avem conştiinţa de sine.

A avea conştiinţă de sine înseamnă ca tu să constaţi că exişti, că te raportezi la cel de lângă tine. Nimeni nu poate explica cum a apărut conştiinţa de sine la om. Pe noi ne-a creat Dumnezeu, nu suntem un produs al hazardului”.